S-a dus să scoată din foc cărțile Bibliotecii Universitare și a fost împușcat în inimă. 33 de ani de când o mamă din Bacău își plânge copilul mort la Revoluție
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Astăzi este 22 decembrie. S-a mai adăugat un an la suma așteptării a mii de români care au pierdut pe cineva la Revoluție. Dar numele și gesturile lor vor rămâne.
Cuprins:
- Gheorghe, George, Dorel
- Părinții care au spus „Prezent” în instanță
- „Cuvinte dureroase și dragi...”
- Și ea a scris o carte
- O inimă „plină cu saci de nisip”
- Cât pe ce să fie ucis de avalanșă cu un an înainte
- Olimpic la matematică
- „I-au trimis la moarte”
- „Vreau să veniţi aici milioane”
- „Nunta s-a transformat în înmormântare”
- Dosarul Revoluției: „Ce să mai facem cu răspunsurile?”
- „Ne cerem iertare că nu am murit noi în acele zile”
Elena Nechita, o mamă din Bacău, s-a oprit de mult din sperat și și-a dedicat ultimii 33 de ani păstrând vie memoria fiului ei, ucis în nebunia nopții dintre 22 și 23 decembrie.
Gheorghe, George, Dorel
Numele lui Gheorghe Nechita este purtat de o școală din Motoșeni - Bacău, de o stradă din Bacău și de o troiță de lângă Clubul Alpin din Bușteni spre refugiul Coștila.
George Nechita a fost un tânăr cercetător al Institutului de Fizică și Tehnologia Aparatelor cu Radiații Măgurele, secția Electronica laserilor, fost olimpic la matematică și alpinist pasionat. George a fost și iubirea vieții Marinei.
Pentru un singur om pe lumea asta, „eroul Gheorghe Nechita” este simplu Dorel, iubire și suferință deopotrivă. Un bebeluș de 3,2 kilograme născut pe 9 august 1960, care „nu scotea niciun sunet. A intervenit medicul cu câteva palme. Ce palme! Și nu se mai oprea din plâns”, își amintește mama lui Gheorghe Nechita, Elena.
Părinții care au spus „Prezent” în instanță
Elena Nechita, 80 de ani, fostă profesoară de limba română în Bacău, vorbește la 33 de ani de la Revoluție despre moartea fiului ei ca și cum l-ar fi pierdut ieri.
Soțul ei, Gheorghe și el, a murit fără să afle ce-a fost în acea noapte, cine a tras în copilul lor. Dosarul Revoluției a fost retrimis anul acesta către judecare, iar cei doi părinți din Bacău nu au făcut până acum decât să zică prezent, de două ori, în fața judecătorilor Curții Supreme.
<strong>Gheorghe Nechita este unul dintre cei 1.100 de români, majoritatea tineri, uciși la Revoluție. El a murit în fața Bibliotecii Centrale Universitare din București, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, când a mers să salveze de foc cărțile și să strige că vrea libertate.</strong>
„Cuvinte dureroase și dragi...”
Stăm de vorbă în casa de lângă București a uneia dintre cele două fiice ale sale, plină de cărți. Ochii fug în grabă: „Unde ești”, Marc Levy, „Magicianul”, John Fowles, „Plânsul lui Nietzsche”, Irvin D. Yalom.
Elena Nechita m-a așteptat cu cafea și fursecuri la care mă tot îndeamnă cu o voce de miere, cum numai profesoarele pot să aibă, în memoria noastră.
Femeia se învârte după telefon să-mi arate cum și-a „arhivat” numele elevilor cu care încă face pregătire la română: numele și clasa, ca atunci când îi sună telefonul să pună mâna repede pe manualul clasei respective. „Ei m-au ținut în viață”. Tresar când aud expresia. În mod straniu, „Ei ne-au ținut în viață” este și titlul cărții lui Liviu Tofan, fostul ziarist al „Europei libere”.
În zilele de după 22 decembrie 1989, când România se elibera, asta le spuneau, cu recunoștință, oamenii care-i întâlneau: „Europa liberă? Ei ne-au ținut în viață”. Ce a ținut-o în viață pe Elena, mama lui Dorel, după ce pe el nu l-a mai ținut nimeni în viață?
Și ea a scris o carte
Înainte să vorbim de Dorel, mama vrea să rostească o rugăciune și o face din memorie, stând cu ochii închiși, cu spatele la Levy și Fowles. A fost mereu religioasă, dar moartea celui mai mare dintre copiii ei a apropiat-o și mai tare de biserică.
Îl creionează întâi pe Dorel mic, cum își păstrează orice mamă în memorie copiii: „o drăgălășenie, cu fața de piersică”, „un copil serios, muncitor, cu simțul umorului”, „un talent la matematică”, „pasionat de sport”. „Era așa un modest, dacă era viu n-ar fi acceptat ce vorbesc eu acum”, spune Elena Nechita și apleacă ochii peste cartea pe care a scris-o despre el după Revoluție. „Cuvinte dureroase și dragi...” a numit-o.
O inimă „plină cu saci de nisip”
Și apropo de cărți. Mi se pare că amintirile ei astăzi sunt ca filele unei cărți căreia i s-au rupt copertele și au fost împrăștiate peste lume. N-au cronologie sau număr de pagină, se amestecă și fug prin aer, îndepărtându-se de acel moment care i-a umplut inima „cu saci de nisip”: noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989.
Cu o lună în urmă, Dorel se logodise cu Marina, fiica a doi medici bucureșteni, pe care a cunoscut-o pe munte. „Făcea alpinism, făcea și yoga”, spune femeia și arată câteva poze cu el de la finele cărții.
<strong>La bustul gol, pe munte sau la mare, un bărbat înalt, stând mereu drept, semănând teribil cu actorul Burt Reynolds. Sau poate e iluzia dată de mustață.</strong>
„Într-una din expediții, încălziți de focul făcut în inima munților, vegheați de Lună plină, ca niște statui, învăluiți în alb, contopiți în tăcerea gândurilor, păreau să se simtă învincibili”, avea să scrie Marina, la cererea mamei iubitului, despre momentul îndrăgostirii lor.
Marina e astăzi profesoară universitară în SUA. Vorbiseră să se căsătorească în 1990. Elena Nechita mai vorbește cu ea din când în când la telefon. Viața merge înainte.
Cât pe ce să fie ucis de avalanșă cu un an înainte
Dorel își făcea concediile pe munte. Expediția din 1988, alături de alți montaniarzi, avea să intre în istoria cluburilor de alpinism. Au traversat prin ger, ceață și viscol, un traseu extrem de dificil între Munții Cernei și Bucegi, atingând vârfurile Godeanu, Retezat, Parâng, Căpățâna, Făgăraș, Piatra Craiului, o premieră în România. „Lucrase mulți ani pentru acest concediu, unde își putea pierde viața în avalanșă. Cu bivuacuri, în zăpadă, în condiții de viscol, frig și umezeală, am înnoptat în zăpadă, în câte o cabană turistică, forestieră și la o stație meteorologică”, spunea un coleg de-al său în „România liberă” din 1990, comemorându-l.
În Almanahul turistic fusese însemnat momentul cu un text-metaforă, obișnuit în presa vremii. „A pătruns în împărăția hibernală a marilor spații alpine, inedite, măreție a frigului și a liniștii, în acel aer înmiresmat cu răcoarea înălțimilor, parcurgând creasta Carpaților Meridionali. (...) Atunci, George a redevenit copil, fiind el însuși o parte de poveste în acele zăpezi nesfârșite, a căror strălucire părea ireală în fața razelor de soare”.
<strong>România are tradiția mersului pe munte, iar acele generații își amintesc și azi aventurile din Bucegi, Parâng, Retezat sau Făgăraș. Gheorghe Nechita a fost unul dintre ei.</strong>
Olimpic la matematică
Și Elena Nechita se întoarce într-una la vremurile bune, când el trăia. E greu s-o readuci în acel ’89, pe 22 decembrie. Povestește că Dorel a fost, ca mulți dintre copii de atunci, crescut de bunici, pe când mama era studentă la București.
Cum dovedise talent la științe, dar și pentru că părinții nu aveau mulți bani să-l țină la o facultate civilă, el a dat la Academia de Tehnică Militară din București.
<strong>A devenit repede vedeta academiei, când a luat locul doi la Balcaniada de matematică de la Ankara, în 1980. Momente fericite care i-au umplut de mândrie pe părinți, profesori amândoi.</strong>
Dorel a dat atunci mai multe interviuri în almanahuri și reviste. În „Tehnicum”, revista Academiei Militare, a povestit despre visul de a deveni cercetător. Erau vremuri în care „știrile negative”, cu atât mai mult cele despre regim, nu aveau loc în presă. Și totuși, Dorel a strecurat o nemulțumire, când s-a referit despre condițiile ca o pasiune „să trăiască și să ducă la ceva util”: „Am în vedere atmosfera familială, condițiile de studiu, relațiile stabilite între individ și grup sau în interiorul grupului, între indivizi, mediu; accesul la marile biblioteci, mai puțin din alte centre universitare străine, de care nu am beneficiat”.
Peste nouă ani avea să-și ardă mâinile în incendiul de la Biblioteca Universitară, unde au studiat și părinții lui, și surorile. „La înmormântare, i-au pus crucea de ceară peste mâinile arse, n-au putut să o prindă între degete”, își amintește cu o claritate dureroasă mama. Se întoarce cu greu în ‘89.
„I-au trimis la moarte”
Dorel e cel care i-a sunat și le-a spus că dictatorul a fugit, pe 22 decembrie. Ce entuziasm a cuprins toată familia adunată în apartamentul confort doi cu patru camere din Bacău! „El n-a zis de Revoluție, nu exista încă numele ăsta, ci că s-au adunat oameni în piață, dar de tras nu se știa. Era bucuros”.
Mama își reproșează că nu l-a avertizat. „De ce n-am spus «nu cumva să te duci pe acolo»? De ce n-am spus? Vai, ne bucurăm, am spus. Am crezut că va fi ceva impresionant, nu că vor fi lupte!”, spune ca pentru sine femeia.
Stăteau cu toții lipiți de televizor, Elena cu soțul ei și una dintre fiice venite de la facultate în vacanță la Bacău și Dorel cu viitoarea soție și socri în București. România se adunase în fața televizoarelor ca la un cinematograf imens, simțind la fel, sperând la fel. „A apărut Sergiu Nicolaescu la televizor: veniți studenții să dați sânge, veniți toți care ați învățat la bibliotecă să salvați cărțile. Ard manuscrisele lui Eminescu, arde bogăția țării, a accentuat. Tineretul nu va mai avea cărți pentru că s-a dat foc la subsolul bibliotecii. Atâta lume l-a ascultat... Nu trebuia să facă lucrul ăsta, să-i ducă la moarte...”, spune femeia. Dacă erau în București crede că ar fi ieșit toți atunci. „Ar fi fost patru sicrie.”
„Vreau să veniţi aici milioane”
„Vreau să veniţi aici milioane. Bucureştiul are două milioane, un milion să fie aici!“, a strigat Sergiu Nicolaescu din Studioul 4 al TVR, pe 22 decembrie 1989, imediat după fuga lui Ceauşescu.
<strong>Și milioane au ieșit într-adevăr în stradă și peste o mie au fost împușcați, peste 3.000 răniți. Istorici și participanți au arătat apoi cu degetul spre autorii morali ai masacrului, cei care au făcut apelurile publice la televiziunea națională.</strong>
În seara de 22 decembrie 1989, în psihoza luptei cu teroriștii, soldații au început să tragă spre Biblioteca Universitară și Muzeul de Artă. În scurtă vreme au pornit incendii în mai multe locuri din clădire. Martorii, bibliotecarii rămași în clădire, au povestit apoi că armata a pus foc. Au ars 3.700 de manuscrise, printre care unele ale lui Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George Coșbuc. Mulțimea din fața Comitetului Central s-a bulucit în clădire. Alte 500.000 de volume au dispărut.
Gloanțele șuierau peste clădiri, ardea una dintre cupolele bibliotecii, ferestre de foc în întuneric, cum arată imagini prinse în filmările de pe YouTube.
„Nunta s-a transformat în înmormântare”
Al doilea telefon avea să oprească ceasul vieții familiei Nechita în acea clipă pentru totdeauna.
Elena Nechita își amintește că soțul ei s-a prăbușit pe canapea. „Eu m-am așezat pe jos și mă dădeam cu capul de dușumea”. Apoi au găsit, buimaci, o căruță pe drum care i-a dus până la Gara din Bacău. „Tot drumul am plâns, eram aerieni. Nici nu mai știu. Când am ajuns ei ieșeau de la morgă cu el. Asta vizualizez”, spune femeia privind un punct fix din bibliotecă. „Uite, icoana Maicii Domnului!”, spune înviorată. „Nu văzusem nicio icoană în încăperea asta, dar uite…”, evadează din durerea de carne vie în realitatea de azi, în camera-bibliotecă. Pe coperta unei cărți este într-adevăr o icoană.
Știrea morții lui, când cu 24 de ore înainte ne anunțase să-i trimitem verighetele și invitațiile de nuntă, a fost ca un trăsnet, o golire de viață, un vifor pustiitor, cerul a căzut peste capetele noastre: nunta dragului nostru s-a transformat în înmormântare.Fragment din carte:
„M-am rugat la Maica Domnului, în timp ce l-am îmbrăcat. Eu mi-am îmbrăcat copilul cu gaura aia în piept. De ce n-am murit și eu atunci?”, suspină femeia.
Apoi intră în niște detalii precise, de specialist criminalist: „A fost împușcat cu un glonț dum-dum (proiectil făcut să explodeze în momentul atingerii țintei) care distruge cu totul viscerele. I-au făcut o transfuzie, dar n-a rezistat. Doctorul ne arătase cum a intrat glonțul, ce orificiu la intrare și ce gaură la ieșire”.
Doi părinți năuci din Bacău au încercat în acele zile să se orienteze într-un București tulburat de lupte și psihoză. „Ne-au zis că se trage și nu putem merge la Cimitirul Ghencea. Cu mașina doctorilor, nu mai știu cine conducea, Marina a plâns tot timpul lângă el, era înalt cât un brad și eu l-am îmbrăcat… Am ajuns în Bacău spre dimineață cu el”.
Și acum după atâția ani cred că e plecat pe undeva pe aproape și într-o zi se va întoarce. Fragment din carte:
Dosarul Revoluției: „Ce să mai facem cu răspunsurile?”
L-au înmormântat pe 26 decembrie, în Cimitirul Central din Bacău, unde avea să meargă aproape zilnic ani la rând. La o zi după ce soții Ceaușescu au fost împușcați. După ani, când suferința s-a pietrificat, a putut să se uite la imaginile cu execuția celor doi.
<strong>Dosarul Revoluției a fost înaintat instanței în acest an cu trei urmăriți penal pentru infracțiuni contra umanității: Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și generalul Iosif Rus.</strong>
Culmea, printre neregulile anchetei, judecătorii au indicat în 2020 că o carte a lui Sergiu Nicolaescu fusese considerată de procurori că are valoarea probatorie. Eliminaseră însă alte probe, niște rapoarte SRI și ale comisiei parlamentare care a anchetat evenimentele din 1989.
„Am fost cu soțul de două ori la Înalta Curte de Casație și Justiție degeaba. O dată eu am stat rezemată de ușă și ne-a strigat numele Gheorghe Nechita și noi am spus prezent. Ce să mai facem cu răspunsurile? Am fost demoralizați, n-am mai putut decât să-l plângem, atât”, spune femeia azi.
„Ne cerem iertare că nu am murit noi în acele zile”
După ce și-au pierdut băiatul, soții Nechita, care aveau atunci 47, respectiv 56 de ani, și-au cumpărat și ei locurile de veci. Moartea devenise dintr-odată reală. Tatăl lui Dorel a murit acum doi ani, fără să-i vadă pe vinovații Revoluției pedepsiți.
O familie fără porniri împotriva regimului, care însă simțea, ca toți ceilalți, neajunsurile de fiecare zi. „Trebuia să facem practica agricolă, armată, erai obligat să fii membru de partid, nu aveam timp să te ducem și la ședințe, dar trebuia. Apoi, când au intrat toți copiii la facultate, a fost extrem de greu cu toate”.
Ascultau și ei „ca toți” Radio Europa Liberă, în cancelarie se mai făceau glumițe despre regim „de parcă eram străini de restul lumii”.
Mama lui și-a creat o consolare amară. „Poate dacă nu era Revoluția, ar fi murit pe Himalaya, la cât iubea muntele...”. Au rămas încă multe întrebări despre care știe că nu va mai afla un răspuns. „Oare se va afla vreodată adevărul? Cine ne va ajuta? De ce conducătorii au fost indiferenți?”.
„Dar nu-l mai învie asta”, continuă, într-un dialog deja bătătorit cu sine. „Ne cerem iertare că în acele zile nu am murit noi pe străzile Bucureștiului și ale Timișoarei, nu ei, tinerii ce doreau să trăiască în libertate”.
Ei „ne-au ținut în viață”. Și, dintr-o societate de coșmar, Gheorghe Nechita și prietenii lui ne-au ajutat să pășim în altă viață. De acum, totul depinde de noi.
Ronny76 22.12.2022, 10:36
Escaladează cel mai înalt masiv muntos din Univers...
libertatea_2 22.12.2022, 12:18
„Într-o iarnă din 80, pe vârful Babele” (nu e Babele, ci Sfinxul). „vârfurile Godeanu, Retezat, Parâng, Căpățâna, Făgăraș, Piatra Craiului” (nu există vârfurile Făgăraș și Piatra Craiului).