Într-un sat din Deltă, o femeie și-a transformat casa în muzeu de artă populară: “De 60 de ani țes la război, cât o să mai pot? Copiii nu vin să învețe, iar tradiția se pierde”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Costume populare, cuverturi, prosoape, preșuri, țoluri și ștergare - sute de astfel de obiecte a țesut la război Paraschiva Constantin, o femeie de 73 de ani, din satul Vișina, comuna Jurilovca. În 2006, a decis să arate și altora ce îi iese din mână și din războiul vechi de aproape un secol, așa că și-a transformat casa într-un muzeu de artă populară, în care a strâns, pe lângă ii și scoarțe, fiare de călcat din secolul XIX, mașini de cusut de la 1800 și unelte de lemn confecționate manual.
Cuprins:
Vișina este un sat lipovenesc care numără mai puțin de 1.000 de locuitori, aflat la vreo 60 de kilometri de Tulcea, lângă lacul Golovița. De pe șoseaua principală, un indicator te îndrumă direct pe strada Crinului, la casa cu gard verde și o bancă din lemn vopsită în roșu, galben și albastru.
“Mi-a plăcut să strâng lucruri vechi”
Aici locuiește Paraschiva Constantin. În 2006, la un an după ce a ieșit la pensie, și-a transformat locuința într-un mic muzeu de artă tradițională. Astfel, holul lung de la intrare și o cameră au devenit încăperi ce adăpostesc costume tradiționale, scoarțe și foarte multe obiecte vechi.
“Ce vedeți aici sunt toate lucrate de mine”, spune cu mândrie femeia, arătând către fustele și iile de pe pereți.
Pe dreapta sunt agățate șervete colorate, cu modele florale, păpuși îmbrăcate în costume populare românești, rochii și broboade bulgărești, iar pe stânga, de-a lungul coridorului, pe mesele din lemn vopsite în albastrul specific rușilor lipoveni, au fost așezate atent bijuterii, bancnote de pe vremea comunismului și două mașini de cusut germane. Pe una dintre mesele acoperite cu milieuri este un aparat de radio cu butoane rotunde și ramă maro.
Radioul ăsta încă funcționează, deși are mulți ani. Mi-a plăcut să strâng lucruri vechi, pe care alții le aruncau. Nu au știut să le păstreze și voiau să le arunce.Paraschiva Constantin, pensionară
Războiul din 1942
În capătul holului, un loc de cinste îl ocupă războiul de țesut. La el lucrează de când avea 12 ani, un obicei învățat de la mama sa. Are 78 de ani, “mai bătrân decât mine”, și l-a moștenit de la un unchi. La fel și cicârâcul, unealta la care se pune firul pe țeava pentru război.
“Tot timpul sunt cu războiul. Numai când sunt plecată, războiul stă, mă așteaptă”, râde femeia.
Pe vremuri, orice fată trebuia să știe să țeasă, iar părinții o învățau de când era mică să lucreze. Tinerele își făceau singure lăzile cu zestre, pe care le aveau pregătite când se apropia vârsta măritișului. Cu cât covoarele și hainele erau mai multe și mai colorate, cu atât satul știa că fata este mai harnică.
“Am țesut la lampă, puneam lămpile una într-o parte și una într-o parte, pe scaune, și țeseam la război și seara. Și zestrea mea mi-am făcut-o toată cu lampa”, povestește Paraschiva.
Până pandemia a lovit România, inclusiv localitățile din Delta Dunării, obișnuia să meargă la toate târgurile din comună, ba chiar și prin comunele de lângă. Nu pleca niciodată la târg fără fața de masă pe care a cusut-o când avea 14 ani și care a făcut parte din lada sa de zestre.
“Prima dată înveți la preșuri”
Țesutul la război nu este ușor, subliniază femeia. Trebuie să știi să instalezi urzeala, trebuie să cunoști lungimea firelor și lățimea țesăturii.
Pregătirea pentru țesut la război este un proces foarte complicat. Întâi se fac firele de urzeală. Ele se montează pe război, pe sulul din spate, apoi se pun fușteii în rost, ca firele să nu se încurce. Urmează năvăditul, prin care se obține modelul de țesătură: firele de urzeală se trec prin corleții ițelor și prin spată. Ițele pot fi două, patru sau mai multe și sunt niște cadre de lemn pe care sunt prinse sfori paralele - corleții. Ițele sunt legate, la rândul lor, de pedale.
Firele de bătătură, adică cele pentru țesere, se pun pe niște tuburi numite țevi. Țevile se fac la cicârâc, un fel de mașinărie de lemn cu o roată cu care se desfășoară ața de pe vârtelniță. O astfel de țeavă se introduce apoi în suveică, un mic obiect de lemn care trece firul de bătătură printre firele de urzeală.
