Pe urmele inginerei exotice din Târgu Jiu, după care se întorceau toate privirile în anii comunismului. Povestea fabuloasă a Lazarei Popescu, cubaneza – lider al minerilor din Oltenia

Nu știa nimic despre țara noastră, dar inima ei a început să bate românește. S-a căsătorit cu inginerul Dorin Popescu, a devenit ea însăși inginer, a condus un sindicat al minerilor și a fost iubită de toți gorjenii.

“Ea, când a venit în România, era ca ursul pe stradă. Nu erau prea mulți imigranți de culoare, mai ales în provincie”, povestește Carlos Popescu, fiul Lazarei, la aproape 60 de ani de când mama lui a pășit prima dată pe meleagurile românești.

Suntem undeva în centrul Târgu Jiului, în biroul soției sale, Mihaela, iar pe masă a înșirat câteva fotografii vechi cu Lazara. Dintr-una îi zâmbește lui Fidel Castro, iar în alta, alb-negru, apare alături de soțul său, Dorin, care cântă la acordeon.

“Când întrebai pe cineva aici de Cuba, nu știa nimeni nimic. Cine știa, ne considera de lumea a treia”, continuă Carlos.

Cuba comunistă

În Cuba, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, o treime din populație trăia în sărăcie. Deși ieșiți de multă vreme de sub sclavagism, negrii încă munceau pe plantațiile de trestie de zahăr sau ca servitori în casele albilor, unde de multe ori erau tratați dur și plătiți puțin.

Recomandări

Dosarul Mineriadei. Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu și Adrian Sârbu, la Parchetul General. Iliescu ar putea fi audiat acasă. UPDATE

Conducerea țării insulare a fost preluată de Fulgencio Batista în 1952, printr-o lovitură de stat, și, sub regimul său totalitar proamerican, Cuba a devenit centrul corupției și al crimei organizate. Revoluția condusă de Fidel Castro a pus capăt dictaturii lui Batista în 1959 și a transformat Cuba în primul stat comunist din emisfera vestică.

The Guardian scria, în februarie 1959, că “Batista a dispărut, probabil pentru totdeauna”, în locul lui venind Castro, “tânărul cercetaș cu barbă hipsterească, în uniformă napoleană, care va stabili noul Guvern”.

Castro a devenit unul dintre cei mai vânați oameni din istorie: au fost 638 de atentate la adresa lui, toate soldate cu eșec. Regimul lui Castro a redus analfabetismul și a îmbunătățit sistemul medical, dar a fost de multe ori acuzat de abuzuri asupra drepturilor omului.

“Când este un regim dictatorial, ori e foame și cretinitate, ori sunt celelalte: droguri, violuri, crimă organizată. Fidel Castro a rămas o figură emblematică în ciuda sistemului său, pentru că poporul l-a iubit. Din cauza asta au și eșuat tentativele americanilor de a-l da la o parte”, comentează Carlos Popescu.

«Un anume farmec»

Lazara avea 22 de ani în momentul schimbării regimului politic din Cuba. S-a născut în 1937, la Havana, capitala Cubei, într-o zi de august și a avut o soră mai mare, Rosita. Amândouă au copilărit la Havana, unde au locuit cu părinții, dar și la moșia Montoya, din apropierea râului Yumuri, acolo unde bunicii celor două fete au deținut o plantație de trestie de zahăr.

Recomandări

România, între țările care vor pierde zile de vreme confortabilă în următorii ani. Balcanii, zona cea mai afectată din Europa de schimbările climatice

“Înfățișarea lor dulce le dădea un anume farmec, nelăsând minții celor ce se nimereau a le fi în preajmă răgaz decât pentru a le admira calitățile (…), ori în preajmă le stăteau mulți, chiar foarte mulți, mai ales Lazara preferând mulțimea unde putea întâlni și albi, și metiși și chinezi, sufletul ei tânăr nesimțindu-se atins de nici o dușmănie, fiind gata a se împrieteni cu oricine, gata a copia tot ceea ce înseamnă folclorul insular, pe toți, înainte de toate, considerându-i cubani”, notează scriitoarea Valeria Certăzeanu-Zorilă în volumul “Missis Lazara”, unde surprinde, împletind realitatea cu ficțiunea, viața cubanezei.

A ajuns în România «din greșeală»

Setea de cunoaștere a împins-o spre Europa, acolo unde “o chema destinul Cubei sale”, după cum scrie Certăzeanu-Zorilă. S-a aflat printre cei 120 de studenți care au prins o bursă pentru a-și continua studiile și a se specializa pe continentul european.

“Din ce mi-a povestit, ar fi ratat bursele școlare cele mai interesante, ca să zic așa. S-a trezit prea târziu când s-a dus la Ministerul Educației și nu au prea rămas. Mai putea merge în Germania, dar a considerat că sunt prea rasiști”, râde Carlos.

Recomandări

Cum a ajuns Petre Roman inculpat în Dosarul Mineriadei din 1990: „în subsolul Universității s-au găsit 22 de arme cu glonț; la sediul PNȚCD, substanțe halucinogene și materiale legionare”

Tânăra Lazara s-a apucat, atunci, să citească despre România, dar nu a aflat prea multe: țară predominant agrară. Comunistă. Capitala la București.

Urma să ajungă la Petroșani, unde a fost admisă, alături de alți cinci studenți, toți băieți, la Institutul de Mine.

“Ea a terminat Electromecanică Minieră. Până atunci, cubanezii nu știau ce e aia mină. Știau că e o gaură în pământ și atât. Dar s-au aventurat. Iar aventura a fost una interesantă. A venit cu croazieră cu vasul, două săptămâni. Când a ajuns aici, s-a speriat”, povestește Carlos din amintirile mamei sale.

De la căldura Havanei, la zăpada Petroșaniului

Lazara a ajuns în Petroșani în plină iarnă, la început de februarie 1962, de la cele 30 de grade din Cuba la temperaturi cu minus în România.

Nu doar diferența de climă a fost un șoc pentru Lazara și ceilalți studenți. Cultura era alta, străzile erau altfel, limba era necunoscută.

“Aici se purtau femeile cu fustă plisată, pantofi cu baretă și cămașă albă. Ea a venit cu rochii decoltate până jos, la șale, pantofi cu toc cui, de lac, ascuțiți. Pe vremea aceea nu existau farduri în România, nu știau femeile ce sunt alea și doamnele inginere își dădeau cu ele pe mână, până le-a zis nu așa, pe aici, pe la ochi se dă”, povestește Carlos.

A învățat să gândească românește și citea tot timpul DEX-ul

Ajunsă în România, Lazara a făcut un curs intensiv de limba română, dar nu s-a rezumat doar la asta. A început să citească Dicționarul Explicativ al Limbii Române și să facă liste de cuvinte cu sinonimele lor. Citea foarte multe cărți de istorie, pentru că își dorea să cunoască trecutul poporului român și a început, treptat, să-i adopte cultura și obiceiurile: dansa în hore, mergea la nunți și se îmbrăca în costum popular.

“Nimeni, până atunci, nu mai văzuse pe viu o negresă la Petroșani”, scrie Valeria Certăzeanu-Zorilă în “Missis Lazara”, dar toți au ajuns să o îndrăgească imediat pe tânăra cubaneză venită să studieze la Facultatea de Mine din Petroșani.

“Cum erau ochii mei de copil atunci, o vedeam ca pe o fată de culoare. Mă uitam curios pentru că arăta diferit, avea părul creț”, își amintește publicistul și documentaristul Dorin Brozbă.

El povestește cum o urmărea, copil fiind, pe Lazara plimbându-se duminica pe străzile Târgu Jiului, după ce s-a mutat acolo, alături de inginerul Dorin Popescu, pe care l-a cunoscut în facultatea din Petroșani și cu care s-a căsătorit, renunțând la numele de fată, după tradiția românească. Lazara și Dorin Popescu au avut doi băieți, pe Alin și pe Carlos. Primul, pasionat de muzică, al doilea, pasionat de sport.

Incomoditatea imigrantului

Carlos ridică din umeri când îl întreb cum a reușit mama lui să se facă atât de apreciată de o întreagă comunitate. În fond, singurul element care o făcea diferită de restul era culoarea pielii.

“Această ascensiune a mamei mele se datorează unei incomodități a ei suferite de ea, cred eu. Incomoditatea de imigrantă. Imigranții caută să exceleze într-un popor străin, ca să nu se simtă mai prejos. E firesc cumva. Dacă nu încerci să asimilezi cât mai mult și să-i întreci pe cei de-acolo, să demonstrezi că ești mai bun, vei fi dat afară. Vei simți tot timpul rasism”, crede Carlos Popescu.

A vrut să fie îndrăgită. Nu e comod să te simți imigrant, ești permanent într-o autocorecție. Consumul e maxim.

Carlos Popescu, fiul Lazarei Popescu:

Lazara a încercat să fie tot timpul mai bună, să arate că poate să facă orice și că faptul că vine dintr-o altă țară, cu altă cultură și altă limbă nu este un impediment pentru ea, spune Carlos. Dar în același timp, Lazara a avut dintotdeuna o afinitate pentru cultură și știa să se facă plăcută și apreciată. Era pasionată de muzică și pictură și organiza deseori vernisaje. În fiecare seară citea și asculta muzică pe discuri de vinil.

“Cred că aprecierile au venit și datorită charismei. Mie mi se părea ceva normal, că sunt din familie. Dar ceilalți au perceput-o ca pe o femeie care are sufletul deschis și încearcă, din propria experiență și din propria cultură și din propria inteligență să sprijine oamenii și să îi ajute fără nici un fel de interes”, povestește fiul Lazarei.

A fost lider al minerilor și inginer-șef la bazinul carbonifer Rovinari

După terminarea Facultății de Mine, Lazara a lucrat 25 de ani de ani în bazinul carbonifer Rovinari, unde a fost inginer-șef. După Revoluția din 1989, a fost aleasă lider sindical al minerilor din Oltenia. A fost prima și singura femeie care a reprezentat minerii din Oltenia.

“A fost apreciată mai mult decât majoritatea femeilor. Pe atunci, femeilor le era frică să iasă din casă. Dar ea lucra în mină”, subliniază Carlos.

Întâlnirea cu Fidel Castro

Spre sfârșitul tinereții, Lazara Popescu a devenit un fel de ambasador neoficial al Cubei. Toți oamenii importanți din Cuba, ambasadori și consuli veniți în România, o cunoșteau și îi cereau, de multe ori, să le explice “cam cum e treaba pe aici”, povestește Carlos despre mama sa. Și el a trecut prin întâlnirile mamei lui.

În 1994, Lazara, la cei 57 de ani ai ei, a fost invitată la Congresul Internațional cu diaspora cubaneză, în Cuba. Ieșise deja la pensie și renunțase și la postul de lider al minerilor din Oltenia. La congresul prezidat de însuși Fidel Castro, Lazara a fost singura femeie din Europa dintre cei 282 de invitați.

“Ai dovedit lumii că suntem capabili a ne depăși limitele, că ne putem adapta continuu la schimbare, la deschidere spre nou, spre perfecționare, spre creație și inovație (…), iar pentru mine apari ca o ambasadoare a meleagurilor noastre”, i-ar fi spus Fidel Castro Lazarei, într-o discuție privată avută la Congresul din Cuba, după cum relatează Certăzeanu-Zorilă în cartea sa.

I-a cerut ajutorul Elenei Ceaușescu pentru a ajunge în Cuba

Carlos și-a petrecut câteva veri în Havana, Cuba, în casa copilăriei mamei sale, deși și-ar dori să ajungă acolo mai des. În casa din Havana locuiește în continuare Rosita, mătușa lui, care nu a venit niciodată în România, din cauza fricii de avion.

Cea mai frumoasă amintire pe care o are Carlos cu părinții și fratele lui este momentul în care au traversat prima dată oceanul pentru a ajunge în Cuba. Avea 10 ani atunci, iar deplasarea nu a fost deloc ieftină. Familia nu a avut posibilitatea financiară de a pleca toți patru împreună, dar nici nu voia să lase pe cineva în urmă, așa că Lazara a cerut ajutor.

“Maică-mea s-a gândit cum să meargă doar cu un copil și pe unul să-l lase în țară. Așa că a făcut o scrisoare – așa știu, că a trimis-o ea – către Elena Ceaușescu. Acum, cine a citit-o pe-acolo, pe la cabinet, oricum nu contează, că s-a putut. A existat o tabără internațională acolo, în Cuba, și din șase copii, câți au fost, l-au băgat și pe frate-miu, ca să nu mai plătească. Frate-miu nu avea nici un merit deosebit la școală să merite locul ăla, dar a fost scrisoarea aia. Așa, cu perseverența ei, cu sinceritatea ei, mama a găsit o soluție”, rememorează Carlos.

«Beneficiez de simpatie datorită ei»

Ne plimbăm prin piața Prefecturii, pe lângă mausoleul Ecaterinei Teodoroiu. Plouă mărunt, dar locuitorii orașului lui Brâncuși nu par afectați.

“Cel mai bun antrenor, domnul Popescu! Cel mai bun! Să trăiți, domnule antrenor!”, strigă cineva către Carlos, care izbucnește în râs.

Carlos a lucrat în mină, la fel ca mama lui, o perioadă, dar drumul l-a dus către sport. A făcut baschet de performanță, iar acum este antrenor în Târgu Jiu.

“Am beneficiat de o simpatie, ca să zic așa, datorită mamei. Când a venit ea, nu erau mulți oameni de culoare în România. Iar dacă erau, erau în centrele universitare mari, dar nu oameni care să și rămână după finalizarea studiilor. La noi a fost o excepție. Pe mine mă știu un oraș întreg și trei județe. Eu nu-i cunosc pe oameni, îi știu din vedere, dar nu știu cum îi cheamă. Notorietatea a venit de la sine, mama nu s-a străduit să o obțină. Eu am căutat întotdeauna să scap de asta, dar nu am nici o șansă”, spune Carlos.

«Le-a reușit pe toate, mai puțin să fie bunică»

Lazara Popescu a murit în februarie 1999, la 62 de ani. Dorin a mai trăit până în 2018.

“Adios mi cuba. Un beso para todos!”, scrie pe monumentul funerar din Cimitirul Municipal Târgu Jiu, de la mormântul pe care îl împarte acum familia Popescu.

“Lazara și Dorin Popescu au fost amândoi oameni intelectuali. Iar ea, o pată de culoare în oraș, în sensul frumos al expresiei”, îi descrie publicistul Dorin Brozbă.

Lazara s-a putut întoarce oricând, după finalizarea studiilor din Petroșani, la Havana, la părinții și sora ei. S-a îndrăgostit însă de România și de Dorin.

“Acum, nu știu cât i-a plăcut ei pe-aici, dar de padre cred că i-a plăcut”, glumește Carlos.

I-a transmis microbul dragostei de sport și fiicei lui, Carla. În timp ce tatăl ei pregătește următoarele generații de baschetbaliști acasă, în Târgu Jiu, la 20 de ani, Carla joacă baschet la CSM Satu Mare.

“Mama nu a apucat să o cunoască pe Carla, iar ăsta este cel mai mare regret. S-ar fi simțit și ea împlinită. Până la urmă, le-a reușit pe toate, mai puțin să fie bunică.Asta e o titulatură dobândită post mortem”, spune Carlos.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 6

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro