Un istoric reputat vorbește despre prețul lui 2020: Nimic nu ne-a dezumanizat mai mult decât transformarea morții în statistică și a oamenilor în numere
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pandemia va precipita o criză de sănătate mintală, dar este totodată o şansă de a aborda viaţa cu mai multă claritate. Mai mulţi specialişti, consultaţi de The Guardian, explică felul în care pandemia ne-a afectat psihologic şi toate schimbările invizibile care au venit odată cu rigorile aduse de COVID-19.
Cuprins:
- Cum te tratează pandemia?
- Va urma o pandemie psihologică
- Un adversar cameleonic
- Pandemia ne-ar putea îmbătrâni prematur
- Chiar şi un “ce mai faci?” e plin de întrebări ascunse
- Atingerea socială, demonizată în pandemie
- Devenim un soi de non-persoană
- Fiecare trăieşte ca în propriul plic de plastic
- O nouă raportare la moarte
- Mici trucuri salvatoare
- Cum ne va schimba pandemia pe termen lung?
- Pandemia, ca un război mondial
Când ciuma bubonică se răspândea în Anglia în secolul XVII, Isaac Newton a plecat din Cambridge unde studia şi s-a refugiat în casa familiei sale din Lincolnshire. Familia Newton avea o grădină mare cu mulţi pomi fructiferi. În acele vremuri incerte, în afara vieţii obişnuite, mintea lui cutreiera liberă de rutină şi distracţii sociale. În acest context, un măr care a picat dintr-un copac i s-a părut mai interesant decât orice alt măr pe care-l mai văzuse înainte căzând. Gravitaţia a fost un dar făcut de ciumă.
Cum te tratează pandemia?
Cu toţii ne întrebăm asta într-un fel sau altul. Fie că te-ai îmbolnăvit, te-ai mutat ai pierdut pe cineva drag sau un job, ţi-ai luat o pisică sau ai divorţat, ai mâncat mai mult sau ai făcut mai mult sport, ai stat mai mult în duş dimineaţa sau ai purtat aceleaşi haine mai multe zile la rând, pandemia ne-a schimbat pe toţi. Dar cum? Care ar putea fi impactul psihologic al traiului într-o pandemie? Şi ne va schimba pentru totdeauna?
“Oamenii vorbesc despre întoarcerea la normalitate şi nu cred că acest lucru se va întâmpla”, spune Frank Snowden, istoric specializat în pandemii, cercetător la Yale şi autor al cărţii Epidemics and Society: From the Black Death to the Present.
Snowden studiază pandemiile de 40 de ani. În primăvară, după ce telefonul său s-a înroşit de la oameni care voiau să ştie dacă istoria poate să lumineze felul în care COVID-19 va afecta lumea, Snowden s-a infectat şi el cu noul coronavirus.
Va urma o pandemie psihologică
<strong>Snowden crede că Covid-19 nu a fost un eveniment întâmplător. Toate pandemiile “afectează societăţile prin vulnerabilităţile specifice pe care oamenii le-au creat prin relaţiile lor cu mediul, cu alte specii şi cu ei înşişi”, spune el. Fiecare pandemie are proprietăţile sale, iar aceasta - precum ciuma bubonică - afectează sănătatea mintală. </strong>
Snowden crede că veni o a doua pandemie “în urma celei de COVID-19 … una psihologică”.
Aoife O’Donovan, profesor asociat de psihiatrie la Institutul de Neuroştiinţe Weill UCSF din California, specializată în traumă, este de acord. “Avem de-a face cu atât de multe straturi de incertitudine”, spune ea. “S-au întâmplat lucruri cu adevărat oribile în acest an şi se vor întâmpla altora, nu ştim când sau cui sau cum -iar asta ne solicită foarte mult - cognitiv şi fiziologic”.
Impactul este experimentat în tot organismul, spune ea, pentru că, atunci când oamenii percep o ameninţare, abstractă sau reală, se activează răspunsul biologic de stres. Cortizolul mobilizează glucoza. Sistemul imun este declanşat, ceea ce creşte nivelurile inflamaţiei. Acest lucru afectează funcţiile cerebrale, făcându-i pe oameni mai sensibili la ameninţări şi mai puţin sensibili la recompense.
Un adversar cameleonic
<strong>În practică, asta înseamnă că sistemul tău imun ar putea fi activat doar auzind pe cineva tuşind în apropiere, sau la văzul tuturor măştilor de faţă şi proliferarea unei culori pe care cu siguranţă Pantone ar trebui să o renumească “albastru chirurgical”, sau doar pentru că dai ochii cu un străin mergând spre tine pe stradă. </strong>
După cum spune O’Donovan, reglementările guvernamentale sunt largi şi suportă des modificări, astfel că noi, ca indivizi, trebuie să facem o mulţime de alegeri. “Asta înseamnă incertitudine foarte intensă”.
Caracteristicile unice ale COVID-19 alimentează această senzaţie de incertitudine. Boala este “mult mai complexă decât şi-a imaginat cineva la început”, spune Snowden, un fel de adversar cameleonic. La unii este o afecţiune respiratorie sau una gastrointestinală, la alţii poate cauza delir sau deficit cognitiv, iar la alţii are efecte pe termen lung, în vreme ce mulţi pacienţi sunt asimptomatici.
Mulţi dintre noi nici măcar nu vom şti că am avut COVID-19, iar aceste necunoscute stimulează autoexaminarea. Ne întrebăm constant: când devine oboseala semn de boală? Când considerăm că o tuse este “continuă”?
Pandemia ne-ar putea îmbătrâni prematur
O’Donovan oftează. Pare obosită; este o perioadă încărcată pentru un cercetător al ameninţărilor şi întreaga ei viaţă este despre muncă acum. I se pare că răspunsul corpului la incertitudine este “frumos” - abilitatea organismului de a se mobiliza pentru a fugi de pericol - dar este îngrijorată că această abilitate nu se potriveşte pentru ameninţări frecvente şi prelungite. “Această activare cronică poate fi periculoasă pe termen lung. Accelerează îmbătrânirea biologică şi creşte riscul pentru bolile bătrâneţii”, spune ea.
Chiar şi un “ce mai faci?” e plin de întrebări ascunse
În viaţa cotidiană, incertitudinea a intervenit în nenumărate mici feluri, în vreme ce încercăm să ne reorientăm în criză în absenţa reperelor obişnuite: şcoli, familii, prietenii, rutine şi ritualuri. Ritmuri anterior obişnuite, pentru petrecut timp singuri sau cu alţii, navetă şi chiar livrări poştale, sunt complet alterate.
Nu există un nou normal - doar o înstrăinare în evoluţie. Chiar şi un simplu “Ce mai faci?” este plin de întrebări ascunse (eşti contagios?) şi rareori aduce un răspuns direct, ci mai degrabă o relatare hipervigilentă despre febra misterioasă avută în februarie.
Thomas Dixon, istoric al emoţiilor la Queen Mary University din Londra, spune că, atunci când pandemia a lovit, s-a oprit din a-şi începe e-mailurile cu fraza: “Sper ca acest e-mail să te găsească bine”.
<strong>Vechile “dansuri sociale” -cum le numeşte psihoterapeuta </strong><a href="https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2018/mar/04/i-have-a-loving-husband-and-thought-i-was-secure-then-a-cat-came-into-my-life-philippa-perry"><strong> Philippa Perry</strong></a><strong> – ca încercările de a găsi un loc într-o cafenea sau în autobuz nu doar că au dispărut, luând cu ele oportunităţile de a trăi sentimentul că aparţii, ci au fost şi înlocuite cu dansuri ale respingerii. </strong>
Perry crede că din acest motiv îi lipseşte coada de la Pret a Manger. “Aşteptam cu toţii să ne plătim sandwich-urile, pe care le luam apoi la birou. Era un fel de activitate de grup chiar dacă nu-i ştiam pe ceilalţi oameni din acel grup”.
Atingerea socială, demonizată în pandemie
Prin contrast, cozile din pandemie nu sunt organice, sunt serii de oameni distanţaţi artificial şi regulat. Şi mai multă respingere se petrece când un alt pieton calcă într-un şanţ ca să te evite sau când curierul pe care obişnuiai să-l saluţi cu plăcere te vede la uşă şi face un pas înapoi.
Nu oferă nicio consolare, spune Perry, faptul că înţelegem, cognitiv, aceste lucruri. Sentimentul respingerii rămâne.
Cuvântul “contagiune” vine din cuvintele latine pentru “cu” şi “atingere”, aşa că nu e de mirare că atingerea socială este demonizată într-o pandemie. Dar cu ce preţ?
Specialiştii în neuroştiinţă Francis McGlone şi Merle Fairhurst studiază fibrele nervoase aferente C-tactile, concentrate în zone mai puţin accesibile precum spatele sau umerii. Aceste fibre structurează atingerea socială într-un sistem complex de recompensă.
<strong>Când suntem atinşi, mângâiaţi, îmbrăţişaţi, este eliberată oxitocina, ceea ce scade ritmul cardiac şi inhibă producţia de cortizon. </strong>
“Sunt nevoi foarte subtile care te menţin pe un plan echilibrat”, spune McGlone şi adaugă cu îngrijorare: “Oriunde mă uit la schimbările de comportament din timpul pandemiei, acest steag zboară, această fibră nervoasă - atingerea, atingerea, atingerea!”.
În vreme ce unii oameni - în special cei carantinaţi cu copii mici - pot să experimenteze mai multe atingeri în această perioadă, alţii sunt total privaţi. Fairhurst examinează datele colectate dintr-un amplu sondaj pe care ea şi McGlone l-au lansat în luna mai şi crede că riscul cel mai mare al unui impact emoţional negativ de la pierderea atingerii apare la tineri. “Vârsta este un indicator semnificativ al singurătăţii şi depresiei”, spune ea.
Devenim un soi de non-persoană
<strong>Pierderea puterii de conexiune a atingerii declanşează “factori care contribuie la depresie - tristeţe, niveluri mai scăzute de energie, letargie”. </strong>
“Devenim un soi de non-persoană”, spune Perry. Masca ne redă mai mult fără feţe. Gelul igienizant este un ecran fizic. Fairshurst vede asta ca pe o “barieră, la fel ca nu vorbi aceeaşi limbă cu cineva”. Purtatul repetat al hainelor “non-personale”, ca pijamale sau treninguri, este compatibil cu oboseala, ca un alt strat al ei.
Fiecare trăieşte ca în propriul plic de plastic
Pierderile culturale hrănesc, de asemenea, acest sentiment al dezumanizării. Eric Clarke, profesor la Wadham College, Oxford, axat pe cercetare în psihologia muzicii, spune că i-au lipsit concertele.
“Impactul asupra mea a fost al unui sentiment de degradare sau eroziune a simţului meu estetic”, spune el. “Mă simt mai puţin entuziasmat de lumea din jurul meu decât atunci când pot merge la un concert”.
Şi muzica stradală s-a oprit cu câteva luni în urmă. Acum “toţi locuim într-o bulă, închişi de restul lumii, fiecare în propriul plic de plastic într-un fel sau altul”.
O nouă raportare la moarte
Niciun element de COVID-19 nu a dezumanizat oamenii mai mult decât felul în care ne-a făcut să ne raportăm la moarte. Indivizii au devenit unităţi într-un număr cu multe cifre, mereu şi în creştere de decese.
<strong>Dar înainte să devină statistici, muribunzii sunt condamnaţi la izolare. “Sunt efectiv depersonalizaţi”, crede Snowden, care şi-a pierdut sora în pandemie. “Nu am văzut-o, nu a avut familie în jur… Asta rupe legături şi înstrăinează oameni”.</strong>
Pentru scurtă vreme, pandemia i-a făcut pe oameni să se simtă cumva împreună în aceste plicuri de plastic descrise de Clarke.
“Dacă ştii ce spun studiile despre dezastre, imediat după unul există un sentiment de comunitate altruistă, o senzaţie că toţi avem o soartă comună”, spune John Drury, profesor la Universitatea din Sussex, specializat în psihologia mulţimilor. “Dar nu se poate susţine pe termen lung.”
<strong>Acum, alături de depersonalizare este şi un simţ crescut al individualismului - o combinaţie dură în care te mai simţi şi mai individ, şi mai puţin persoană. “Nu mai suntem în asta împreună în acelaşi fel”, spune Clarke, muzicianul.</strong>
Ceea ce poţi face, şi probabil deja ai făcut, este să adopţi comportamente compensatorii, iar o parte se vor reflecta în a doua pandemie, cea psihologică, una cauzată de prima.
În Scoţia, de pildă, decesele provocate de supradoze de droguri sau alcool au crescut cu o treime. Peste tot în lume, violenţa domestică a crescut înspăimântător.
Mici trucuri salvatoare
Dar până şi cele mai mici modificări pozitive ale obiceiurilor noastre pot fi de mare folos. Fairhurst, de pildă, poartă mai mult parfum şi îşi petrece mai mult timp spălându-şi părul - “o activare directă” a fibrelor nervoase aferente C-tactile, crede ea. Datele din cercetările ei arată că “oamenii care se simt mai puţin singuri sunt cei care petrec mai mult timp având grijă de corpul lor, de cum arată”.
Snowden a supravieţuit intact izolării în parte mulţumită unui grup de prieteni, din şcoală, care se întâlneau pe Zoom o dată pe săptămână - deşi nu se mai văzuseră fizic timp de 56 de ani înainte. Dixon a făcut obiecte de artă cu copiii lui. Drury, care înainte nu se deplasa decât dacă avea nevoie de ceva, face plimbări acum “pentru sănătatea emoţională şi mintală”.
“Am mai avut pandemii în trecut şi încă suntem aici”, spune Fairhurst. Să te adaptezi înseamnă să supravieţuieşti. Să observi adaptările, oricât de mici, înseamnă să apreciezi umanitatea”.
Cum ne va schimba pandemia pe termen lung?
O’Donovan, care a studiat ani buni tulburarea de stres posttraumatic, crede că în urma COVID-19 va creşte incidenţa acestei afecţiuni. Este foarte probabil să fie schimbate şi criteriile de diagnostic ale acestei tulburări.
În timp ce 20-30% dintre pacienţii care ajung în unităţi de terapie intensivă vor experimenta tulburare de stres posttraumatic, ce se va întâmpla cu cei care se tem pentru viaţa lor în situaţii care până anul trecut erau complet inocente -precum mersul la supermarket sau transportul public? Sunt oameni care şi-au revenit de la infecţia cu SARS şi încă sunt trataţi pentru PTSD un deceniu mai târziu.
Există şi posibilitatea ca temerile legate de COVID-19 să supravieţuiască şi celor mai urâte rezultate ale bolii în sine.
Drury crede că oamenii vor reînvăţa rapid cum să se poarte într-o mulţime. Marea întrebare e însă pentru cât timp se vor teme de mulţimi.
După bombardamentele din Londra din 2005, nivelul amenințării de teroare a scăzut şi oamenii şi-au reluat obiceiurile de călătorie, indică el. Dar în această vară, când guvernul britanic a decis întoarcerea la muncă în masă, mulţi au rezistat. “Credeau că pericolul e încă acolo”.
<strong>Ceea ce va urma după pandemie va depinde de cât de în siguranţă se vor simţi oamenii. </strong>
Pandemia, ca un război mondial
Cu cât oamenii vor avea mai multă “inflamaţie sistemică”, pentru că este activat răspunsul lor biologic la factori de stres, cu atât vor fi mai sensibili la ceea ce ei percep ca fiind ameninţări sociale.
Pentru Thomas Dixon, pandemia este asemănătoare cu un război mondial ca impact emoţional. “Vom avea, probabil, o recesiune globală. Va fi multă suferinţă, vor fi inegalitate şi sărăcie. Este un eveniment mondial cu mari consecinţe emoţionale şi, în opinia mea, în vremuri de adversitate, repertoriul emoţional al oamenilor se schimbă”, spune el. Crede că “un stil emoţional mai rezilient şi poate mai rezervat” va evolua din această pandemie.
Potrivit lui Snowden, “sunt şi jumătăţi pline ale paharului în acest rău unic. Poate, ca rezultat al pandemiei, ne vom transforma sistemele de sănătate, astfel încât să acorde atenţie atât sănătăţii mintale, cât şi celei fizice. Poate pandemia ne va ajuta să regândim pentru ce este făcută medicina”.
<strong>Şi poate, la fel ca în livada lui Newton, pandemia ne va da ocazia să vedem lucruri pe care le-am văzut de un milion de ori înainte, cu mai multă claritate. </strong>
Putem vedea în aceste vremuri şi un pretext să creăm condiţii pentru noi oportunităţi, pentru schimbări la care poate nici nu ne-am gândit, nu doar în structura societăţilor, dar şi la nivel privat, personal. Şi poate că ne vom cunoaşte un pic mai bine.
![A aruncat toate hainele la 60 de ani! Salma Hayek s-a scăldat goală pușcă în ocean: «60 și recunoscătoare» [15 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/rkek9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL055dEY3MU9FaHlrVFpONU54dkdhdVZ1Z3dkZlJKcU5XNjNQQkdhM2kuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
