„Nu vom preveni comiterea altor crime de către copii, prin scăderea vârstei de răspundere penală”, avertizează psihologul Gabriela Groza, într-un interviu acordat Libertatea

Crima de la Cenei

Pe 19 ianuarie anul acesta, în comuna Cenei din județul Timiş, doi copii, de 13 şi, respectiv, 15 ani, au ucis un alt copil, de 15 ani. Crima fusese premeditată cu o lună înainte. După comiterea ei, un al treilea copil, de 15 ani, a ajutat la ascunderea cadavrului. 

Acest caz a cutremurat societatea, iar oamenii s-au revoltat, după ce au aflat că băiatul de 13 ani nu poate fi arestat, căci legea prevede că minorii sub 14 ani nu răspund penal. La presiunea societății, Ministerul Justiției se gândeşte dacă să ceară modificarea Codului Penal. 

„Din punctul de vedere al politicianului, e cea simplă măsură pe care poate să o ia: schimbă în legea penală numărul 14 cu 13. Ce efect are? Niciun efect”, atrage atenția psihologul expert judiciar Gabriela Groza. Lector la Universitatea Babeș-Bolyai şi avocat de drept penal, ea este autoarea mai multor articole ştiințifice, studii şi cercetări despre cauzele recidivei și mediul carceral, dar şi despre comportamentul antisocial şi delincvența juvenilă. 

Cum ajung copiii criminali. Semnele ce ar trebui să-i alarmeze pe cei din jur

Libertatea: Cum ajung să comită crime nişte copii de şcoală generală, copii fără de buletin, care n-au împlinit 14 ani?
Lector univ. dr. Gabriela Groza, psiholog expert judiciar: Până să ajungă la un omor, de cele mai multe ori e vorba despre un mediu de dezvoltare cu foarte multe probleme, cu foarte multe abuzuri, cu violență, cu consum de droguri sau alcool, cu părinți încarcerați sau lipsă, cu neglijență parentală. Aceşti copii au fost supuşi, în general, unor medii care îi fac extrem de vulnerabili. Până să ajungă să comită o crimă, de cele mai ori ei s-au manifestat agresiv în foarte multe situații, la o intensitate mai mică care apoi a escaladat, astfel încât, uneori – e drept, rar, dar tragic -, totul se finalizează cu comiterea unei crime. Deci, e vorba despre un comportament care se formează în timp, în mediul unde lipsesc reperele morale, unde deseori modelele sunt mai degrabă antisociale, decât prosociale, şi unde au fost supuşi unor tratamente de umilință sau de agresivitate. Toate se manifestă cu o frustrate puternică, o furie, o ostilitate față de tot restul, ce ajung să se reverse într-o crimă, într-un omor.

– Prin urmare, aceşti copii ajung să comită o crimă în timp…
– Ajung în timp. Sunt câteva antecedente comportamentale, care sunt studiate în literatura de specialitate, cum ar fi faptul că unii dintre ei incendiază locuri sau schingiuiesc animale sau au enurezis, dar asta e mai degrabă specific celor care ajung să comită crime în serie. Și foarte puțini dintre cei care comit un omor, îl comit şi pe al doilea, statistic vorbind.

– Copiii ajung să comită crime doar din cauza mediului în care ei cresc sau există şi cauze de ordin genetic?
– Dezbaterea în literatura de specialitate e de multă vreme, dacă criminalii sunt înnăscuți sau devin criminali. Nu putem tranşa lucrurile, dar cert este că poți să ai o predispoziție spre agresivitate, poți să ai o predispoziție spre o lipsă de empatie sau spre un egocentrism mai ridicat, adică să fii mai puțin atent la suferința celorlalți, dar niciodată aceste trăsături nu te vor duce spre o astfel de faptă, dacă mediul în care tu te-ai dezvoltat este unul sănătos. 

Este o combinație între anumite trăsături care predispun la comportamente agresive – nu la omor, ca atare, ci la agresivitate, în general – şi un mediu de dezvoltare. Peste 90% dintre criminalii în serie, de exemplu, au trăsături psihopate şi peste 70% – sadism. Psihopatia, ca atare, e o combinație între trăsături biologice, deci trăsături înnăscute care predispun la un anumit comportament, plus foarte multe forme combinate de abuz. Abuzul însemnând abuz fizic, emoțional, sexual sau neglijență.

– Considerați că mediul online poate juca şi el un rol în dezvoltarea agresivității copiilor? Apropo şi de celebrul film „Adolescence” unde, în opinia mea, toate posibilele cauze sunt amestecate într-un creuzet.
– Nu ştiu în ce măsură poate influența mediul online, ca atare, şi n-aş vrea să-mi dau cu părerea fără să am nişte date pe care să mă pot baza. Cred că agresivitatea este potențată mult de lipsa controlului impulsului – când nu pot să-mi controlez ceea ce îmi vine să fac -, iar faptul că acum copiii petrec foarte mult timp pe telefon sau în mediul online poate să se coreleze exact cu această problemă, de control al impulsului. 

Pentru că nu mai vor să tolereze o stare de plictiseală, de exemplu, sunt obişnuiți permanent să fie stimulați şi, din acest punct de vedere, nu-i o relație neapărat directă. Deci, n-aş vrea să spun că mediul online influențează, pentru că şi copiii care nu au acces atât de mult la mediul online dezvoltă comportamente agresive. Cred că problema este una mult mai complexă, cu mult mai mulți factori.

– Iar principala cauză ar fi, prin urmare, lipsa de educație şi de repere morale din familie.
– Cea mai importantă. Studiul din 2023 al Ministerului Justiției care analiza cauzele recidivei penale a arătat că factorii cei mai importanți în România sunt familia disfuncțională şi lipsa educației, adică atunci când un copil a renunțat la învățământul obligatoriu sau a repetat una dintre clase, în învățământul obligatoriu. 

Asta înseamnă, pe scurt, că adulții care comit infracțiuni n-au avut în copilărie repere morale solide, n-au avut valori morale sau, mai rău, reperele lor morale, modele de la care învățau comportamente, erau antisociale. Şi e complicat cu discernământul, atunci când tu ai învățat că acel comportament antisocial este un mod de viață. Poți să discerni ce este bine şi ce este rău, de principiu, atunci când ai o oarecare autonomie cognitivă. 

Autonomia cognitivă înseamnă să te poți distanța de felul în care ai fost format în mediul tău de dezvoltare şi să ai anumite păreri diferite, inclusiv valoric, față de cei care te-au crescut. Această autonomie cognitivă nu se dezvoltă atât de devreme, adică, chiar dacă ai o anumită dezvoltare cognitivă la 13 ani, câți copii de 13 ani sunt, care au fost crescuți în medii extrem de problematice, dar au distanțarea cognitivă încât să considere că felul în care gândesc şi îşi trăiesc viața părinții lor, de exemplu, este unul greşit şi că ei ar trebui să se comporte altfel?

Cei de la Protecția Copilului învață din mers, fără să li asigure programe de formare

– În aceste condiții, cade pe umerii societății să depisteze la timp semnele abuzurilor la care sunt supuşi unii dintre copii, pentru a interveni. Pot fi citite aceste semne ale abuzurilor? Are cine să facă asta?
– De foarte multe ori, pot să fie depistate. De altfel, în foarte multe situații, cum este şi cea din cazul ce se discută acum în media (crima de la Cenei – n.r.), copiii care ajung să comită forme foarte grave de agresivitate sunt cunoscuți în comunitate. Adică, nu e neapărat o surpriză, ceea ce înseamnă că ai depistat comportamente problematice. 

Direcția de Asistență Socială şi Protecția Copilului are atribuții în acest sens, să se ocupe, să dezvolte programe pentru copiii sub 14 ani care comit fapte penale. Deseori, poți să vezi agresivitate mai pronunțată, care nu se încadrează într-un normal, de la vârste fragede, de la 7, de la 8, de la 9 ani, adică poți să depistezi abuzurile prin care trec acei copii şi prin felul în care ei se manifestă, agresivitatea fiind o consecință a abuzului, de foarte multe ori. 

Problema este că nu se face nimic, chiar dacă teoretic avem un cadru legal în care diferite entități se pot acredita la DGASPC, pentru a conduce şi gestiona programe pentru astfel de copii. Avem o Hotărâre de Guvern din 2003 în acest sens, dar până în prezent, nicio entitate nu s-a acreditat pentru astfel de programe.

– La ce fel de entități vă referiți? Cine ar fi putut să se implice?
– Orice entitate care ar fi avut interes, de la ONG-uri până la societăți de formare. Problema este că nici specialiştii din cadrul DGASPC nu sunt formați. Şi nu e vina lor, ei sunt absolvenți ai facultăților de Psihologie, Asistență Socială sau chiar Drept şi nu au cum să învețe acest specific extrem de aparte, de a lucra cu copii violenți şi cu copii vulnerabili. 

Învață din mers, învață fără să aibă programe de formare, fără să aibă instrumente puse la dispoziție, adică teste de evaluare complexe, fără să aibă o finanțare care să le permită intervenții timpurii, preventive, serioase. Şi-atunci noi, practic, nu ne îndeplinim obligațiile pe care ni le-am asumat ca stat, inclusiv prin Strategia Națională de Protecție a Copilului şi prin Legea de Protecție a Copilului, nu luăm măsuri, pentru că ce spun eu este că trebuie luate măsuri atunci când copiii se manifestă agresiv. 

Doar că măsurile trebuie să fie de protecție, de supraveghere, de monitorizare, de formare a copiilor, nu măsuri de pedeapsă penală. Nu se întâmplă asta, iar ulterior, când ajung să aibă vârsta de răspundere penală, aproape toate lumea din comunitate ştie că e o chestiune de timp până când minorul va fi condamnat penal, după ce va împlini 14 ani.

– Până atunci, întreaga comunitate îi tolerează comportamentul, fără să intervină, pentru a ajuta acel copil. Ştim bine că în mediul rural, asistentul social e adesea ruda primarului, angajată pentru un salariu, nu pentru a-şi face treaba, iar consilierul de la şcoală, dacă există, e copleşit de numărul copiilor sau de problemele lor. Nimeni nu intervine.
– Nimeni nu intervine. Problema este una a sistemului, pentru că salariile nu sunt mari, iar de pe altă parte specialiştii nu au formare, iar asta nu este o chestiune neimportantă. Acest domeniu nu este unul pentru care te pregăteşte facultatea, pentru că nu face parte din materiile de bază. 

Este un domeniu specific, care eventual se abordează la un masterat, dacă se abordează. În străinătate, se fac stagii cu cei care încep să lucreze în acest domeniu, iar cei cu multă experiență îi învață specificul acestei funcții, specificul asistentului social sau al psihologului care are astfel de atribuții. Eu nu o dată am întâlnit colegi care lucrează în cadrul DGASPC-ului și care nu ştiau efectiv ce să facă, cum să pună problema, cum să vorbească, ce instrumente au, ce măsuri pot lua. 

Această problemă nu poate fi rezolvată individual, că unul dintre ei e mai descurcăreț şi găseşte soluții, plăteşte din banii personali ca să se formeze. Problema trebuie să fie rezolvată la nivel de sistem.

Trebuie să investim în prevenție şi să schimbăm modul de aplicare a măsurilor educative

– Probabil că ştiți, există acum o inițiativă civică, o petiție care adunase peste 200.000 de semnături, la un moment dat, pentru ca legea să fie modificată, iar copiii care au împlinit 10 ani să răspundă penal, atunci când comit o crimă. Credeți că asta e o soluție?
– O soluție pentru ce? Asta e întrebarea pe care trebuie să ne-o punem: ce urmărim prin scăderea vârstei de răspundere penală? Prevenim infracțiuni sau prevenim comiterea unor alte crime? Nu, nu prevenim! E un mit că infracționalitatea şi delincvența juvenilă sunt controlate prin pedepsele penale. Sunt multe alte state în care s-au luat astfel de măsuri şi care au ajuns la această concluzie: nu a scăzut infracționalitatea pentru că s-au făcut pedepsele mai mari. Dacă ar fi aşa, copiii de 15 ani care au fost implicați în acest caz (crima de la Cenei – n.r.) ar fi fost opriți de pedeapsa penală. Realitatea ne arată că nu au fost opriți, cel mai probabil nici copilul de 13 ani, chiar dacă legislația ar fi fost…

– Pentru că niciun infractor nu se gândeşte, la modul serios, că va fi prins.
– Pe de o parte, nu se gândesc că vor fi prinşi, pe de altă parte nu văd consecințele pe termen lung. Şi dacă le văd, raționamentul nu este unul analitic, ci este unul emoțional, chiar dacă este o crimă cu premeditare. Deci, întrebarea este: ce urmărim, de fapt, cu o astfel de lege? Dacă presupunem că ar scădea infracționalitatea, datele din mediul internațional ne arată că ea nu scade. 

Cred că în astfel de situații ar trebui să ne gândim la cum prevenim săvârşirea de noi infracțiuni. Acolo trebuie să acționăm. Pentru că şi aceşti minori care răspund penal, peste 10 sau 15 ani, când vor ieşi dintr-un centru de detenție, dacă vor primi o pedeapsă de condamnare îndelungată, vor prezenta un risc infracțional. Şi el nu va fi mic, având în vedere că au petrecut jumătate din viața lor într-un centru de detenție.

– Unde, trebuie să recunoaştem, nici reeducarea nu e ceea ce ar trebui să fie.
– Este falsă comparația cu alte state şi nu e un argument că în Norvegia vârsta răspunderii penale este atâta, în Statele Unite este atâta… Nu putem să comparăm sistemul nostru cu sistemul lor. Noi avem peste 170 de copii într-un centru cu câțiva adulți care-i supraveghează sau care se străduiesc să ia măsuri față de ei, în timp ce în alte centre din străinătate, la 30 de copii sunt 40 de adulți. Adică, mai contează şi ce sistem ai în spate, nu doar vârsta pe care, sigur, e uşor să o modifici. 

Din punctul de vedere al politicianului, este cea simplă măsură pe care poate să o ia: schimbă în legea penală numărul 14 cu numărul 13. Ce efect are? Niciun efect, poate creează o senzație de siguranță pentru aceşti 200.000 de semnatari. E doar o senzație, pentru că, în cazul unui minor față de care s-a luat o măsură educativă de internare într-un centru, riscul de a comite o nouă infracțiune poate să fie unul foarte mare. Aceşti minori vor ieşi, la un moment dat. Şi vor ieşi tot în societate, nu în altă parte, şi vor reprezenta tot un risc.

– Care ar fi soluția? Ce ar trebui să facă societatea, în loc să modifice legi?
– Ar trebui să se investească în prevenție, să se identifice copiii vulnerabili de către specialişti care să-i includă în programe de formare civică, care să le ofere modele serioase de comportament, modele prosociale, modalități de gestionare a emoțiilor, pentru a nu mai acționa atât de impulsiv, şi de gestionare a agresivității. Şi toate aceste lucruri ar trebui să se întâmple atunci când comportamentele problematice abia încep să apară. 

Ar trebui să investim bani, resurse, oameni, formări, adică să facem un demers mult mai amplu decât schimbarea legii penale, care nu ne ajută la nimic. Nu mai vorbim de faptul că foarte mulți dintre minorii care ar comite fapte penale între 13 şi 14 ani n-ar comite crime, ci fapte mult mai puțin grave, probabil loviri sau alte violențe, furturi… Avem o reală problemă în aplicarea măsurilor educative şi sunt specialişti care au analizat asta. Măsurile educative, fiind rezultatul unui proces penal, de răspundere penală a minorilor, se pot lua doar la finalizarea acelui proces penal. 

Asta înseamnă că un minor de 14 -15 ani, dacă azi comite o faptă, un furt sau o faptă de violență, va trece printr-un proces care durează aproximativ 3 ani, o arată statisticile, iar la final instanța va stabili că se ia față de el măsura educativă a monitorizării la sfârşit de săptămână.

– Dar când vine soluția instanței, acel minor e deja adult… 
– El e deja adult, câteodată căsătorit, cu copii, pentru că se întâmplă asta, sau s-au mutat din țară, iar măsura aceea nu mai este absolut deloc eficientă. Asta în comparație cu situația în care aceşti minori, în loc să treacă printr-un proces penal, ar trece prin măsuri de protecție dispuse de către instanță, la solicitarea DGASPC, care s-ar putea lua imediat. Adică, intervenția ar fi una foarte aproape de comportamentul problematic, chestiune esențială în modificarea comportamentului uman. 

E esențial ca măsura pe care o iei să fie imediat după comportamentul problematic şi să apară de fiecare dată, chiar dacă intensitatea este mai mică. Adică, de fiecare dată când a lovit pe cineva, să aibă o consecință. De fiecare dată, chiar dacă acea consecință nu este una extrem de dură. Dar e mult mai eficient aşa, decât să-l laşi să bată 100 de copii până la 14 ani, şi la 14 ani, când l-a bătut pe copilul 101, să iei o măsură extrem de dură față de el.        

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro