Nicky, băiatul în scaun cu rotile, student la Drept: „Cred că se mai poate face dreptate în țara asta”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Nicolae Simionescu sau Nicky, cum îi place să-și zică, este un băiat în scaun cu rotile din Polovragi, Gorj, care va absolvi anul acesta Facultatea de Drept.
Cuprins:
- Cei 15 ani de școală au fost foarte grei pentru el și familia sa. Cu atât mai grei cu cât trăiesc la țară, pe o uliță care se umple de noroi la prima ploaie și cu cât nici una din școlile în care a învățat nu era accesibilizată.
- „N-am fost nici un geniu, nici un prost”, se descrie antagonic Nicky când îl întrebi de rezultatele de la școală. E un tânăr normal, ca mulți din România.
- Dar a depășit obstacole la care nici nu ne gândim. Pentru Nicky, cele mai chinuitoare au fost cele trei trepte până la sala de curs. Nu le-ar fi putut urca niciodată singur. Întotdeauna, în toți anii, în toate zilele de școală, a fost dus pe sus de alte trei persoane.
- „Nu am nevoie de nimic pentru mine”, spune tânărul. Ba și-ar dori totuși ceva. Un loc de muncă după ce termină facultatea.
De Andreea Archip
Nicky apare pe uliță. Tatăl lui îi împinge căruciorul. „Gata, mă descurc”, îi zice băiatul, ca să își declare independența în fața musafirilor. Dar știe și el că va depinde întotdeauna de cineva. De unul singur ar putea ajunge doar până în capul străzii, pentru că mai încolo ulița se umple de bolovani și încă puțin mai încolo ar trebui să treacă un podeț cu o înclinație de 50 de grade. Suntem în Polovragi, Gorj.
Nicky știe că România nu e o țară pentru persoanele cu handicap. Cu atât mai greu este dacă te-ai născut undeva la țară, unde nici asfaltul n-a ajuns, iar accesibilizarea e doar un cuvânt din dicționar.
A simțit toate lipsurile pe pielea lui, când a intrat la școală. A făcut generala la el în sat, unde i-a avut mereu alături pe părinții lui, care lucrau ca profesori acolo. Ei au fost asistenții lui personali timp de opt ani.
Opt ore fără o gură de apă, ca să nu fie nevoit să meargă la baie
Liceul a fost însă o provocare.
„Eu nu am avut acces la o toaletă, erau toalete noi la liceul unde învățam eu, dar nu puteai să intri cu scaunul cu rotile. Eu de la ora 8 seara până la 2 la prânz, când ajungeam acasă, trebuia să nu pun strop de apă în gură, să nu am probleme. Ăsta a fost un simplu exemplu. Ca să nu mai spun că au existat momente în care a trebuit ca familia mea să se împrumute ca să pot să fac naveta, undeva la 10 milioane jumătate lei vechi pe lună, ca să ajung la liceu”, povestește tânărul.
Mașina lor veche se strica, unde mai pui că, până să-și ia tatăl lui carnetul de conducere, un vecin îl ducea și îl aducea de la școală. O comunitate întreagă care a sărit în ajutorul lui. Ar fi fost și mai bine dacă i se asfalta și ulița. Poate la următoarele alegeri.
Totuși, Nicky e un caz fericit, fiindcă a fost susținut de familie. N-ai cum însă să nu pui un „dacă” aici. Dacă Nicky ar fi avut rampe la intrările în instituții, dacă n-ar fi trecut prin atâtea umilințe, dacă... Dacă măcar ar fi putut să facă universitatea la zi. Dar costurile și cele trei scări de la intrarea în Facultatea de Drept l-au împiedicat.
A reușit însă să ajungă în anul trei, făcând cursurile la fără frecvență. S-a prezentat doar la examene, dar și atunci avea nevoie de trei oameni ca să-l urce cu tot cu cărucior până la clasă. Trei trepte.
„N-am nevoie de nimic pentru mine. Alți oameni au probleme mai mari”
Mergem la restaurantul din sat. Acolo îl întâmpină doamna Mimi: „Bine ai venit, Nicky mamă!”
Un mic prăguleț adună mai mulți bărbați care saltă scaunul cu rotile ca să intre în încăpere. Nicky comandă o Cola și începem să povestim. S-a născut cu tetrapareză și nu a putut merge niciodată. Pe Facebook are câteva poze cu el pe sanie, fericit.
Tatăl lui l-a scos în curtea casei și s-au jucat cu toții în zăpadă, la o primă ninsoare. Are poze și cu sora lui la munte. Familia lui a făcut imposibilul ca el să nu se simtă izolat. Doar că puterile lor s-au arătat prea mici în fața provocării unei navete între Polovragi și Târgu Jiu, ca el să ajungă la facultate: adică 50 de lei pe zi și 53 de kilometri. I-a fost greu, fiindcă era obișnuit să fie în colectivitate, așa că a ales cursurile la frecvență redusă.
„Eu n-am nevoie de nimic pentru mine. Nu e mare lucru că sunt într-un scaun cu rotile. Dar sunt oameni în situații grave, care nu au terapii decât în afara țării”, spune băiatul de 23 de ani.
Nicky e supărat pe toată nedreptatea din țara asta, dar nu într-atât încât să abandoneze lupta. De asta s-a și înscris în PNL când a făcut 18 ani, să se implice, de asta a dat la Drept.
„Am ales Dreptul fiindcă îmi place să cred că se mai poate face dreptate în țara asta. Deși dacă ne uităm ce se întâmplă în zilele noastre, noțiunea de dreptate nu prea mai e acoperită de realitatea cotidiană din România. Pentru că Legea 448/2006 care privește strict persoanele cu dizabilități este o lege foarte bună. Dacă o s-o citești o să vezi că ducem o viață de lux. În teorie. În practică, nu avem accesibilizări, nu putem participa la învățământ de masă decât prin efortul familiilor noastre, nu există terapii”, spune tânărul.
„Nu înțeleg de ce părinții mei nu m-au dat...”
O nouă provocare pentru tânărul din Polovragi este să-și găsească de muncă, după ce termină facultatea. Spune că ar plăti bucuros taxe, numai să i se dea această șansă. Cum cochetează cu politica, are un mesaj pentru reprezentanții noștri.
Crezi că orice mesaj pe care l-aș da eu ar avea ecou în urechile unor oameni care au călcat diaspora în picioare pe 10 august?
Am mai aflat și că e rapidist, că îi plac jocurile pe calculator și filmele, îi place să citească. Primim o bucată de pâine caldă, proaspăt scoasă din cuptor de doamna Mimi. Și într-un moment de tăcere spune ca pentru sine: “Nu înțeleg de ce părinții mei nu m-au dat. Că mai mult s-au chinuit...”
În România sunt 800.000 de persoane cu dizabilități. Printre ele și Nicky, băiatul din Polovragi, care nu vrea nimic, decât un loc de muncă. Dar pare deja prea mult.
