România extrage maximum 0,1% din țițeiul necesar planetei și se află la coada clasamentului mondial: „Este o iluzie că suntem un jucător important în industria de petrol”

România, locul 50 mondial la producția de țiței

Expertul explică de ce România depinde în prezent în mare parte de importuri, în ciuda faptului că la nivel de percepție publică țara noastră ar fi un important jucător în industria de profil. Este doar o iluzie întreținută de falși experți, susține profesorul Cristian Eparu. Realitatea este că producția autohtonă de țiței reprezintă doar 0,05-0,1% din cea mondială, plasând România abia pe locul 50 la nivel global.

Extragerea țițeiului în România nu poate fi accelerată după nevoile pieței, deoarece majoritatea zăcămintelor exploatate sunt mature. Acestea sunt resurse vechi, utilizate de zeci de ani, în care presiunea naturală a țițeiului a scăzut, iar caracteristicile geologice – porozitatea și permeabilitatea straturilor – limitează debitul de extracție. În plus, orice încercare de a forța producția poate accelera declinul zăcământului sau chiar bloca zone de petrol, ceea ce face ca ritmul de exploatare să fie strict dictat de natură și costuri, nu de cererea imediată de pe piață. 

Chiar dacă noile tehnologii permit teoretic recuperarea a peste 60% din țițeiul aflat în zăcăminte – mult peste procentul clasic de 20-25% – aplicarea lor rămâne extrem de costisitoare și adesea ineficientă. Forarea la adâncimi mari, utilizarea metodelor de injectare a vaporilor sau a combustiei subterane, precum și echipamentele de pompare sofisticate implică investiții uriașe, de durată, iar randamentul depinde strict de caracteristicile geologice ale fiecărui zăcământ. 

Ritm lent de valorificare a zăcămintelor noi

În multe cazuri, costurile pentru a extrage țiței suplimentar depășesc beneficiul economic, ceea ce face ca aceste tehnologii să fie folosite doar selectiv și cu prudență. 

Deși în ultimii ani au fost descoperite zăcăminte tinere de țiței în Muntenia (Dâmbovița), Oltenia (Olt și Gorj) și Moldova (Bacău), exploatarea lor nu este imediată. Procesul de transformare a resurselor descoperite în producție efectivă durează cel puțin doi ani, timp necesar pentru realizarea prospectărilor detaliate, forarea sondelor, testarea și instalarea echipamentelor de extracție, precum și obținerea tuturor autorizațiilor și investițiilor necesare. 

Astfel, chiar și după identificarea unor noi rezerve, ritmul de introducere pe piață a țițeiului rămâne lent și controlat. 

Libertatea: În ce măsură sunt exploatate zăcămintele de țiței din România în prezent? Mai există în România resurse neexplorate sau insuficient confirmate?
Prof. univ. Eparu Cristian Nicolae: La ora actuală România nu exploatează anual decât undeva la 4,5% din resursele disponibile. Suntem într-un declin destul de mare de ani, dar care este știut. Dar rezervele dovedite, despre care știm, sunt încă substanțiale la noi și vor mai ajunge o anumită perioadă. 

Se uită toată lumea după noi zăcăminte, după noi oportunități. Este clar că aceste noi oportunități ar mai putea fi în zone unde deja s-a căutat sau sunt în straturi la adâncimi mai mari. Adică deja se merge din ce în ce mai jos. Zona cea mai căutată este aici, în Muntenia, în jurul Ploieștiului, și foarte multe zone din Oltenia unde există resurse generoase de țiței. 

Acum știe toată lumea că OMV este principalul furnizor de țiței din România, mai sunt și alții mult mai mici care mai produc, dar OMV domină piața din punctul acesta de vedere, cred că undeva la peste 90, 95% pe piața de extracție a petrolului. Dar, așa cum ziceam, se caută în continuare (n.r. – zăcăminte de țiței).

– Cum explicați faptul că România, prin Agenția Națională a Resurselor Minerale, nu a avut, timp de aproximativ un deceniu, runde consistente de concesionare pentru explorare și ce impact a avut acest lucru asupra descoperirii de noi resurse?
– Întrebarea aceasta ține puțin de politică. Noi, la UPG (n.r. – Universitatea de Petrol și Gaze Ploiești), nu interferăm cu această zonă, în sensul că nu știu să vă răspund foarte clar de ce pe anumite lucruri s-a stagnat. Din ce știu eu, ANRM nu a avut niciodată o intenție de a bloca lucrurile, problema care a făcut ca zona de explorare să nu fie mai mare este faptul că, în realitate, sunt niște costuri foarte mari. 

Acum câțiva ani, ca să înțelegeți, undeva la vreo 20 de milioane de euro a introdus OMV pentru o serie de cercetări de genul acesta, bani pe care trebuie să îi recupereze. Dacă dai chix de câteva ori să zicem, nu zic că s-a întâmplat, dar dacă dai chix de vreo câteva ori, e foarte greu după aceea să repui banii investiți în circulație. Sunt niște bani pe care i-ai pierdut sau niște sonde care nu-ți dau randament. 

Bine, sunt niște pași care se fac. Se studiază mai întâi hărțile geologice, apoi se fac anumite analize chimice, cu date din alte sonde corelate. Sunt niște pași până să ajungi să sapi o sondă prin care să verifici efectiv, dar într-adevăr costurile sunt foarte mari. România a extras țiței, de mulți ani. Au mai fost și niște erori de estimare la un moment dat.

82 de milioane de metri cubi de țiței

– În ce sens au fost greșite aceste estimări? Se așteptau ca în anumite zone prospectate anterior să fie mai bogate în țiței?
– Au fost niște estimări mai mari de resurse care, undeva după 2010, 2015, au fost recalculate și atunci a scăzut destul de mult rezultatul acestor estimări. Ca să înțelegeți un lucru, noi avem acum undeva la vreo 600 de milioane de barili ca resursă. Ce ar însemna asta „pe românește”? Aproximativ 82 de milioane de metri cubi de țiței.

– Această cantitate ar fi suficientă României pentru ce perioadă?
– Lumea zice că cei 82 de milioane de metri cubi de țiței ar ajunge undeva la vreo 10, 15 ani, fără să descoperim altele noi, doar ce se știe sigur. Acum, depinde și cum faci calculul acesta, pentru că țițeiurile sunt de mai multe categorii. Valoarea pe care v-am dat-o eu este făcută pe un țiței mediu, este vorba despre densitatea țițeiului, mai greu, mai ușor care influențează producția.

– România poate reuși să acopere cererea internă doar cu țițeiul intern, despre care se știe și care se extrage deja?
– Nu. Gândiți-vă așa. Noi, la ora actuală, importăm an de an undeva la 77, 78% din țiței. Doar 22% din țițeiul din producția internă a fost folosit, ceea ce înseamnă undeva la 2,5 milioane de barili. Restul îl aducem din import. Vă dați seama că, dacă noi am lua valoarea maximă, nu aveam cum să rezistăm atâția ani doar cu țițeiul pe care îl avem. Plus de asta, este vorba și despre felul în care exploatezi câmpurile. Nu poți dintr-odată să zici: «creștem producția». Pentru că sondele acestea funcționează într-un anumit regim. Ca să schimbi producția, trebuie să schimbi ceva în felul în care curge țițeiul din zăcământ. De foarte multe ori când forțezi zăcământul ai un debit mai mare o perioadă, după care declinul este mult mai puternic sau chiar poți să blochezi.

– Declinul în ce sens?
– Declinul înseamnă felul în care se comportă un zăcământ în timp. La început, când exploatezi, ai o valoare mult mai mare, după care, în timp, tu extragi din ce în ce mai puțin. De obicei zăcământul are o presiune mai mare la început. Cu cât scade presiunea din zăcământ prin exploatare, cu atât exploatezi mai puțin.

– Ne putem gândi la un burete îmbibat cu apă, pe care, pe măsură ce-l supui unei presiuni, elimină mai puțin lichid?
– Exact. Zăcământul este exact ca un burete. Un burete are niște pori înăuntru, doar că nu toți porii sunt comunicanți. Așa că ce văd eu într-un anumit loc, peste zece metri poate să fie complet diferit. Am două categorii de pori. Cei care sunt comunicanți și care fac canalele de curgere care îmi aduc țițeiul și cei care nu comunică între ei. Sunt niște zone în care poate exista țiței, dar nu pot să-l extrag, de exemplu.

– Deci ceea ce este în sol impune și ritmul extracției?
– De foarte multe ori. Sunt doi parametri esențiali, porozitatea și permeabilitatea stratului. Cele două îmi dau caracteristicile fiecărui zăcământ. Și acestea au numite valori, nu intru în detalii. În funcție de zăcământ, de poziția geografică, de felul în care s-a format – sunt foarte multe aspecte. Aici sunt aspecte complexe, care țin de geologie. Analizele acestea geologice tocmai asta fac, încearcă să determine caracteristicile. 

Se trimit anumite semnale în pământ și se analizează semnalele respective care redau ce au găsit, apoi aceste date se interpretează. Așa știm că solul respectiv are o anumită porozitate, o anumită permeabilitate. Atunci când se ajunge la etapa de săpat o sondă, după ce faci o primă estimare și ai oarecum garanția că poate să merite exploatarea, se trece într-o altă etapă și se ajunge la sonda de exploatare. Abia atunci ai confirmarea. Sonda de exploatare ia probă de rocă, care se duce la analize pentru confirmare.

„Capcanele” care ajută la formarea zăcământului

– Înțeleg că este un procedeu greoi, de durată, care trebuie să respecte o serie de pași. Nu pot să rezolv o criză de petrol de pe o zi pe alta, chiar dacă stau pe un zăcământ de țiței generos?
– Depinde unde găsești. Zăcămintele acestea nu sunt oriunde, nu e ca și când în toată România poți să găsești țiței. Există, ca să zicem așa, zone unde condițiile geologice au ajutat să se formeze în decursul anilor. Trebuie să existe așa-numitele capcane. Ce înseamnă asta, pe scurt? Gândiți-vă că aveți o rocă impermeabilă, o argilă, ca un anticlinal (n.r. – cută geologice ridicate în formă de boltă). 

Pot să am sub ea trei variante: apă, țiței și gaz. Pot să le am pe toate trei, pot să am doar una dintre ele. Apa de obicei ajută la împingere, dar nu mă ajută când exploatez, pentru că se poate ajunge la un moment dat să iasă țiței și apă. Toate astea sunt undeva în zăcământ. Lucrăm în orb, pentru că nu vezi ce este acolo, ci deducem doar din datele acestea pe care încercăm să le interpretăm. 

Dacă nu există capcana aceasta, (n.r. – bolta de argilă) apa, țițeiul, gazul migrează și nu ai cum să le găsești. Trebuie să existe anumite condiții ca să te poți duce fix în zona respectivă și să extragi. La un moment dat, urmărind o emisiune în prime time, la un post de televiziune al cărui nume n-are rost să-l dau, era un invitat care nu era deloc specialist în domeniu.  

A afirmat că în pământ sunt niște pungi de țiței, ca și când ai avea acolo o pungă de două mii de litri și te duci să o scoți la nevoie. Cei care urmăresc astfel de explicații, așa cred că se întâmplă. Nu e foarte ușor de scos la suprafață țițeiul. Sunt anumite zăcăminte unde te duci cu șanse să nu găsești ceea ce s-a presupus inițial, pentru că sunt costuri foarte mari să forezi o sondă la 2.000, 3.000 de metri adâncime. Acum se discută să se meargă mai jos, la adâncimi mai mari. S-a ajuns și la 10.000, 11.000 de metri adâncime. 

– La ce adâncime a fost forată cea mai adâncă sondă din România și unde se află?
– Noi, în România, avem o sondă la 7.000 de metri. Este aici în Prahova, la Buștenari (n.r. – sat din comuna Telega). Avem una dintre cele mai adânci sonde făcute. Chiar trebuia să fie puțin mai adâncă, dar s-au oprit la un moment dat. Dar, în general, sondele nu sunt la aceste adâncimi, se opresc la 3.000 de metri, dacă este să ne raportăm la România. Unele sunt și la 500, 1.000 de metri. Depinde de zăcământ, de poziția geografică. 

Gândiți-vă că orice metru pe care îl forezi costă bani. Și eu m-am referit până acum doar la drena verticală sau înclinată. Mai sunt alte sonde cu drenă orizontală și au săpat pe orizontală pe lungimi de 4.000, 5.000 metri doar partea orizontală. Deci merg în adâncime, pe verticală, 3.000 de metri și apoi pe orizontală alți 4.000, 5.000 de metri. Mă avantajează această tehnică, pentru că sap doar în stratul meu, care mă interesează și care are o anumită grosime, de 10 metri, 30 de metri dacă sunt norocos. Aici măresc suprafața, dacă vin cu sonda să facă niște perforaturi la orizontală și pot să extrag mult mai mult. Am avantajul că așa cresc debitul foarte mult. 

– Deci este o falsă ipoteză că cu cât mergi mai adânc ai șanse să găsești mai multă resursă de țiței?
– Poți să mergi 6.000 de metri și să nu găsești ceea ce-ți dorești sau să mergi la 500 de metri și să dai peste un zăcământ foarte bun. Nu este o regulă că, dacă merg mai jos, găsesc mai mult sau mai puțin.

– Din momentul în care a fost confirmată de prospecțiuni și analize o resursă bogată de țiței cât durează până reușesc să o aduc la suprafață și să o introduc în producție?
– Cel puțin doi ani. Nu cred că există un proiect care să dureze mai puțin, pentru că, așa cum v-am spus, sunt foarte multe etape, cu aprobări, cu investiții care trebuie dirijate. Dar nu greșesc dacă spun doi ani. Putem folosi puțurile vechi care au fost abandonate. Asta este altă discuție. De exemplu, am avut o sondă pe care am avut-o în anii ‘50, am închis-o în anii ‘70, pentru că am zis că nu mai are țiței. Doar că tehnologia a evoluat și pot apela la metode performante să extrag țiței din puțurile abandonate acum zeci de ani.

„Niciodată nu scoatem tot”

– Se întâmpla asta în prezent?
– Da. Prima extracție poate fi de mai multe feluri. Dacă ai presiune suficientă, există extracția naturală, aceea pe care o vedem în filme, țâșnește pur și simplu. Există partea de pompaj, în momentul în care introduc un utilaj cu ajutorul căruia aduc țițeiul la suprafață. Pe acestea chiar le vedeți în Prahova în multe zone. Sunt acele capete de balansier. La un moment dat, când nu mai este rentabil, există și alte tehnici de recuperare secundară și terțială. 

Ca să înțelegeți: un grad de recuperare inițial, mai ales pe vremuri, era între 5 și 7%. Puteai să ai o rezervă de țiței estimată la 100 de milioane de metri cubi și tu să scoți doar 5 milioane pentru că nu exista tehnologia care să permită altceva. Acum au crescut valorile. Suntem undeva la 17, 20, 25%. Cu anumite tehnologii avansate, de genul recuperare secundară, terțială ș.a, se face combustie subterană, între ghilimele, se dă foc dintr-o parte și se scoate țițeiul pe partea cealaltă, pentru că, datorită căldurii, țițeiul devine mai fluid. 

Acum sunt mult mai multe metode sofisticate care se aplică. În anumite țări au ajuns până la 65, 70% (n.r. – grad de recuperare a țițeiului din zăcământ). Au fost și în zona asiatică, unde acum este conflictul, au fost și în zona nordică, dar repet, totul depinde într-adevăr și de tehnologie, dar și de condițiile de zăcământ, ce fel de țiței este acolo. Cu cât este mai ușor cu atât poți să-l recuperezi mai bine. Dar tehnologia a avansat din punctul acesta de vedere. Vă dați seama, una este să extragi 20, 25% dintr-un zăcământ, cu totul altceva este să recuperezi 70%. Dar niciodată nu scoatem tot. Resursa aceea pe care noi știm că o avem, niciodată nu o s-o scoatem pe toată.

– Nu putem sau nu vrem?
– Nu putem fizic. Adică ar însemna costuri mult prea mari să încerci să faci asta, să recuperezi integral zăcământul. Mai există și acea fisurare hidraulică despre care s-a tot vorbit și care a generat tot felul de discuții. De fapt este o mică fisură prin presiune care produce niște canale de scurgere. Aceste canale de scurgere sunt microscopice. Nu le vedem, dar prin ele curge țițeiul. Este foarte ciudat și lumea nu înțelege că totul este controlat. 

În momentul în care aplici această tehnologie, creezi un canal de unu, doi milimetri. Vă dați seama, la o adâncime de 3.000 de metri, se despart straturile un milimetru, iar ulterior se introduce și un nisip acolo cu granulație mare tocmai în ideea de a susține partea asta și a crea niște canale de scurgere pentru țiței sau gaz.

– În România unde se fac prospecțiuni în prezent?
– Este o perioadă mai delicată. Se forează din ce în ce mai puțin. OMV a forat cred că maxim 30 de sonde pe an, în zonele tradiționale – Muntenia, Oltenia, și mai este și zona de Moldova, regiunea Bacău, dar, din punctul acesta de vedere, suntem clar într-o zonă de declin constant.

2,4 milioane de tone extrase în România în 2024-2025

– Ar exista o explicație a declinului?
– Da, avem zăcăminte mature. Adică zăcăminte care au fost folosite mult timp și este normal să scadă presiunea. Este o chestiune naturală de declin care se vede în toate. Dacă nu mă înșel, se întâmplă asta de prin anii 1990 – 2000 când am avut undeva la 4,6 milioane de tone (n.r. – țiței extras pe an) și am ajuns acum, în 2024 – 2025 undeva la 2,4 milioane de tone pe an. Dacă faci un grafic declinul este constant. Bine, au fost descoperite recent zăcămintele din Marea Neagră. Dar per total declinul rămâne. La ce previziuni sunt la ora actuală, nu va crește producția de țiței, doar cea de gaze.

– Spuneați despre zăcămintele de petrol că sunt mature. Ne explicați ce înseamnă asta?
– Sunt zăcăminte care au fost exploatate foarte mulți ani, nu este unul descoperit recent. Ele se comportă diferit. Când ai un zăcământ pe care îl exploatezi de 40 de ani, așa cum avem noi în România, știi cum funcționează, nu ai surprize, să spunem așa în ceea ce înseamnă exploatarea lui. Îi știi parametrii, știi ce debite poți să obții de acolo și deja ai o trasabilitate asupra acestui declin. Devenind matur, pur și simplu nu mai există presiune suficientă și atunci nu mai poți să scoți tot țițeiul de acolo, chiar dacă mai există resursă. Ar trebui să faci ceva în plus și atunci nu mai este rentabil.

– Resurse tinere au fost identificate în România?
– Eu nu sunt geolog, nu pot să vă spun exact, dar știu că se caută. Au găsit prin 2024, dacă nu mă înșel, ceva pe zona noastră de Muntenia (n.r. – zona Târgoviște – Dâmbovița), dar și în Oltenia (n.r. – Verguleasa – Olt și Târgu Jiu – Gorj ), undeva cred că au estimat la vreo 30 de milioane de barili. 

– Încă nu au intrat aceste zăcăminte în faza de exploatare?
– Din câte știu eu, nu încă. V-am spus, este vorba despre costuri. 

– În contextul conflictului din Iran, credeți că, dacă România ar porni puțin mai tare motoarele în zona industriei de petrol, ar avea șanse să conteze pe piață la nivel mondial?
– Nu. Deși noi suntem pe locul al 3-4 la nivel european la producție de țiței, după Norvegia, Regatul Unit, Danemarca/Italia, dar ca valoare din ceea ce extragem suntem foarte, foarte jos. La nivel mondial cred că ne situăm pe locul 50. De asta spun că nu contăm. România produce cam 0,05% – 0,1% din petrolul mondial. În concluzie, România este un producător relevant în Europa, dar foarte mic la nivel mondial.

– Așa se explică de ce este mai convenabil pentru România să importe țiței, decât să înceapă să extragă din resursele sale?
– Asta este clar. Nu doar că este mai convenabil, nici nu ai de unde să găsești așa de mult în țară. Noi exploatăm în general destul de mult din zăcămintele noastre. Normal că nu exploatezi la sută la sută, pentru că trebuie să lași o mică rezervă. E o chestiune și de politică. Nu scoți tot din pământ pentru ca la un moment dat să devii dependent total de o resursă din afară, pentru că atunci plătești cât îți cere celălalt. Știți cum e! Când e frig afară și vrei să-ți cumperi o haină, nu mai contează cât costă, o cumperi. 

Repet, noi folosim foarte mult din producție internă, problema este că producția internă nu are cum să fie mai mare. Noi aducem, cred că peste 70, 80% din zona Kazahstan și din Azerbaidjan. Să știți că exploatarea țițeiului și rentabilitatea exploatării lui ține și de preț, de prețul barilului. Pentru că, dacă, la un moment dat, crește foarte mult, poate ca un zăcământ să devină rentabil.

– Cât ar trebui să ajungă să coste un baril să devină rentabilă exploatarea unui zăcământ tânăr din România?
– Nu știu să vă spun asta, pentru că este foarte greu de analizat. Fiecare exploatare de zăcământ are un cost, dar mai este și problema de cât de repede extragi, pentru că prețul barilului poate fi astăzi, câteva luni, la un anumit nivel. Dar dacă mâine se termină conflictul din Iran și se liniștesc piețele, tu n-apuci nici măcar să sapi sonda și prețul barilului scade, exploatarea devenind astfel nerentabilă. 

Riscurile sunt destul de mari și nu poți să le adaptezi pe situații din acestea atât de imprevizibile, de moment. Dacă ai ceva în lucru, dacă ai deja sonde, dacă ai deja producție, e foarte bine. Poți să câștigi foarte mult tu, ca producător, pentru că încep deja să crească prețurile și se vede la pompă. Este un risc și fiecare firmă și-l calculează. Nu știu să vă spun cât de mult merg ei din punct de vedere al riscului, dar pot să vă spun că, într-un anumit context, un zăcământ poate să devină rentabil.

„La ora actuală, nu mai facem import de gaze”

– La producția de gaze cum stăm?
– Aici stăm mai bine, pentru că ceea ce s-a exploatat și s-a descoperit în ultima vreme este mult mai mare inclusiv decât ceea ce avem noi nevoie. Discutăm de două zăcăminte majore, unul în Marea Neagră – este un proiect în stadiu final, sunt pe cale să-i dea drumul (n.r. – la extracție), este pe cale să curgă gazul. Dar acolo totul este clar, sunt zăcăminte dovedite, se forează, cred că la anul ar trebui să înceapă efectiv. Deja se fac tot felul de studii de consum ș.a. Doar o mică parte o să rămână în România, pentru că pe zona de gaz noi nu mai suntem atât de dependenți. 

Gândiți-vă că noi, la ora actuală, nu mai facem import de gaze. Avem gaze suficiente. Spre exemplu, Romgaz, la Caragele, în zona Buzău spre Brăila, a descoperit un zăcământ foarte mare, dar a forat, așa cum vă spuneam, la adâncime foarte mare. Au trecut de primele straturi pe care tot ei le-au exploatat. Au niște sonde acum la 4.000 de metri care produc foarte multe gaz și condensat foarte mult. Condensat înseamnă, ca să înțelegeți, un gaz lichefiat, care este lichid. 

La Caragele descoperirea este de acum doi, trei ani și este deja pusă în exploatare. Acolo se scoate în fiecare zi. Au ajuns să scoată inclusiv condensat cam 300 de metri cub de gaz lichid pe zi. Noi nu mai depindem de nimeni acum din punct de vedere al necesarului de gaz. Am fost o perioadă lungă, dar acum nu mai importăm gaz. Mai este un aspect, faptul că folosirea gazului în industria din România a scăzut foarte mult din cauza consumului industrial care a scăzut și el foarte mult. Gândiți-vă că am avut foarte multe combinate chimice care consumau sute de mii de metri cubi pe oră. Au închis.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro