Singura femeie din Europa de Est care face transplant de ficat e româncă! „La început, eram trimisă la cratiță, să fac de mâncare, să fac curat, că poate mă plictisesc prin spital"
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Blondă, minionă, cu ochii albaștri mari, clari. Cu un zâmbet serios pe chip. Pe culoarele Institutului Clinic Fundeni, în mijlocul durerii și suferinței, dr. Doina Hrehoreț pare venită din altă lume. Dar nu e. E exact de-acolo. Iar pentru asta a muncit ore, zile, nopți, luni, ani. N-au ajutat-o nici cele 48 de kilograme, o siluetă aproape firavă, nici lipsa de încredere a pacienților sau a colegilor. Primii n-aveau încredere să se lase «pe mâna ei», ceilalți o trimiteau la cratiță. Dar ea nu, nu s-a dat dusă.
Cuprins:
În 1993, Doina, fiica unor învățători din Botoșani, termina Facultatea de Medicină din Iași. Fusese visul ei dintotdeauna. Avea să ia apoi calea Bucureștiului pentru rezidențiat, unul care avea să-i marcheze cariera. Și viața.
La 25 de ani distanță, din cabinetul ei de la Institutul Clinic Fundeni, privește înapoi cu mândrie. Și deloc cu mânie, deși nu i-a fost ușor drumul. Multă muncă și prețul suprem pe care o femeie de carieră ajunge să îl plătească. N-are copii, n-a avut timp să aducă pe lume o viață. În schimb a salvat nenumărate.
A muncit ore, zile, nopți, luni, ani. N-au ajutat-o nici cele 48 de kilograme, o siluetă aproape firavă, nici lipsa de încredere a pacienților sau a colegilor. Primii n-aveau încredere să se lase "pe mâna ei", ceilalți o trimiteau la cratiță. Dar ea nu, nu s-a dus.
Libertatea: Ce vă vine în minte când vorbiți despre primul transplant de ficat pe care l-ați făcut?
Dr. Doina Hrehoreț: Primul transplant pe care l-am făcut a fost în 2007. Este un pacient din Brăila. Trăiește. Eram, cu siguranță, foarte concentrată, așa nu am avut timp să mă las copleșită de emoții. Concentrarea era atât de mare încât am uitat că este, de fapt, primul meu transplant. Știți, transplantul nu îți permite momente de relaxare.
Pregătirea mea a început odată cu primul transplant din România, practic din primul meu an de rezidențiat. Întâmplarea a făcut ca eu să fiu din momentul acela implicată în această activitate și a durat zece ani până am performat. Ca să faci performanță într-un domeniu, trebuie să aloci în jur de zece mii de ore de pregătire, am citit undeva. Am făcut un calcul și, cam în zece ani, am făcut acele 10.000 de ore de operații.
Așadar, în 1997 se făcea primul transplant în România și eu eram în primul an de rezidențiat. Am participat la el, iar în 26 martie 2007 am făcut prima operație singură. Pacientul din Brăila. Am spus că a fost un caz relativ simplu, fără tromboză de portă sau intervenții în antecedente. Dar când am dat același răspuns profesorului Luciano De Carlis, din Italia - adică «a fost un transplant simplu» -, el mi-a zis - acum mi-am reamintit momentul - «niciun transplant nu e simplu». L-am amintit pe profesorul De Carlis pentru că, în acel an, am fost la Milano pentru două luni, pentru a mă specializa în transplantul hepatic și profesorul, când a venit la congress, la scurt interval, l-a întrebat pe șeful meu de ce m-a trimis la Milano, pentru că eu știu să fac transplant și nu am ce să învăț din punctul ăsta de vedere. Ambilor profesori le datorez acest prim transplant.
Cum v-ați simțit când ați văzut ficatul, pacientul deschis pe masă și dumneavoastră singură?
Ideea era să fiu lăsată singură. Nu putea sta domnul profesor Irinel Popescu în spatele meu zece ore cât dura transplantul. Domnul profesor mi-a zis că, dacă am nevoie, să îl chem. Nu l-am chemat. A venit singur când închideam bolnavul. Am apreciat mult că a avut încredere în mine și m-a lăsat singură. Pe de altă parte, îmi cunoștea caracterul și știa că niciodată nu aș fi pus în pericol viața unui pacient din orgoliu, din dorința de a face eu transplant.
Cea mai lungă noapte
Doctorul își amintește bine și despre cea mai lungă operație din carieră. Un transplant care a durat de seara până dimineață.
"Sunt destule momente delicate în transplant, dar poate cel mai tensionat este momentul reconstrucției arteriale. Artera hepatică este un lucru delicat în transplant, uneori este foarte dificil de făcut și cu repercusiuni grave. Cert este că, la sfârșit, mă așteptam să am o bucurie imensă, să fiu foarte fericită. Eram fericită, dar fiind foarte obosită, nu mai aveam energia să mă manifest. A fost un transplant care a durat de cu seară și până dimineață, adică toată noaptea. La un moment dat, m-am gândit că dacă la 40 de ani am făcut transplant hepatic, ce o să fac până la pensie? Mi-am dat repede seama că am multe de făcut și că nu asta era problema."
Aveți o statură minionă, dar operați pacienți de peste 100 de kilograme.
Fizic, pentru mine nu este simplu să operez un bărbat de 110 kilograme. Sunt momente când te lupți cu greutatea organelor, cu forța pe care o manifestă peretele abdominal. De regulă, eu fac gesturile care sunt fine și la restul mă ajută colegii din echipă. Da, recunosc că sunt momente când îmi dau seama că sunt mai mică decât mi-aș fi dorit. Uneori, aveam senzația că toți bărbații mari și solizi vin la mine să-i operez, dar cred că era doar o impresie.
Cum ați răzbit într-o specialitate considerată bărbătească?
În momentul în care tu îți asumi această meserie ca femeie, îți asumi și o încredere a pacienților mai scăzută. Sunt mulți pacienți care intră în cabinet, pe ușă scrie un singur nume, al meu, dar ei mă întreabă unde este doamna doctor. Au fost pacienți care au intrat în cabinet, s-au uitat lung la mine și au ieșit. Au revenit peste o oră, după ce s-au interesat despre mine.
Când făceam primele gărzi, veneau urgențe și, când aflau că trebuie să operez eu, dădeau înapoi. Iar eu le spuneam că nu este nicio problemă, dacă urgența nu este maximală, a doua zi intră altă gardă și pot alege alt chirurg.
"Au fost mulți pacienți transplantați de mine care nu au acceptat că eu i-am operat"
Dr. Doina Hrehoreț: Am avut un caz care, la un an de zile, după ce a făcut toate calculele posibile, abia a acceptat, cu greu, că eu l-am operat. Întrebase pe toată lumea. S-a interesat ce făcea domnul profesor Irinel Popescu atunci când el a fost operat. Dar ce făcea doctorul Vlad Brașoveanu în acea perioadă. Ambii erau plecați din țară, deci nu au putut opera prin telemedicină.
Au mai fost pacienți care zile întregi se uitau le mine, îmi zâmbeau și, la un moment dat, o întrebau pe asistentă cine este acest «fluturaș» care vine în fiecare zi la ei. Li s-a spus că este chirurgul care i-a operat. Nu puteau să asocieze imaginea mea cu a unui chirurg.
Apoi, reticența unor colegi. Niciuna nu m-a afectat, nici a pacienților și nici a unor colegi. Am vrut să demonstrez că nu contează sexul. De multe ori, la început, eram trimisă la cratiță, să fac de mâncare, să fac curat, că poate mă plictisesc prin spital. Eu mi-am văzut de drumul meu și, chiar dacă uneori îmi mai clătinau convingerea, totuși, nu am renunțat, pentru că eram sigură că pot.
Care sunt calitățile unui bun chirurg?
Să aloci timpul necesar spitalului, să fii pregătit să stai în sală și 12 - 14 ore, oricât este nevoie, să știi că nu ai program și că ești la dispoziția bolnavului. Este aidoma unui sportiv de performanță, te antrenezi continuu. Citești continuu, pentru că intervenția chirurgicală o faci dacă aduci un beneficiu pacientului. Nu faci operația pe ficat doar pentru că se poartă. Pentru transplant, trebuie să stăpânești foarte bine tehnicile chirurgiei hepato-bilio-pancreatice. Nu cred că un chirurg care face transplant, face doar transplant. El trebuie să știe ficatul cap-coadă.
Acum, nu prea avem donatori. Noi trebuie să găsim soluții, pentru că pacienții sunt din ce în ce mai mulți și mai gravi. Trebuie să găsim soluții, iar o soluție este dată de transplantul cu fragment de ficat de la donator înrudit. Așadar, chirurgul trebuie să gândească, să caute soluții pentru ca să salveze cât mai multe vieți.
Citește și: REPORTAJ/ Un om cu o inimă uriașă! Povestea emoționantă a militarului care aleargă pentru a ajuta copii bolnavi: "Ne dădeam încălțările de la unul la altul" (FOTO)
