”Înainte de a fi comunist, sunt român!”. Aceste cuvinte atribuite lui Lucreţiu Pătrşcanu care, fiind rostite la o întâlnire cu muncitorii din Cluj, în 1946, au intrat deja în istorie. Dar i-au grăbit şi condamnarea la moarte, Lucreţiu Pătrăşcanu, din postura lui de intelectual, provenind dintr-o familie înstărită, fiind perceput, chiar după ce comuniştii au pus mâna pe putere, ca un ”corp străin” în angrenajul sistemului şi o ameninţare pentru puterea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Pătrăşcanu se născuse la 4 noiembrie 1900, în Bacău, fiind fiul renumitului profesor şi autor de manuale de istorie din perioada interbelică, D.D. Pătrăşcanu. Încă din timpul studiilor de drept a aderat la ideile socialist-marxiste. Studiile le va continua în Germania, în Leipzig, unde îşi va lua doctoratul în economie şi filosofie cu o lucrare despre ”Reforma agrară în România şi urmările ei”. Devine tot mai activ în rândurile firavului partid comunist din ţara noastră, căpătându-şi şi o aură de intelectual într-un organism politic dominat de muncitori şi semialfabetizaţi. În 1943 este arestat de regimul mareşalului Antonescu şi trimis, ca mulţi alţi ”tovarăşi de luptă”, în lagărul de la Tg. Jiu, de unde este eliberat la scurtă vreme, ca urmare a depunerii unei cauţiuni de 50.000 de lei. Figura şi atitudinea sa aparte, educaţia şi cultura îl duc în postura de a reprezenta PCR la negocierile cu Palatul Regal şi regele Mihai I în vederea răsturnării lui Antonescu de la putere şi întoarcerii armelor împotriva armatei germane.
Lucreţiu Pătrăşcanu, primul din stânga, în 1945, printre miniştrii ce asistă la sărbătorirea zilei de 23 august. Cel din mijloc este marele său duşman, Gheorghe Gheorghiu Dej.
După 23 august 1944, Pătrăşcanu îşi trăieşte perioada de glorie, fiind numit succesiv, până în februarie 1948, ministru al justiţiei în toate guvernele perindate la putere.
Dar independenţa acţiunilor sale şi aerul de ”intelectutal burghez” devin tot mai deranjante pentru ”tovarăşii comunişti”, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul PCR, care se teme ca nu cumva Pătrăşcanu să fie văzut de Moscova drept un posibil înlocuitor al său la conducerea partidului.
În 1946, la o întâlnire cu muncitorii din Cluj, Pătrăşcanu rosteşte cuvintele ce aveau să-l stigmatizeze definitiv în ochii celorlalţi şefi comunişti: ”Înainte de a fi comunist, sunt român!”. Afirmaţia a fost interpretată ca o expresie a unui naţionalism ce se dorea smuls de sub tutela Moscovei atotputernice. De fapt, se pare că Pătrăşcanu a rostit, în realitate, alte cuvinte: ”Sunt comunist, pentru că sunt român!”, ceea ce dădea un cu totul alt înţeles mesajului său, chiar contrar celui de care a fost acuzat. Iar schimbarea frazei ar fi fost făcută chiar de Dej, pentru a fi folosită ca argument în faţa liderilor sovietici pentru necesitatea înlăturării lui Pătrăşcanu.
Cert este că în februarie 1948, simţind ostilitatea celor din jur şi fiindu-i respinsă includerea în Comitetul Central al partidului, Pătrăşcanu demisionează din funcţia de ministru. La 24 august 1948 este arestat, dus la Jilava şi începând chinul a aproape 6 ani de temniţă, interogatorii şi acuzaţii. La 14 aprilie 1954, după o lungă perioadă de cercetări menită să-l distrugă psihic, generalul Ilie Moisescu, preşedintele completului de judecată, rosteşte pedeapsa de condamnare la moarte pentru ”crimă împotriva păcii”. La final, în ultimul lui cuvânt ce a urmat sentinţei, Pătrăşcanu a declarat abrupt: ”N-am de spus nimic, decât că scuip pe acuzaţiile care mi se aduc!”.
Căteva zile mai târziu, în noaptea de 16 spre 17 aprilie, în jurul orei 3 a fost condus către plutonul de execuţie. Dar n-a avut parte nici măcar de o execuţie regulamentară, cu mai mulţi martori de faţă la ultimele lui clipe de viaţă. A fost împuşcat de la spate, în ceafă, pe coridoarele întunecoase ale puşcăriei, chiar de cel care îl anchetase, Iosif Moldoveanu.
Reabilitat în 1968, de Ceauşescu
În 1968, atât Pătrăşcanu cât şi toţi cei care au fost judecaţi şi condamnaţi odată cu el în ceea ce a fost denumit ”lotul Pătrăşcanu”, au fost reabilitaţi de Ceauşescu, noul stăpân al partidului. Nu fără interes, ci tocmai ca gestul să marcheze şi dezicerea de greşelile lui Dej şi a gărzii vechi de conducere a PCR, pentru a pune într-o nouă lumină, favorabilă, proaspăta garnitură de ajunsă în vârful puterii. În mod paradoxal, în percepţia oamenilor de rând, numele lui Pătrăşcanu a devenit un simbol al ”feţei umane” şi intelectuale a comuniştilor nu atât prin toată activitatea lui, ci prin acea frază rostită la Cluj, în 1946, făcută memorabilă prin însăşi modificarea sensului ei chiar de către omul care i-a fost cel mai aprig duşman, Gheorghe Gheorghiu-Dej.