Paine si dulciuri ‘ca la mama acasa’ la patiseria Mariei

Painea uriasa, rotunda si cu impletituri, pe care scrie, cu litere de-o schioapa, “Romania”, atrage privirile tuturor ca un magnet. “E de vanzare. Ba chiar e foarte ceruta”, ne spune zambind Maria, aratand spre gustoasa “opera”, asezata la loc de cinste pe un raft din cocheta cofetarie. In vitrinele frigorifice, o multime de sortimente de prajituri le fac si ele “cu ochiul” clientilor. Sub ele scrie “amandine”, “savarine”, “ecler” si asa mai departe. Doar ca preturile afisate sunt in euro. Patiseria e romaneasca, patroana e “doamna Maria”, dar locatia e orasul spaniol Castellon.

Maria Apostol e ca argintul viu. Greu o prinzi libera, pentru ca mereu are cate ceva de facut: ba impacheteaza niste prajituri, ba “improspateaza” rafturile cu tavi pline de “marfa” noua, ba verifica daca toti clientii de la mesele de afara au tot ce le trebuie.

Munceste  cot la cot cu ceilalti angajati, desi ea e patroana. Explicatia e foarte simpla: “Aici nu e ca-n Romania, unde patronii stau toata ziua la birou – doar sunt sefi, nu? Eu am invatat in Spania ca daca vrei sa ai ceva, trebuie sa pui osul la treaba. Nu conteaza ca esti patron, muncesti pe branci, ca doar tot afacerea ta e. Cum sa mearga bine daca tu nu stii fiecare miscare?”, spune tanara.

Are 31 de ani si marturiseste ca atunci cand a ales sa ia calea Spaniei, in urma cu cinci ani, nu s-ar fi gandit ca o sa ajunga sa aiba micuta ei afacere. “In Romania am lucrat tot in domeniul patiseriei. Dar cand am ajuns in Castellon am inceput, ca aproape toate fetele, de la munca de jos. Eram „limpiesa”, adica fata in casa, munceam pe la mai multe familii. Nu-i usor aici, asa cum crede lumea, nu vii in Spania si te imbogatesti cat ai bate din palme. Noi suntem aici mai multi din familie, e si sotul meu si mai multe rude. Am strans ban pe ban si la un moment dat s-a ivit ocazia asta, cu cofetaria. Spatiul era de inchiriat, iar eu, daca tot lucrasem in domeniu, mi-am zis ca merita sa incerc. Ma ajuta mult si rudele, am angajati tot romani – asta e, suntem ca o mare familie”, ne-a povestit tanara nascuta in Ploiesti.

Maria zambeste si se uita mandra la mesele ocupate si la coada de la tejghea. “Avem clienti multi. Dar e greu pana ti-i faci”. Numai ea stie cat a muncit la amenajarea cofetariei “Transilvania”: “Iti trebuie si bani, si timp, si ceva imaginatie. Eu am vrut sa-i dau un specific romanesc, asa ca am pus pe pereti niste stergare, avem si ceva vase traditionale si am facut niste cosulete cu spice de grau, pe care le-am pus in vitrina. Spaniolilor le place tare mult. Vin si multi romani la noi, dar si spanioli, le plac la ne-bunie prajiturile noastre”, se lauda Maria.

Cozonacii, checurile, amandinele si fursecurile de la patiseria romancei merg “la fix” servite la umbra palmierilor care strajuiesc straduta curata si foarte linistita din centrul orasului.

Singurul ei regret? Ca nu are atat de mult timp cum si-ar dori ca sa stea cu “minunea” ei, Vanesa. “Este fetita mea, de trei ani. De multe ori cand plec de acasa dimineata, ea doarme iar cand ajung seara tarziu, mi-e mila s-o mai trezesc. Dar numai pentru ea muncesc. In tara, ce viitor i-as fi putut oferi?”.

Maria spune ca n-a avut nici cea mai mica ezitare cand a ales numele patiseriei. “I-am spus „Transilvania” pentru ca nu exista cineva care sa stie despre Romania si sa nu fi auzit de Transilvania. E un nume si frumos, si sugestiv”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE