Povestea acordeonistului Ionică Minune, care le-a cântat președinților Franței și SUA. „Muzica lăutărească veche e reprezentativă pentru poporul român”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Cred că-n spațiu e singurul loc unde am vrut să cânt și n-am făcut-o. Râdem noi, dar eu, unde vreau să cânt, acolo ajung”, spune într-un interviu pentru Libertatea Ionică Minune, cunoscut drept „regele acordeonului” din România.
Cuprins:
- A cântat cu Bill Clinton: „Atunci m-am simțit tare ca el”
- Primul concert, la vârsta de 4 ani
- Cei mai buni lăutari ai Bucureștiului
- „Dacă toți fac discuri, noi de ce să nu?”
- Primul turneu internațional, în Japonia
- „Eu sunt, întâi de toate, un patriot”
- Incredibila ușurință a jazzului manouche
- „E ca jazzul americanilor, dar e al nostru”
- „Mie-mi place muzica clasică – Bach, Beethoven”
Sute de picioare joacă pământul uscat și ridică praful în văzduhul nopții. Oameni de toate vârstele fluieră și chiuie și se prind în mici hore. De pe scena Festivalului Șaraimanic – care a avut loc în localitatea Brezoi, la sfârșitul lunii iulie – se aud ritmurile vioaie ale tarafului lui Ionică Minune. Se cântă instrumental. Acordeonul pornește domol și, trecând subtil prin cele mai cunoscute melodii ale folclorului lăutăresc, ajunge într-un allegro con fuoco. Când ritmul devine atât de năucitor încât picioarele nu mai pot ține pasul, oamenii se opresc să râdă cu poftă și aplaudă puternic. Unii își șoptesc că n-au mai auzit vreodată muzică lăutărească cântată așa drăcesc, cu inserții de jazz și cu pasaje din muzica clasică.
„E nevoie de spontaneitate și de creativitate, ca să-i dai culoare melodiei, să-i dai frumuseţe. Bineînţeles, dacă eşti maestru”, explică Ionică Minune ce înseamnă pentru el o reprezentație ca la carte în fața publicului.
A cântat cu Bill Clinton: „Atunci m-am simțit tare ca el”
Recunoscut drept cel mai rapid acordeonist din România, Gheorghe Ene – cum îl cheamă în buletin pe Ionică Minune – a făcut lăutărie din copilărie. Până la 63 de ani, a dus muzica străbunilor săi în toată lumea. A cântat Ionică Minune și prin restaurante occidentale, și pe scenele marilor festivaluri, dar și pentru audiențe restrânse – a susținut spectacole în fața președinților francezi François Mitterrand și Jacques Chirac, a președintelui american Bill Clinton și a liderului palestinian Yasser Arafat.
„Când a venit Bill Clinton, am dat-o și noi pe jazz american. După o vreme, el a făcut rost de un saxofon și a cântat cu noi vreo jumătate de oră. Atunci m-am simțit tare ca el – să cânți cu cel mai mare om al planetei, cum altfel să te simți?”, povestește acordeonistul.
Dintre colaborările sale muzicale, cele mai notabile sunt cele cu jazzmanul Bobby McFerrin, pianiștii Oscar Peterson și Michel Petrucciani, dar și cu maeștrii acordeonului Richard Galliano și Marcel Azzola.
Primul concert, la vârsta de 4 ani
Născut într-o familie de lăutari din comuna Costești, județul Buzău, Ionică Minune a cântat pentru prima dată la acordeon un tango, „Castel Amore”. Avea doar 4 ani. „Stăteam în picioare şi-mi ajungea acordeonul până la gât”, spune cu ușoară mândrie în glas.
Și nici nu l-a învățat nimeni. A auzit la lăutarii din familie și a reprodus. Tatăl a fost virtuoz al vioarei, însă cânta cu orchestră mare – cu acordeoane, cu țambal, cu tot ce trebuie. „Bunicul cânta la țambalul mic, dar cânta și cu vocea. La fel și tata cânta din voce, dar eu – niciodată”, povestește Ionică Minune.
Primul concert important l-a dat în fața lui Nicolae Ceaușescu. La începutul anilor ’60, liderul comunist vizita satele Buzăului, ca să constate starea lucrurilor: ce fel de bogății, ce fel de cultură, ce fel de agricultură are fiecare. Din comitetul de primire organizat de comuna Costești a făcut parte și taraful familiei lui Ionică Minune.
„Tata m-a luat și pe mine, să cânt solist cu ansamblul. Ceaușescu a venit, ne-a văzut, ne-a salutat. Și pe mine m-a luat în brațe”, povestește lăutarul. „Dar eu nu sunt omul politicii, politica mea e acordeonul”, continuă și evită să intre în complexitățile erei comuniste.
Cei mai buni lăutari ai Bucureștiului
Pentru Ionică Minune, anii ‘70 și ‘80 sunt cei mai frumoși din cariera lui. Când avea 17 ani, a ajuns la București, unde a făcut echipă cu marele țambalagiu Toni Iordache. De altfel, Iordache a fost cel care l-a botezat „Minune”. A văzut potențialul pe care adolescentul îl avea și l-a ghidat să ajungă în topul lăutarilor din București.
„De fapt și de drept, atunci erau petrecerile mai frumoase, altfel trăiai muzica. Existau restaurante cu muzică lăutărească – Crama Domnească, Hotel Boulevard, multe restaurante și hoteluri”, povestește acordeonistul.
Ionică Minune vorbește cu nostalgie despre vremea când marii lăutari se întreceau cine strânge mai mulți oameni la petrecerile din locantele Capitalei. Îi admira pe Romica Puceanu, pe Gabi Luncă, dar și pe Nelu Ploieșteanu. Cel mai bun crede că a fost, însă, Florică Roșioru. „Avea voce și de femeie, și de bărbat. Cânta și din Oltenia, cânta și din Moldova. Cânta lăutărește perfect. Per-fect!”
„Dacă toți fac discuri, noi de ce să nu?”
Deși muzica lăutărească e o muzică de petrecere, supusă spontaneității și creativității de moment a muzicantului, Ionică Minune a reușit de timpuriu s-o imprime pe discuri. „Din 1977 până la ora asta, eu fac numai discuri și CD-uri”, povestește.
„Eu am cântat cu Toni Iordache 25 de ani și ne întâlneam des la Electrecord (casa de discuri din perioada comunistă, n.r.). Iar Electrecordul ne știa ca oameni de bine. Pe-atunci, dacă nu erai prea cunoscut și voiai să devii vedetă, era greu să scoți disc – hârtii multe, cereri, greu se aproba. Odată, stăteam de vorbă cu Toni: dacă toți fac discuri, noi de ce să nu? I-am propus directoarei, iar femeia a fost de acord în a doua secundă.”
Primul turneu internațional, în Japonia
Nu la fel de ușor era, însă, să pleci în străinătate. Dar Ionică a reușit să treacă și de hopul ăsta, iar în 1979, cânta în capitala Japoniei. „Trebuia să completezi nişte hârtii, să spui şi ultimul fir de păr din neam: dacă e hoţ, dacă a făcut sau nu puşcărie. La mine în familie nu a făcut nimeni nimic, aşa că am plecat. Eram la Tokyo la 20 ani.”
Atunci a început cariera internațională a lui Ionică Minune. A cântat de toate – de la jazz și vals la tango și folclor românesc – și a ajuns să fie recunoscut chiar și de străini. „După Japonia, cum e tânărul: vreau America! Și m-am dus, pentru cinci luni. Plec și-acum, după atâția ani. Am programat un turneu în toată America, timp de șase luni”, spune acordeonistul. După aceea, a ajuns și în Italia, Spania, Germania și tocmai în Malaezia.
Cred că-n spațiu e singurul loc unde am vrut să cânt și n-am făcut-o. Sau poate pe Lună. Râdem noi, dar eu unde vreau să cânt, acolo ajung. Ionică Minune:
„Eu sunt, întâi de toate, un patriot”
„Nu ştiu în câte țări am ajuns. Multe! Nu cred că n-am ajuns pe vreun continent, doar în Antarctica”, spune Ionică Minune. „Dar eu sunt, întâi de toate, un patriot. Am intrat în toate oceanele care există pe lumea și eu tot la Marea Neagră, la mine, vreau să mă duc.”
Ionică Minune vorbește despre dragostea de țară fără emfază. Se simte legat ombilical de locurile natale, față de care n-a putut sta departe nici când locuia în Franța. A plecat la Paris și a rămas acolo aproape două decenii. Însă a păstrat permanent legătura cu cei de acasă.
Eu n-am rezistat în Franța o lună legată. Dacă aveam o săptămână liberă, veneam aici cu mașina. Făceam naveta Paris-București. Că se mirau lăutarii: „Băi, pentru tine drumul ăsta e cum e pentru noi Bucureşti-Buzău”. Stăteam două zile – a treia plecam înapoi. Mi-era dor de lume, de limba română!Ionică Minune:
Incredibila ușurință a jazzului manouche
Cariera sa de jazzman lăutar în Franța a început în 1992. După ce România și-a redeschis porțile către Occident, Ionică Minune a dorit să încerce un contract de vreo două luni la un restaurant din suburbiile Parisului. Și, fără să plănuiască în mod specific asta, a rămas acolo vreme de 17 ani. În această perioadă a devenit și cetățean al Hexagonului.
Ionică Minune s-a acomodat rapid cu muzica și stilul franțuzești. În câteva zile, trecea drept unul de-ai lor. „Ştiţi, nu ştiţi, eu îmi fac datoria de a vă spune: jazz-ul franţuzesc – jazz manouche – este tot un stil de-al nostru. Să nu credeţi că mă laud, să n-o luaţi în râs, dar, la ceea ce cânt eu, acele melodii erau foarte uşoare. Păi, a treia zi, deja mă întreceam cu ei. După vreo săptămână i-am întrebat: «Gata, asta e muzica voastră?». Dar e frumoasă, vivantă, cum ar veni.”
„E ca jazzul americanilor, dar e al nostru”
La finalul programului de la restaurant, când localul se mai golea, Ionică Minune revenea tot la muzica învățată de la părinții lui. Și francezii îl ascultau înmărmuriți și curioși să afle mai multe despre ritmurile orientale care ieșeau din acordeonul lui. „De multe ori, când rămâneam singur, cântam pentru mine pe scenă, îmi cântam oful meu. Lor le plăcea și credeau că eu cânt jazz. Mă întrebau ce muzică este și eu le spuneam că e o bucățică din țara românească”, spune acordeonistul.
Și Ionică Minune le explica, răbdător, cum folclorul românesc, inclusiv muzica lăutărească, împrumută elemente din mai multe stiluri de muzică. „E ca jazzul americanilor, dar e al nostru: cu țambal, cu contrabas, cu orgă”, explică. „Iei o melodie lăutărească și o amplifici, o îmbogățești, o faci mai frumoasă. Și-atunci, și bulgarul, și ucraineanul, și francezul e imposibil să nu le simtă.”
Muzica lăutărească veche e reprezentativă pentru poporul român. Cine crede altfel se înșală. Și eu am ales-o pentru că sunt român. Cade bine la ureche, iar mai ales la un pahar de vin se-aude perfect.Ionică Minune:
„Mie-mi place muzica clasică – Bach, Beethoven”
În ultima perioadă, Ionică Minune și-a mai rarefiat recitalurile. Însă în 2023 se va reîntoarce în Franța, unde va urca pe scena a două festivaluri. „Nu mai am atâta energie, dar nici să refuzi nu poți. Oamenii te cunosc și te iubesc. Așa că le-am promis că vin cu mare plăcere.”
Când nu se ocupă de muzică, lui Ionică Minune îi place să stea cu animalele sale, are vreo doi câini și o pisică acasă. Câteva ore pe săptămână se ocupă însă și de câte un tânăr care vine la el pentru a învăța tainele acordeonului. În urmă cu câțiva ani, lăutarul a vrut să-și deschidă o școală de acordeoniști. A renunțat între timp – prea multă birocrație.
„Anul trecut am avut și elevi americani. Acum am un singur copil pe săptămână – vreau să fiu mai liber și mai liniștit. Au ieșit mulți din mâna mea, copii bine instruiți, cu cap, care în ziua de azi cântă foarte bine”, explică Ionică Minune.
Este încrezător că România nu va duce lipsă în curând de talente muzicale care să ducă mai departe tradiția lăutăriei. Nici măcar manelele, care au prins tot mult mai mult teren în ultimii ani, nu vor putea să îngroape adevărata muzică lăutărească, spune instrumentistul.
„Mie-mi place muzica clasică – Bach, Beethoven. Asta ascult ca să mă liniștesc și să-mi mai vină idei. Mai fur câte ceva de la clasici”, spune Ionică Minune râzând. „Nu-mi face plăcere să ascult manele. Muzica asta n-are viață eternă, ca muzica noastră. Oricâte orchestre de manele ai asculta, e același lucru, parcă e o singură melodie. Dar în muzica lăutărească, și să cânți șase ore legate tot nu te repeți.”
Muzica lăutărească n-o să moară niciodată, vă spune Ionică Minune. Știți voi, cum e cu pasărea Phoenix: vin foarte multe intemperii muzicale, dar nimic n-o s-o omoare. Din contră, vor fi și mai mulţi muzicanţi care o s-o iubească. Ionică Minune:
Blues92 05.09.2022, 04:41
De unde "praf și pământul uscat', că a plouat de-a rupt în seara când a cântat maestrul. Articol scris din birou, fără sentimente.