Răzvan Lucescu, povești de la Revoluție. La 20 de ani, pe străzi, cu viitoarea soție de mână. De la milițienii de la Romană la semnele victoriei de la Televiziune
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Răzvan Lucescu, unul dintre cei mai bine cotați antrenori români, a rememorat pentru Libertatea momentele emoționante și teribile din Decembrie 1989. Mână de mână cu cea ce avea să-i devină soția, Ana, uneori alături de cel mai bun prieten, Kiki Iancu, înfruntând, nonșalant, momente periculoase, Lucescu jr avea 20 de atunci și a ieșit ca mulți alții, pe străzi.
Cuprins:
„Eram la facultate, la ASE, în perioada examenelor. În decembrie, fiind sportiv, aveam o sesiune prelungită, ca să pot susține examenele și să trec în anul III. Ironia sorții. Pe data de 20 decembrie, chiar în dimineața zilei în care a crescut intensitatea Revoluției, declanșându-se puternic în Capitală, am avut ultimul examen, la Economie Politică. Subiectele? În totalitate despre comunism, am vorbit despre relațiile dintre țările socialiste. Apoi, am ieșit cu Ana, actuala mea soție, de la examen și am pornit spre Universitate. A venit și Kiki Iancu alături de noi", și-a început Răzvan povestea.
Kiki Iancu este cel mai bun prieten al antrenorului, fost oficial la Rapid, Dinamo și FRF.
Valul de milițieni și mașinile militare
Cei trei tineri au plecat cu mașina lui Lucescu spre Universitate, mânați de zvonurile care vuiau în jurul lor.
„Ne-au oprit militarii undeva în zona Pieței Romane. Erau destul de duri în limbaj. Le-am arătat actele, le-am zis că am avut examene și că trebuie să mergem spre casă. Ne-au lăsat să trecem de acel filtru, dar nu prea puteai să mergi pe bulevard, am lăsat mașina unde am nimerit, pe o stradă adiacentă. Țin minte că am fost impresionant de cum arăta bulevardul Magheru: care armate, mașini cu militari, se vedeau caschetele soldaților, iar în zona Romană erau milițieni cu scuturi și cu bastoane. Pentru noi, tineri, care nu aveau un orizont chiar atât de larg, precum cei de acum, era ceva special, chiar dacă nu pozitiv”, a rememorat Lucescu junior.
Era greu să-ți imaginezi că poate avea loc o schimbare politică în România. Vorbind cu tine, mi-aduc aminte, cu emoție, cum un val de milițieni a fugit către mulțimea strânsă la un colț de stradă, ca să-i disperseze pe manifestanți. Imaginea este undeva pe la ora 16:30-17:00, pe înserat, când se îngemănează ziua cu seara. Cred că erau aproximativ 7.000-8.000 de oameni pe MagheruRăzvan Lucescu, antrenor
„Striga cineva că se trage, ne culcam toți la pământ”
Cei trei tineri au plecat acasă, iar a doua zi, pe 21 decembrie, unchiul lui Răzvan, fratele lui Mircea Lucescu, le-a bătut lui Răzvan și Ana la ușa apartamentului, pe care cei doi tocmai și-l închiriaseră.
„Mi-a zis: «Ceaușescu a fugit, tot Bucureștiul e pe străzi!» . Tineri, plini de curaj, de nebunie, de energie, am zbughit-o afară, cu Ana de mână. Am colindat pe la Piața Palatului, pe strada Roma, era acțiune pe străzi. Am stat culcați și pe jos, pe trotuar sau pe stradă, se trăgea, chiar dacă nu în imediata apropiere, erau momente de panică și de incertitudine. Striga cineva: «Jos că se trage!» , nu mai stătea nimeni să analizeze, se culca la pământ. Am fost și la Televiziune, în acele vremuri, am văzut mulți oameni ce aveau să preia puterea ulterior, mi-aduc aminte de ei făcând semnul victoriei, de la balcon", a mărturisit antrenorul aflat acum în Arabia Saudită.
În fața blocului părinților
Recunoaște că a privit lucrurile ca o aventură, cu ochii tinereții, alături de Ana lui și de Kiki Iancu.
„Am făcut kilometri întregi pe jos, în acele zile, prin București. Mergeam prin niște locuri, curioși, prin care se spunea că erau lupte. Luam apă la noi, mâncare, ca să le ducem soldaților! Consideram că așa ajutăm și noi. Erau tot felul de zvonuri că sunt teroriști. Simțeam că era nevoie de noi să sprijinim cumva lupta soldaților. Apărea câte unul pe lângă noi:
«Aaa, am văzut acolo o lumină!» . Și pam-pam-pam, soldații trăgeau câteva rafale în direcția indicată. Da, riscam foarte mult, dar de-abia ulterior am realizat acest lucru cu adevărat", a comentat tehnicianul.
Nu poate uita un moment electrizant. „Gândește-te că apăreau 2-3 oameni, cum eram și noi, în noapte, iar soldații erau instruiți că pot și trage. Uite, de exemplu, am fost la apartamentul părinților, pe Știrbei Vodă, într-o noapte, iar în fața blocului erau un tanc și soldați. Întuneric beznă. Am avut șansa uriașă, soldații ne-au somat, «Stai că trag!» , dar au fost echilibrați că n-au tras! Eu aveam apă și mâncare pentru ei, serios. A fost un pic șocant, ne-au prins, ne-au întrebat, ne-au legitimat, au înțeles până la urmă", a povestit Lucescu jr.
Acum, se aude cum râde la celălalt capăt al firului, pentru ca apoi să redevină serios.
La un pas să fie agresat la mineriada din februarie 1990
Crăciunul l-a petrecut fără Mircea Lucescu, care a ajuns în țară abia în preajma Revelionului, după ce fusese la Zurich, pentru tragerea la sorți în campania europeană din Cupa Cupelor, cu Dinamo.
„Pe 31 decembrie, am fost cu ai mei la familia Țopescu. Dumnezeu să-i ierte și pe domnul Cristian, și pe fiica lui, Cristina. Cred că ne-am adunat vreo 7-8 persoane, a fost un Revelion silențios, discuta tata cu reputatul jurnalist, am mâncat ceva pe fugă și asta a fost tot. Erau încă zile de nesiguranță, nu știai ce va fi mâine", a dezvăluit antrenorul. Răzvan Lucescu nu poate uita cum a trăit și primele luni de libertate în București.
„Am participat, vorba vine, m-am dus și eu acolo, ca mulți tineri, în februarie 1990, la acel celebru miting în Victoriei, în fața Guvernului. Până când să mă lămuresc ce și cum, s-a creat panică, fugeau oamenii care încotro, alergături, lovituri, pumni, sperietură, am reușit cumva să mă îndepărtez nebătut din zonă, alegându-mă doar cu panica", și-a încheiat povestirea Răzvan.
foto: Gazeta Sporturilor/arhivă