“Prima dată înveți la preșuri, nu poți să intri direct la pânză sau la cuverturi. La preșuri e altfel, s-a stricat ceva, se repară. Dacă pun pe cineva acum să țeasă la război prosoape, îmi strică tot. Ba strânge marginea, ba rupe fire. Nu se poate”, spune ea pe un ton categoric.
“Le-am zis să vină cu caietul să le spun despre spete și ițe”
Pentru țesut se foloseau inul, cânepa și lâna, pe care femeile le colorau cu plante sau coji de nucă. Acum e mai ușor, ghemele colorate se găsesc direct în comerț.
Dar țesutul la război necesită multă muncă și răbdare și mult timp, iar tinerii nu mai sunt dispuși să învețe.
“Dacă nu mai învață de acum, se pierde tradiția. Dacă nu are cine să învețe, se pierde. Eu țes de 60 de ani, dar cât o să mai pot? Dacă nu stă nimeni să vină să-i arăt... Le-am spus: luați un caiet și eu vă explic la toate câte fire, cât să urziți, jorbițele, spetele, tot. Trebuie să le scrii, dacă nu le scrii, n-ai să știi”, explică Paraschiva.
Țesutul la război e unul dintre meșteșugurile tradiționale pe cale de dispariție.
Scoarțele sau țesăturile de perete făcute la război erau folosite pentru decorarea pereților interiori ai caselor sau la diverse ceremonii, expoziții și nu lipseau din zestrea miresei.
Acum, sunt considerate opere de artă, iar în 2016, scoarțele produse de meșteșugarii din România și Republica Moldova au intrat în patrimoniul UNESCO.
Cele mai vechi obiecte din casă au peste 100 de ani
O astfel de scoarță are și Paraschiva Constantin. A primit-o ca donație pentru muzeu de la un fost profesor de sport. Cuvertura este făcută de mama acestuia și are peste 100 de ani. Este unul dintre cele mai vechi obiecte din casă.
De aceeași vârstă este și o ie cu mâneci dantelate și paiete mici, negre și aurii.
“Este ia cea mai veche. E de la o bătrână. Când a murit, i-a dat ia fetei mele. Și fata mea avea 8 ani atunci. Când s-a făcut mare, la școală, s-a îmbrăcat cu ea. Eu i-am pus paiete. Are 100 și ceva de ani și nu o dau. Mulți au vrut să o cumpere, dar eu nu o dau”, spune bătrâna.
Cel mai prețios obiect: un scaun
Vizitatorii muzeului mai pot vedea fote populare, unelte din lemn care se foloseau la tâmplărie sau fiare de călcat care se încălzeau cu coceni arși.
Pentru Paraschiva, cel mai prețios obiect din casă, pe lângă război, este un scaun din lemn făcut de tatăl său, care a fost tâmplar.
“Când trăia bunicul, le-a zis fiilor lui să-și facă fiecare scaunul lor. Bunicul era tâmplar, tata a fost și el tâmplar. După ce a murit tata, fratele mai mic a zis hai, ca să nu ne supărăm pe ce împărțim de la tata, tragem bilețe. Și la mine au picat dulapul și scaunul făcute de tata. Așa m-am bucurat, că mie îmi plăcea să strâng lucruri de la părinți”, povestește femeia.
Pentru că sunt foarte vechi, Paraschiva le-a recondiționat, le-a vopsit albastru și le-a pus într-una dintre camerele casei, care a aparținut fetei ei mai mici.
Se promovează pe Facebook
Bătrâna locuiește singură în casa mare, după ce copiii i-au plecat toți în străinătate, iar soțul i-a murit în 2010. Mai schimbă o vorbă cu vecinii, dar mai mult cu turiștii care îi trec pragul. Muzeul nu a mers așa bine în primii câțiva ani, dar din vorbă în vorbă, a devenit o atracție pentru străinii dornici să cunoască tradițiile românești. A primit în casa-muzeu turiști din Germania, Italia, Danemarca, Elveția și nici unul nu a plecat cu mâna goală.
“Au cumpărat preșuri, costume și prosoape, au spus că vor să aibă amintire”, povestește Paraschiva Constantin.
De câțiva ani are și pagină de Facebook, unde își promovează muzeul, pune fotografii cu ea îmbrăcată în costum popular, cu ii, botoși tricotați și cu borcanele de murături pe care le pregătește pentru iarnă.
Casa-muzeu din Vişina, Jurilovca, este vizitată anual de turişti, în special străini, care pleacă cu o amintire tradițională. Paraschiva Constantin nu cere taxă de intrare în muzeu, dar are pentru fiecare vizitator un zâmbet şi o poveste.
Singurul ei regret este că nimeni își mai dorește să învețe arta țesutului la război, iar acest obicei va dispărea odată cu ea și cu puținii meșteșugari bătrâni care au mai rămas.
