Viața poate fi și nedreaptă uneori. Nu sunt puține cazurile în care copiii, ajunși la matruritate, își păcălesc părinții și îi aruncă, fără nici un resentiment, afară în stradă. Văzându-se fără un acoperiș deasupra capului, mulți dintre aceștia cad în depresie și își pierd mințile ajungând prin spitalele de psihiatrie. Alții după ce trăiesc o perioadă de timp sub cerul liber ajung în centrele de adăpost. Iar acest lucru se întâmplă mai ales iarna, când temperaturile scăzute nu le mai permit să înnopteze pe străzi. Am vizitat și noi unul dintre cele mai mari centre de adăpost din Capitală situat pe bulevardul Theodor Pallady și am aflat că aici se adună, în fiecare noapte, peste 500 de suflete.

Printre ei sunt tineri, bătrâni, oameni cu probleme de sănătate sau cu handicap grav. Au însă și un lucru în comun: nici unul dintre ei nu mai are o locuință.

Maria Popescu are 68 de ani și de mai bine de patru ani Complexul Integrat de Servicii Sociale pentru Adulți – “Sf. Ioan” a devenit casa ei. Nu mai are pe nimeni pe lume. Soțul și copilul i-au decedat, la fel ca și mama. Erau persoanele pe care le iubea cel mai mult pe lume.

Cu toate că a rămas văduvă în urmă cu 30 de ani nu și-a dorit să-și refacă viața alături de un alt bărbat. A fost distrusă când, în urma unui accident cumplit, și-a pierdut singurul copil care avea doar șapte ani și jumătate. Când i-a murit și mama, în casa căreia locuia, frații ei au vrut să vândă imobilul și să împartă banii. Și așa au făcut. Însă după ce Maria și-a cheltuit, pe chirie și alte utilități, parte ei, a ajuns pe străzi.

”Am muncit în comerț, la negru, și nu am avut niciodată carte de muncă. Nu am pensie, nu am nici un venit, și ani la rând am trăit doar din cerșit pentru că nimeni nu vroia să mă angajeze. Am fost mult timp femeie de serviciu, dar tot fără acte. Iar de trei ani sunt aici, unde e foarte bine și unde nu simt gerul de afară. Primim trei mese calde pe zi, adăpost și posibilitatea de a ne spăla. Însă eu nu mai am pentru ce trăi și singura mea dorință este să mor… să mă duc lângă mama, soțul și copilul meu”, spune, printre lacrimi, Maria.

Într-o altă cameră, pe un pat, stătea liniștită Margareta Moldoveanu. Are 80 de ani și trei copii, din care unul mort și altul care a uitat de existența ei. Singurul care o vizitează, când și când, este feciorul cel mare. După ce i-a murit bărbatul a pierdut și apartamentul cochet în care locuia.

”Am vrut să fac schimb cu cineva, să dau aparatamentul meu cu două camere pe o garsonieră. Însă ce să vezi? Am dat de niște borfași care m-au păcălit și au trecut casa pe numele lor. Și m-am trezit aruncată în stradă”, povestește bătrănă. De patru ani însă și-a găsit liniștea la centrul de adăpost din sectorul 2. Are câteva prietene și stă cu ele la povești cât e ziulica de lungă. Pentru că a muncit 30 de ani în fabrică ca țesătoare are și o pensie din care își mai cumpără câte ceva când are nevoie.

După ce a muncit ca șofer mai bine de 40 de ani, Lucian Costache de 67 e ani a ajuns în sala de operații din cauza unor varice. Intrevenția nu a fost una reușită, iar acum omul se deplasează într-un scaun cu rotile. Ar putea să meargă din nou însă are nevoie de o nouă intervenție chirurgicală pentru care nu prea are bănuți. Și asta pentru, în urma unei convenții, pensia sa merge la persoana care l-a ajutat în toată perioada în care a fost spitalizat.

”Îmi dă și mie 2-3 milioane pe lună. Ce să fac, așa am convenit. Însă vreau să mă pun pe picioare și să mă duc să-mi recuperez casa pe care am pierdut-o pentru că m-a păcălit un borfaș. Și am să reușesc pentru că actele originale ale casei sunt la mine, nu la el”, declară omul supărat. Dumnezeu nu i-a dat copii, care poate i-ar fi oferit un sprijin acum, iar soția a decedat în urmă cu mult timp.

Pe Paul Popescu în vârstă de 67 de ani l-am găsit uitându-se la televizor. Era interesat de confruntarea dintre doi politicieni. A avut o viață frumoasă, însă în urmă cu opt ani i-au fost amputate ambele picioare din cauza unei artrite. De atunci s-a schimbat totul.

”Nemaifiind folositor am fost tras pe dreapta. Și așa am rămas. După ce am divorțat, înainte de a rămâne fără picioare, am considerat că în casă trebuie să rămână fosta soție cu cei doi copii. Am o fată și un băiat care mă vizitează mereu. Chiar și nepoțeii vin să mă vadă și sunt tare mândru de ei. Îmi doresc să ies la plimbare cu ei, să-i învăț și eu una alta. Și așa am să fac. De obicei, vara, plec din centru dis de dimineață și mă întorc înainte de lăsarea întunericului. Am o mulțime de prieteni la un alt centru în care am stat înainte de a veni aici și mă întâlnesc cu ei de câte ori am ocazie”, ne-a dezvăluit Paul Popescu, fost economist principal.

Nu au case, dar au suflet mare! Reportaj în cel mai mare centru de adăpost din țară

Alte știri

Monden

Politic