Reportaj de la vama Isaccea. Lungul exod al copiilor, al femeilor și-al celor ce-și permit să fugă din Ucraina spre Germania sau Austria
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mai bine de 1000 de persoane au trecut cu ajutorul bacurilor granița de peste Dunăre dintre Ucraina și România, la Isaccea, în județul Tulcea, fugind din calea bombelor rusești ce au ajuns la Odesa. Autoritățile și voluntarii au sărit să-i ajute, dar mulți dintre ei vor să plece mai departe. Spre Vest.
Cuprins:
În Tulcea, județ care are cea mai mare graniță cu Ucraina, există doar două puncte de trecere a frontierei: Isaccea și chilia Veche. Granița este Dunărea, așa că trecerea frontierei se face pe apă. Vama de la Isaccea este deschisă de-abia din august 2020, atunci când a fost dat în folosință bacul, o investiție transfrontalieră din fonduri europene.
Pe partea românească încă se lucrează la amenajarea/extinderea portului Isaccea, dar trecerea cu bacul este gata de multă vreme și s-ar fi inaugurat în martie 2020, nu în august, dacă nu era starea de urgență.
În primul an de existență a bacului, între Isaccea și Orlivka și invers au circulat 20.000 de mașini și cam 45.000 de oameni. O medie de 126 de oameni pe zi.
Capacitatea bacului este de 80 de automobile, dar, de obicei, sunt multe tiruri. Turcii scurtează mult traversând pe aici, deci le convine, chiar dacă un tir plătește un tarif de traversare de 50 de euro. Este un mizilic față de costul motorinei pentru câteva sute de kilometri cât ar însemna ocolul. Pentru un automobil, tariful este de 15 euro, iar pentru un pasager doar 1 euro.
Ieri traficul a crescut de 12 ori
De joi, pe la prânz, au început să vină oameni din toate colțurile Ucrainei. Primii au fost românii sau ucrainenii care au rude de partea asta a războiului. Partea liniștită și încă sigură.
În mod normal, bacul efectuează o traversare la fiecare 3 ore. Stă câte o oră și jumătate pe un mal, se umple cât de cât și trece în partea cealaltă, unde stă iar o oră și jumătate.
De joi, însă, programul a devenit neregulat, iar timpul dintre curse s-a scurtat. Acum bacul pleacă din Ucraina atunci când e plin, fără să mai aștepte vreo oră fixă.
Și, totuși, timpul nu s-a scurtat foarte mult, pentru că formalitățile de frontieră durează foarte mult. Mai mult la ieșirea din Ucraina decât la intrarea în România. În noiembrie, când am intrat în Ucraina, am petrecut în vamă o oră și jumătate. La întoarcere, deși logica îmi spunea că voi sta mai puțin, am stat o oră și trei sferturi. E o birocrație pe care nici atacul lui Putin nu pare să o scurtcircuiteze.
Primul bac plin a fost cel de 13.30. Apoi s-a și decalat programul și au început să vină în ritm puțin mai accelerat și într-un flux continuu. Nu mai există prea multe pauze de cafea nici pentru polițiștii de frontieră și nici pentru vameși. Deși nimeni nu exagerează cu asprimea controalelor, deși toți se mișcă repede, birocrația nu se grăbește. Căci acum lucrurile sunt încă relaxate, pare că este timp.
Oricum, dat fiind specificul locului, nu există cozile impresionante la ghișee din granițele terestre. Au fost ceva mai mult de o mie de oameni. Dar acesta este doar începutul.
Liniștea spartă de teama bombelor
Între două sosiri ale bacului e liniște. Sau aproape liniște, pentru că se lucrează la extinderea și amenajarea portului Isaccea. Fix în frontieră se procesează actele, se controlează (mai degrabă nu) bagajele.
În România neîngrădită, dincolo de toate gardurile regulamentare, e plin de mașini. O ambulanță, poliția rutieră, câteva mașini ale televiziunilor și mulți civili. Oamenii din Isaccea s-au organizat încet-încet, încă de ieri. De azi dimineață, în fața remorcii în care-și face veacul un fast-food cam nesolicitat în timpuri bune, a apărut o masă plină cu fructe, dulciuri, sandvich-uri, apă, sucuri, conserve. „FREE”, e scris pe niște foi A4, cu mâna. Sunt angajați ai primăriei și voluntari, care-i așteaptă pe cei care fug de război. Poate le este sete, poate vor un ceai cald câtă vreme așteaptă să-i ia cineva cu mașina sau vreun microbuz. Aici se regrupează și automobilele celor care au venit în grup, dar nu au trecut în același timp de formalități.
Până la sosirea următorului bac mai este ceva vreme și lipsește dramatismul obișnuit al unor astfel de exoduri dureroase. Până când un camionagiu deșartă zgomotos bena plină cu bolovani a mașinii sale de zeci de tone. În apropiere sunt patru tineri care, auzind zgomotul, tresar violent. Vin dintr-un loc în care au căzut bombe.
Lungul drum spre Germania al unor studenți din Comoros
Au ajuns în România la ora 6 a dimineții de vineri, plecați fiind din Odesa de joi, de pe la prânz. Sunt studenți ai Politehnicii din Odesa. 12. Dar de frontieră au trecut, deocamdată, doar 4. Pentru că au cerut statut de refugiat, iar asta durează. Nu vor să fie fotografiați. Ar fi fost niște poze bune, cu bagajele lor făcute în grabă, pestrițe. Unul și-a pus hainele într-o geantă de Glovo, pentru că asta avea la îndemână, pentru că asta făcea în timpul liber pentru a mai câștiga niște bani: livrări.
Unul dintre ei spune că toți 12 sunt din Comoros. Imediat intervine o pauză în conversația noastră. Loutfidine simte că m-a prins pe picior greșit și-mi este rușine. chiar nu știu unde este Comoros, habar n-aveam că există. Există. Este un mic Arhipelag din Oceanul Indian, în apropiere de Madagascar. de acolo au mers ei Până la Odesa, în Ucraina, să facă facultatea. În limba rusă.
Au văzut, citit și auzit și ei avertismentele emise în ultimile săptămâni. Au văzut că atacurile date ca sigure nu au avut loc și s-au liniștit. N-au crezut că sunt în pericol, pentru că, oricum, înțeleseseră că nu vor fi probleme decât în Donbass. Ei erau în Odesa.
Când, însă, au început să cadă rachete sau bombe sau ce-or fi fost la câțiva kilometri distanță de locul în care stăteau, când au văzut incendiul izbucnit la o bază militară din apropiere, au strâns tot ce au putut și au plecat. Acum au ajuns în România, dar nu vor să se oprească aici. Ar merge în Germania, pentru că au auzit că primește refugiați. Unii dintre ei au bani de drum, unii nu prea, dar se vor ajuta între ei, se descurcă. Doar dacă n-or să fie probleme cu pașapoartele sau cu statutul ăsta de refugiat. Nici polițiștii de frontieră nu au știut să le spună asta.
Nici măcar un kilometru înapoi, spre est
Loutfidine și colegii lui nu sunt singurii oameni care așteaptă lângă graniță cu gândul la Germania. O femeie pe la 65-70 de ani și un bărbat de vreo 50 vor și ei să ajungă, în cele din urmă, tot în Germania. Acum caută variante.
În parcarea de după frontieră așteaptă un microbuz pentru transportul elevilor, adus de primărie pentru a asigura transportul refugiaților înspre Tulcea. Gratuit.
Primarul Isaccei este acolo. Și-a mutat biroul aici, se pare, căci e cel mai important lucru ce se întâmplă acum în localitate. Sunt mulți oameni care-l ajută, e ceva eficiență la mijloc, dar încă nu a venit valul ăla mare, pe care toți sunt conștienți că trebuie să-l așteptăm.
Fiecare grup sau persoană care trece de graniță este preluat/ă de către cineva. vorbim despre cei care merg pe jos. Cei care au traversat frontiera cu mașinile nici măcar nu prea opresc. Par a-și cunoaște destinația foarte bine. Microbuzul pentru Tulcea, însă, e gol. Și nici automobilele care intră în România nu se îndreaptă înspre Tulcea, care este la doar 37 de kilometri. 37 de kilometri, da, dar înspre est. Zâmbesc puțin. Nu credeam că într-o zi Brăila și Galați vor fi Occidentul.
La Isaccea nu e criză umanitară. Încă
Cum cei mai mulți dintre cei care traversează acum frontiera o fac în mașinile lor personale, foarte puțini opresc, de fapt, în Isaccea.
Nu există o tabără pentru refugiați, dar, la o adică, s-ar putea amenaja ceva. Deocamdată, există soluții.
Toți cei care au intrat noaptea trecută în România pe picioarele lor și nu au avut cu ce pleca nici spre Tulcea și nici spre Galați sau Brăila, pentru că nu circula nici un microbuz, au fost găzduiți în pensiunile din zonă. Au primit mâncare, s-au odihnit, au plecat mai departe când au avut cu ce.
Nu este nici aglomerație și nici panică. Totul se desfășoară, încă, foarte calm.
Dar, de partea cealaltă a frontierei, coada mașinilor care așteaptă să treacă prin vama de la Orlivka se întinde, se spune, până la Ismail. E foarte mult. Vorbim despre 40-45 de kilometri.
În timp ce mă plimb prin zonă, în așteptarea următorului bac, mă aud strigat pe nume. Un amic din Tulcea, la a cărui terasă mâncam raci în vremurile bune, coboară agitat din mașină: „L-ai văzut pe primar? Că nu-mi răspunde la telefon și vreau și eu să știu cui dau 200 de porții de mâncare!’. Da, s-au organizat, un grup de prieteni, au pus bani, în bucătăria restaurantului lui s-a gătit și acum trebuiau și livrate cele 200 de porții. „Băi, i-am strâns pe ăștia, au început să cotizeze. O să mă organizez mai bine, dar de-abia am început, azi dimineață. O să fac un grup, văd eu. O să ajutăm și noi, cât o să putem: o săptămână, două, trei… Să dea bani”.
L-a găsit pe primar, care-și lăsase telefonul la încărcat. S-au înțeles. 30 de porții de mâncare rămân acolo, restul merg înspre cantina grădiniței, unde vor fi îndrumați cei care vor mânca în Isaccea în seara asta.
Dau o fugă până la grădiniță, să văd și eu cum arată. Mâncarea e binevenită, desigur. „Aaa, ce bine, poate nu mai trebuie să gătim astăzi. O să gătim mâine”, se bucură directoarea. „Nu, doamnă, venim și mâine. Haideți, dați-mi numărul de telefon, vă sun dimineață să-mi spuneți cam care estimați că ar fi necesarul!’.
Frust, simplu, eficient. Până se mișcă statul, până marți, când rezolvă președintele problema la CSAȚ-ul pe care l-a convocat, refugiații sunt pe mâini bune. Ale unor oameni care n-au nevoie de prea mult, nu de mai mult decât un telefon și dau bani…
E loc și de ceva business
Am să-i spun Daniel. Nu-i dau tot numele. Ne știm de la distanță, ne-am bălăcărit pe FB și l-a căutat DNA după niște articole de-ale mele. Acum, în frontiera de la Isaccea, facem cunoștință față-n față. Nu e foarte fericit să mă cunoască. Fost senator și potent om de afaceri în Deltă, este și consul onorific al Turciei la Tulcea, deci este cumva diplomat, așa că trece peste supărare și vorbim. A venit împreună cu consulul Turciei de la Constanța, pentru că astăzi sunt așteptați să sosească 600 de muncitori turci care pleacă din Ucraina. Vor veni pe jos și vor fi preluați de la Isaccea cu autocarele, duși la Constanța, de unde vor fi preluați de niște zboruri speciale Turkish și duși acasă.
Dar Daniel mai are două treburi la frontieră. vrea să anunțe că va caza și el refugiați, în complexul lui din Deltă, dacă e nevoie. Și încă ceva.
„Am fost și eu luna trecută la Ismail. În trei zile am cheltuit o mie de euro. Îți dai seama că ei vin acum, dar nu prea au unde să se întoarcă. Poate or să aibă nevoie de un loc de muncă, se termină banii”. Le oferă el locuri de muncă? „Am fost anul trecut în Ucraina să caut mână de lucru. Dar nu s-au înghesuit. Acum, poate se răzgândesc. Pot să angajez 126 de oameni. și eu nu le ofer doar casă și masă, ci pot să și câștige 600, 800, 1.000 de euro. Îți dai seama, eu dacă dau drumul la hotel, mă costă trei miliarde pe lună numai motorian, să-l încălzesc. 3 miliarde. Păi nu-s milairdar, totuși…”.
Nu-i ăsta valul de refugiați pe care-i caută. trebuie să mai stea câteva zile la graniță.Acum vin cei care chiar au ceva bani. Am văzut și mașini care, vândute, ar acoperi prețul motorinei pe o lună, o lună și ceva. deci nu, nu ăsta-i publicul țintă al lui Daniel. S-a grăbit.
Chiar au plecat de tot de-acasă
Bărbați nu prea vezi. Femei, fete, copii. Legea marțială instituită de Zelenski îi ține în țară pe toți bărbații incorporabili. Nimic nu-i perfect, nici o lege, nici o birocrației. din când în când, emanând sumele lăsate în pașaport pentru închiderea ochilor, mai trece câte un SUV de lux, condus de câte un bărbat care pare capabil să ridice un tanc. Ei sunt excepția.
Stau de vorbă cu Walter, un austriac. A venit să-și recupereze soția și copilul. Pe ei i-aprins invazia în Odesa. Aveau totul împachetat, că oricum se pregăteau să plece. Au găsit un taxi, până la Ismail, de acolo s-au urcat într-un autobuz care i-a adus, ca pe sardele, până la graniță. Au trecut, sunt safe, sunt bine. Dar stau în continuare în preajma frontierei. „Noi suntem OK, suntem safe, am avut noroc. Dar mă gândesc să mai ajutăm pe cineva. Pot să mai iau doi-trei oameni în mașină, să-i ducem înspre Austria Sau, cine știe, poate pot să ajut altfel”.
În timp ce vorbim, îi vedem în depărtare pe Ecaterina și pe cei trei copii ai ei. Doi băieți, de 11 și 7 ani, și o fetiță mai mică. Au puține bagaje, dar sunt foarte preocupați să transporte două computere. două desktop-uri, cu monitoarele aferente. „Ăștia chiar au plecat de-a binelea, nu speră să se mai întoarcă”, spunem cam cu aceleași cuvinte și cam în același timp.
Vrem să-i ajutăm să-și care computerele, dar băieții ne refuză. „No, sir”. Îi așteaptă cineva, cu o mașină. încarcă totul și zâmbesc. Au plecat, de tot, se pare, dar sunt vii și sunt liberi.
Iar ăsta e doar începutul.
Urmărește pe Libertatea LIVETEXT cu cele mai noi informații despre războiul din Ucraina, declanșat de Rusia
