Palmaresul de la Cannes „în pană de curent”: Obiectiv și subiectiv

Palme dor: Un simplu accident, de Jafar Panahi.

Grand prix: Sentimental value, de Joachim Trier.

Premiul juriului, ex aequo:

Sirat, de Oliver Lax

Sound of Falling, de Mascha Schilinski

Premiul pentru regie:

Kleber Mendonca Filho, pentru Agentul secret.

Premiul pentru scenariu:

Jean-Pierre Dardenne și Luc Dardenne pentru Mame tinere.

Premiul de interpretare feminină:

Nadia Melliti, în Surioara, de Hafsia Herzi

Premiul de interpretare masculină:

Wagner Moura, în Agentul secret, de Kleber Mendonca Filho

Premiul special:

Ressurection, de Bi Gan

Premiul Camera dor:

Quinzaine des realisateurs – The Presidents Cake, de Hassan Hadi.

Premii câștigate la ruletă

Cam asta a fost… iar acum voi trece la capitolul subiectiv: cu excepția primelor două premii, cele mai importante, care se susțin, restul par câștigate la ruletă sau, dimpotrivă, aranjate, „puse cu mâna”. Ceremonia de închidere de sâmbătă seara a fost, ciudat, cu mult sub nivelul celei din deschidere, și oarecum „pe repede-înainte”. O premiantă a ținut un lung discurs în germană, fără translator, din care bănuiesc că multă lume nu a înțeles decât „Danke”. În schimb Jafar Panahi a ținut un discurs în arabă, dar el a avut translator. Singurul moment de emoție autentică a fost când actorul (dar nu numai!) american John C. Reilly a cântat, foarte frumos, pe scenă, La vie en rose…, după ce a evocat, sarcastic, „ziua fără electricitate” de care a avut parte Cannes-ul! 

Recomandări

Secretul Israelului în războiul cu Iranul: micul stat este o mare putere tehnologică, cu companii de zeci de miliarde de dolari. Iar un român a pus bazele acestui ecosistem

Cinci ore fără curent

Într-adevăr, 24 mai 2025 va intra în istorie ca „ziua cu pana de curent” a Cannes-ului:  timp de aproape 5 ore, dintr-odată totul s-a oprit. Nu numai curentul electric, dar și internetul, și telefoanele, fixe și mobile, nimic nu mai funcționa! Brusc, magazinele luxoase păreau niște văgăune sumbre, cu vânzătorii ieșiți îngrijorați pe trotuare, până și farmaciile și-au tras obloanele, bancomatele erau niște obiecte stinse, scoase din uz, nicăieri nu se mai putea bea sau mânca „nimic cald”, și oricum numai contra cash – dar, mai stresant decât orice, nimeni nu știa „ce se întâmplă”. Recepțiile hotelurilor nu știau nici ele nimic, fără radio, fără televizor, fără internet… Sălile de cinema din oraș au fost evacuate – singurul punct din Cannes care a continuat să funcționeze a fost Palatul festivalurilor (care, deși imens, dispune de un sistem propriu de alimentare cu energie electrică, nu degeaba e supranumit „buncărul”!). A fost o experiență neliniștitoare, chiar și pentru cineva care știe, din „epoca lumină”, ce înseamnă „să ți se oprească curentul”… Am simțit cât suntem de vulnerabili, cât am devenit de dependenți, cât de mult am renunțat la ceea ce se înțelegea prin „dimensiunea umană” a viețuirii… În prima zi a festivalului am scris (înfruntând riscul de ridicol) că la Cannes „am devenit accesoriile propriilor mobile”…! Ultima zi a festivalului a venit ca un avertisment, ca un duș rece, prin această „pană istorică” (s-a spus că ar fi vorba de „un sabotaj”). Dar nu cauza e importantă, ci efectul! 

Recomandări

Periculoasa tendință de politizare a Comunității de Informații americane sub Trump / Analiză a unui senior CIA

Problema este: o dată pierdută această – sau acea! – „dimensiune umană”, cum mai poate fi ea recuperată? Cât de departe accepți să devii, tu însuți, o cifră, un click, un cod QR? De pildă, Cannes-ul! A ajuns la a 78-a ediție. Cum s-o fi descurcat festivalul, zeci și zeci de ediții, care au dat atâtea capodopere, fără tot acest delir tehnologic? Să renunți la caietele de presă și la programele tipărite ale filmelor, dar să introduci pentru acreditați o „taxă de mediu” – mi se pare absurd, aberant și umilitor, pentru ceea ce ar trebui să însemne cultura adevărată. O foaie de hârtie albă a devenit o raritate la festival, în curând va deveni un obiect clandestin… Totuși, încotro?     

Decizii controversate        

Istoria festivalului ne arată că la nivel de palmares orice e posibil: nu se știe prin ce chimie, sau prin ce jocuri – au fost ediții la care juriile au comis ceea ce se cheamă „nedreptăți flagrante”, dar n-a murit nimeni din asta, timpul e cel care consolidează ierarhiile, de pildă Holy Motors, al lui Leos Carax a rămas un film memorabil (l-am văzut acum plasat la loc de onoare, pe rafturi, la Fnac, sub formă de DVD), deși n-a figurat deloc în palmaresul Cannes-ului din acel an, în care lumea a uitat deja cu siguranță cine a luat Palme dor… Sau Michel Piccoli, ce rol de neuitat a făcut în Habemus Papam, și nu a luat premiul la Cannes!, dar am uitat cine l-a luat! La fel și la această ediție: juriul a acordat premiul de interpretare masculină unui actor brazilian, absent de la ceremonie, pentru un rol onorabil, dar ți se strânge inima văzându-l în sală pe actorul din Valoare sentimentală, Stellan Skarsgard, și știind ce rol a făcut… Prin premiul pentru regie pentru Agent secret, filmul brazilianului Filho, (despre regimul corupt și criminal din Brazilia anilor 70), festivalul pare că a vrut să corecteze o eroare, a altui palmares, din 2016, când un film mult mai izbutit al aceluiași Filho, Aquarius, nu a luat absolut nimic!… 

Recomandări

Nicușor Dan convoacă oficial partidele la consultări pentru desemnarea premierului

Cât despre premiul de interpretare feminină, vorba unui venerabil critic al Cannes-ului, la ieșirea din sală: „e ridicol!”… Nu e vorba de faptul că prin acest premiu a fost introdus în palmares unul dintre cele mai modeste titluri ale competiției (Surioara, o fată musulmană practicantă, bulversată de încercarea de a împăca moscheea cu lesbianismul), e vorba de faptul că actrița de 23 de ani, încă studentă, joacă monocord, fără nuanțe, ostentativ „masculină”, aceeași da capo al fine – e de neînțeles cum, dintr-un întreg festival cu actrițe redutabile, juriul a făcut tocmai o asemenea alegere. Poate nu au premiat o actriță, ci un discurs „politic corect”? Prilej de plâns cu lacrimi la regizoarea filmului, în sală, și un aer de eroină, pe scenă, la premiantă, ca și când s-ar fi întors decorată de la război! Mesajul ar fi că nici să lupți pentru „libertate sexuală” în Parisul de azi nu e ușor! Oricum, se pare că e o luptă care a interesat juriul mai mult decât istoria, și filosofia și arta secolului XX…

O altă gafă a juriului ar fi premiul pentru scenariu: filmul fraților Dardenne despre mamele minore are marca regizorilor, rezistă prin stilul lor plin de naturalețe, cu autenticitate de documentar; dar, încăput pe alte mâini, te întrebi ce ar mai rămâne din „scenariul” premiat de juriu? S-ar putea, în absența regizorilor, să nu rămână mai nimic ca scenariu în sine! Poate o idee de scenariu! Ca să nu mai spunem că frații Dardenne mai au la activ încă un premiu pentru scenariu la Cannes și încă două Palme dor, deci ideea de a-i mai premia încă o dată, absolut gratuit…

Dublarea premiilor

În disperare de cauză, ca și când nu ar fi fost suficient că a dublat premiul juriului cu un ex aequo (între o regizoare germană și un regizor franco-spaniol), juriul a adăugat în coada palmaresului și un așa-zis „premiu special” (al cui?), unui film suprarealist, ca să nu spun și confuz, al unui tânăr chinez (născut în 89), cu mari îndrăzneli și desfășurări vizuale, picturale, grotești și halucinante, dar un film încadrabil mai degrabă la cinema-ul experimental al Cannes-ului „imersiv” decât în combinație cu merele și perele competiției.      

Marii absenți ai palmaresului sunt Loznitsa și Wes Anderson, filmul japonez Renoir și filmul despre Nouvelle Vague. Juriul a ales, în schimb, să privilegieze, de gustibus, prin premiul juriului, niște „bizarerii”, notate de critici cu note mici în diverse clasamente. Una dintre posibilele explicații ar fi compoziția juriului: din juriu au lipsit, din nou, critici de film, iar artiștii pun uneori o privire teribil de subiectivă asupra operelor confraților… Din juriu a lipsit, de asemenea, un cineast din estul Europei, ceea ce nu e normal. După cum e greu de crezut că în tot estul, în Polonia sau în Cehia (ca să pomenesc doar două țări cu tradiție serioasă în cinema) să nu se fi găsit chiar niciun film demn de competiție, cel puțin la nivelul „Surioarei”! Adevărul e că selecționerii au fost interesați de alte zone, Iran, Irak, Gaza, foarte bine, mai ales dacă e vorba de cinema de calitate, doar că uneori senzația este de atenție focusată excesiv într-o anumită direcție, și nu dintr-un interes artistic, ci dintr-un fel de „politichie” asumată (cum se chema romanul lui Houellebecq despre Sorbona „arabizată”?)…

Singurele premii de necontestat sunt primele două, despre care am scris numerele trecute, Palme dor (iranianului Jafar Panahi, pentru Un simplu accident) și Grand Prix (nordicului Joachim Trier, pentru Valoarea sentimentală), deși, la capitolul subiectiv, le-aș fi preferat inversate! Sentimental value e filmul care a câștigat și la minutele contorizate de „aplaudimetru”, câte minute a aplaudat publicul din Grand Theatre Lumiere: de mulți ani nu a mai avut Cannes-ul un film cu 19 minute de aplauze! Campionul absolut rămâne, deocamdată, Labirintul lui Pan, al lui Guillermo del Toro, care a avut, în 2006, 22 de minute de aplauze!

Dar, ca să închei cu o subiectivitate maximă, voi spune că, de departe, cel mai bun film pe care l-am văzut acum la Cannes a fost Sunshine, al lui Istvan Szabo, din 1999, cu Ralph Fiennes și Rosemary Harris, prezentat într-o copie restaurată, ca un omagiu adus regizorului, ajuns la 87 de ani. O producție datorată unui mare producător canadian, care n-a uitat că s-a născut la Budapesta, Robert Lantos.  

Dacă cineva vrea să înțeleagă istoria secolului XX – Sunshine e un demers de un adevăr și de o emoție copleșitoare. Filmul pare făcut azi, e „ca nou”, pentru că arta nu are vârstă… 

Doar industria și tehnologia au vârste. Și, uneori, „pene”!