Dacian Cioloș continuă dezbaterea cu Costi Rogozanu pe tema forței de muncă ieftină: “Deși aveți dreptul să îmi cereți să scot cardul, portofelul a fost și a rămas la PSD”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Dialogul aprins, dar civilizat, între jurnalistul de stânga Costi Rogozanu și fostul premier Dacian Cioloș, pornit de la situația românilor care muncesc în afara țării, continuă.
Un editorial al jurnalistului Costi Rogozanu a generat o dezbatere publică, găzduită de Libertatea, între acesta și Dacian Cioloș, care i-a răspuns.
În ultimul său editorial, Costi Rogozanu l-a îndemnat pe Cioloș să nu facă statuie diasporei, ci să angajeze cei mai buni avocați pentru o femeie care luptă împotriva abuzurilor la adresa româncelor ce muncesc în Austria.
Dacian Cioloș îi răspunde: “Pocnitul din degete, înfierarea proletară sau veleitățile angelico-salvatoare nu construiesc o societate mai bună”.
Citiți replica integrală a fostului premier:
Stimate domnule Rogozanu,
De acord, dacă e dialog, dialog să fie. Dar să îl facem de pe poziții egale, pentru că știți bine că un jurnalist care se supără pe toată clasa politică este un revoltat legitim, în timp ce un politician care s-ar supăra pe toți jurnaliștii ar fi doar un inadecvat. Așa că sper ca dialogul nostru să nu pice în păcatul generalizării și să pună pe masă “ce vrea publicul să audă”, ci mai degrabă ce avem fiecare dintre noi de spus despre lumea în care trăim. Nu suntem toți la fel, politicieni sau ziariști. Suntem oameni cu personalități și cariere diferite, iar vina ne-o purtăm individual, pe măsura faptelor și vorbelor noastre.
Apreciez cât se poate de sincer reținerea dumneavoastră și o consider o calitate. Sarcasmul menținut în frâu este un exercițiu necesar.
O carieră în politică sau în jurnalism este un efort de lungă durată, iar excesele făcute pentru a primi aplauze pot fi spectaculoase, dar rămân mai degrabă un simplu exercițiu de autoadmirație. Sutele de like-uri sau exclamațiile din categoria “i-a zis-o bine” nu spun nimic despre nici unul dintre noi.
Și acestea fiind zise, cred că pot intra direct în subiectele expuse de dumneavoastră în ultimul editorial. Le voi lua pe rând.
1. “Toată elita politică ați facilitat programul România, muncă ieftină”
Adevărat, dar incorect, dacă generalizați. România a ieșit din comunism în pragul sărăciei totale. Un stat prăbușit din toate punctele de vedere, cu o singură resursă: oamenii și puterea lor de muncă. Nu aveam industrie, nu aveam agricultură, nu aveam infrastructură, nu aveam tehnologie, nu aveam resurse financiare.
Nu e nevoie de trei doctorate în economie ca să știi și să înțelegi cât se poate de rapid că României nu-i rămânea decât munca brută. Acesta este motivul pentru care țara noastră a exploatat și exportat munca brută. Prin aceasta înțelegând forța de muncă ieftină pe șantierele și fabricile din țară și din Europa sau exodul de creiere prin mai toată lumea.
Puteți să vă supărați, dar să știți că supărarea nu rezolvă cu nimic situația. Vina reală a clasei politice, generalizarea este voită aici, e că nu a fost capabilă de altceva decât de corupție și parazitarea sistemului. Din fericire, a existat un consens național care ne-a dus în Uniunea Europeană și în NATO, astfel că în perioada care a trecut de la aderare și până acum PIB-ul nostru a crescut de 2,3 ori, ajungând de la 97,7 miliarde de euro în 2006 la 223 de miliarde de euro în 2019. E o mare reușită economică, dacă vă uitați la scara istorică, dar e drept că rămânem în continuare o țară cu pungi de sărăcie uriașe, cu sute de mii de copii care se culcă flămânzi și cu oamenii care pleacă la cules de fructe și legume prin țări străine. Disonanțele acestea se simt în viața de zi cu zi și sunt inacceptabile.
Dar dumneavoastră îmi atrageți atenția asupra vinovăției clasei politice în ansamblul ei, sursa tuturor relelor, după cum știm prea bine. Pot să înțeleg hiperbola, clasa politică din România este cu mult sub nevoile societății, iar unele exemple sunt absolut monstruoase. Iarăși suntem de acord.
Unde ne despărțim este modul în care, dialogând cu mine, încercați să mă faceți reprezentantul acestei clase politice. Cred că greșiți în acest punct și teoretic, dar și practic. Nu sunt nici salvatorul și nici făptuitorul. Știu că discursul politic românesc permite extrem de rar nuanțe, doar tușele groase, supraîncărcate emoțional, au trecere.
Din 1990 și până acum, ne-am uitat la câțiva oameni politici ca la singurii în stare să ne scoată din marasm, să ne traverseze marea asta de neputință și durere. Fără excepție, fiecare dintre ei a dezamăgit, pentru că în realitate nu există providențialul om de care atârnă soarta națiunii.
Asemănător ne-am comportat cu hiperbolizarea celor negativi din politică, cei care au ajuns întruchiparea răului suprem, uneori dându-le mai multă putere decât aveau pentru că noi i-am pictat atât de diabolici și perfizi când, de fapt, erau doar niște oameni mici, cu interese mizere, care s-au folosit de slăbiciunile noastre pentru a face avere și a-și răsplăti loialitățile politice.
Așa că mi se pare că idealizați excesiv când vedeți unde nu există dialoguri între Turgheniev și Tolstoi. În realitate, societatea noastră nu a ajuns încă la maturitatea politică necesară unei democrații funcționale. Una în care binele comun este mai important decât parvenirea unei persoane sau a unui grup de oameni.
Știu bine ce vorbesc, din proprie experiență. Nu cred că vă puteți imagina ce uimire am văzut la mulți dintre colegii mei când le-am spus că rolul meu nu este să salvez pe nimeni, ci să muncesc alături de ei. Știu că obișnuința noastră este exact pe dos, dar nu am de gând să hrănesc nici o secundă un alt mit al salvatorului în care să mă așez pe mine însumi sau pe cineva apropiat mie.
Cred că suntem imperfecți, că luăm decizii bune și greșite de-a lungul vieții, că e nevoie să recunoaștem când greșim, să avem puterea de a ne lupta cu propriile noastre imperfecțiuni și să ne fie teamă de orice om care pretinde că este perfect sau că a venit să ne salveze. Vreau o societate care să forțeze oamenii politici să o servească, nu una care așteaptă să fie salvată de ea însăși. Și din acest motiv, nu cu mine trebuie să purtați acest dialog.
Pot să vă explic cum am ajuns unde suntem, dar nu eu sunt cel care este vinovat de situația actuală. Încercarea mea politică este canalizată în a pune o cărămidă la schimbarea relației dintre politic și societate. Pentru găsirea vinovatului mă tem că nu e nevoie de o căutare prea îndelungată. Avem o vină colectivă, pentru că am cules ceea ce am votat și există și vinovății individuale pentru care unii dintre oamenii politici au plătit personal - prea puțin, dacă mă întrebați pe mine. Oricum am da-o, nici una dintre ele nu va pune pâine pe masa copiilor săraci.
Doar schimbarea profundă a modului în care vedem societatea va reuși să scoată mulți dintre compatrioții noștri din sărăcie.
Și, pentru că suntem la capitolul cine ce a făcut, am observat că pe lângă Turgheniev și Tolstoi îl menționați și pe Marius Bostan. Nu îmi e clar ce ar trebui să fac în această situație. Nu pot nici să îl susțin, dar nici să îl învinuiesc pe domnul Bostan pentru convingerile sale. Îl vedeți ca pe una dintre vocile ultraconservatoare. Posibil, dar am avut cu domnia sa mai puține discuții ideologice decât am avut cu dumneavoastră în aceste articole în care dialogăm. Nu pot să spun că a făcut ceva bine sau că a greșit cu ceva, pentru că nu e de competența mea în acest moment, și nu văd de ce aș răspunde eu pentru gândurile altei persoane.
Știu că se pot face caracterizări prin ricoșeu, dar cazul de față are aceeași valoare ca afirmația că dumneavoastră ați luat bani de la Vîntu pentru că ați lucrat la unele dintre publicațiile sale. În ambele cazuri, ne tragem la răspundere unul pe altul pentru ceva ce nu am făcut sau pentru care nu avem nici o vină.
Marius Bostan a ocupat un post de ministru într-un guvern tehnocrat. Deciziile și drumul său politic îi aparțin, iar dacă cineva vrea să îl întrebe de ce a ales anumite direcții, o poate face direct. Nu girez pe nimeni, nu dau cecuri în alb, colaborez cu extrem de mulți oameni, cărora, în cel mai bun caz, le ofer o oportunitate, dar nimic mai mult. Vechea percepție că “te-am făcut om” - sau că răspund pentru greșelile altcuiva - mi se pare deplasată. Sunt convins că ați avut parte de suficiente astfel de experiențe și dumneavoastră, pentru că e destul de răspândită această percepție, dar nu cred că își găsește locul în dialogul nostru.
Am lăsat special la urmă cazul pe care vă concentrați pentru a-mi demonstra că eu și elita politică nu ne interesăm de oamenii simpli, e vorba de cazul doamnei Elena Popa. Cred că folosiți două premise greșite în clipa în care discutați situația doamnei. În primul rând, din ce am citit, doamna Popa nu este o victimă, este o femeie puternică, decisă să lupte pentru a-și apăra drepturile. Este o excepție care poate schimba “regulile jocului”, așa cum s-a întâmplat des în istorie. Sper că la final să reușească să facă acest lucru și cred că în această chestiune trebuie ajutată, nu victimizată. Doamna Popa va fi în poziția de victimă a abuzurilor unor angajatori doar în fața judecătorului și e o chestiune de limbaj juridic. În rest, tot respectul pentru curajul și puterea ei de a lupta.
Ideea de a o victimiza pentru a câștiga simpatie publică mi se pare o greșeală și o obișnuință publică în societatea noastră. Cred că ar fi mai potrivit să le spunem oamenilor că au puterea de a protesta și de a lupta, nu de a privi lumea cu o resemnare mioritică.
Iar Elena Popa este un exemplu excepțional pentru această perspectivă socială. Și vreau să subliniez, pentru o claritate desăvârșită, că înțeleg perfect dificultățile prin care trece.
A doua premisă greșită e “scoateți cardul”. Face și asta parte din vina colectivă a clasei politice din România. E parte din pachetul generalizat al donațiilor oamenilor simpli, care încearcă să salveze ce se mai poate salva, în timp ce politicienii își țin aproape de piept banii furați din munca celor mulți.
E foarte dificil să dialogăm la nivelul acesta, pentru că îmi cereți să organizez o donație online mai degrabă, în loc de a încerca să vă găsiți parteneri politici care să încerce să construiască modele sociale sustenabile.
Atenție, nu spun ca jurnaliștii să susțină anumiți oameni politici, dar cred că parteneriatul onest între politic - societate civilă - presă este deosebit de necesar și acest parteneriat trebuie să permită și critica. În acest fel, cazul Elenei Popa poate căpăta relevanță politică și se poate transforma într-o legiferare care să împiedice repetarea unor abuzuri. În mod normal, un cetățean român abuzat trebuie să se adreseze instituțiilor abilitate în rezolvarea cazului său. Dacă societatea funcționează, cele mai multe astfel de cazuri sunt rezolvate rapid și eficient. Nu ne găsim în această situație. Așa că uneori (nu suficient de des) cetățenii români apelează la justiție. Nici acest drum nu este presărat cu prea multe succese, din păcate. Pentru că există goluri de legislație, cutume și lipsă de interes. În astfel de momente intervine parteneriatul despre care v-am spus în rândurile precedente.
Politicul și societatea civilă sesizate de către presă colaborează în a schimba situația. Prefer să interpretez “scoateți cardul” în această cheie, pentru că așa trebuie să funcționeze societatea și pentru că am observat că, spre marele ei merit, doamna Popa nu se vede în situația de victimă, ci de persoană care are o luptă de dus.
Pe scurt, o să vă rog să nu mă judecați pentru vini care nu-mi aparțin, ci pentru acțiuni pe care nu le voi face atunci când îmi veți atrage atenția. Nu vă cer să fiți la curent cu activitatea mea sau să o apreciați, dar vă cer să încercați să vă găsiți parteneri în lumea politică pentru cauzele pe care doriți să le susțineți. Că suntem de dreapta sau de stânga, trăim încă într-o societate liberală, care permite exprimarea liberă și democratică.
Pocnitul din degete, înfierarea proletară sau veleitățile angelico-salvatoare nu construiesc o societate mai bună. Pentru nici unul dintre noi.
Și închei prin a vă spune că PSD nu poate fi criticat dinspre stânga sau dinspre dreapta. PSD trebuie criticat permanent frontal și fără ezitare, ca un exponent al unui model politic defectuos, care a construit un mecanism social toxic pentru România.
Știm amândoi că PSD nu e un partid social-democrat și că, deși aveți dreptul să îmi cereți să scot cardul, portofelul a fost și a rămas la acest partid.
