Seri de tango și saloane de flori la un spital de psihiatrie din România
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un psiholog aduce speranță într-un spital cu oameni care suferă de schizofrenie, demență sau depresie.
Cuprins:
Ciprian Hord și-a început activitatea de psiholog clinician la Spitalul de Psihiatrie Căpâlnaș din județul Arad acum un an și două luni, în plină iarnă. Anotimpul poate să pară un detaliu mărunt, însă devine relevant când lucrezi într-un loc izolat.
”Erau niște zăpezi, de-abia am ajuns cu mașina”, zice Ciprian râzând la telefon, la mijloc de februarie anul acesta. Vorbește din cabinetul lui, într-o pauză de la muncă.
Spitalul e în Căpâlnaș, un sat cu aproape 900 de locuitori. Până la Arad sunt 90 km. Timișoara e chiar un pic mai departe, la 100 km. ”E greu să îi ademenești aici pe oamenii cu studii”, zice Ciprian. Înainte să vină el, instituția avea un contract de colaborare cu un psiholog, care venea 1-2 zile pe săptămână. Pe Ciprian l-a ademenit liniștea.
Castelul transformat în spital
În primele zile la Căpâlnaș, Ciprian, care e și fotograf, a realizat câteva fotografii aeriene ale spitalului. Clădirea, de o eleganță clasică, e înconjurată de brazi și pini.
”Cred că Dumnezeu este o dronă mai mare, sau invers. De sus nu este nici o diferență între un castel regal și un spital de psihiatrie”, a scris acesta pe pagina lui de Facebook într-o postare din ianuarie 2019.
Spitalul e găzduit în castelul Teleki-Mocioni, un edificiu de secol 19, care a aparținut unei familii nobiliare de origine aromână. Confiscat de stat în 1947, a fost transformat în spital în 1979. Mai întâi a funcționat acolo un preventoriu TBC pentru copii, iar apoi, o unitate psihiatrică pentru bolnavi cronici. Pacienții stau aici, în medie, 1-2 luni. Suferă de schizofrenie, depresie, demență sau alte afecțiuni psihice cronice. Toate internările sunt voluntare, iar cei mai mulți nu sunt la prima internare.
De câteva luni, a început construcția unui spital nou în sat, cu bani guvernamentali. Până când e gata, rămân în chirie la castel.
”Mai întâi m-am dus la vizite cu medicii, să cunosc pacienții”, povestește Ciprian despre începutul activității lui la spital. ”Le-am zis că sunt psiholog, dar nu păreau foarte interesați. Mai degrabă erau curioși de ce am venit eu aici.”
”Le-am zis că rolul meu era să-l fac să nu mai pară spital.”
Cinemateca terapeutică
A observat că pacienții vegetează mai toată ziua în saloane. Unii mai ies în sat, la o cafea. Și-a dat seama că le lipsesc activitățile, ceva care să le aducă un pic de bucurie. Așa i-a venit ideea cu cinemateca: o seară de film pe săptămână, într-un spațiu comun al spitalului.
A făcut afișe și le-a lipit pe coridoare și pe uși, ca să fie sigur că află toată lumea de proiecție. Au venit mai mult de jumătate dintre cei internați.
Pacienții au mâncat popcorn, au băut suc și s-au uitat la ”Viața e frumoasă”, filmul lui Roberto Benigni.
”Le-a plăcut enorm”, povestește Ciprian.
Seara de cinematecă a devenit rapid tradiție săptămânală. Au urmat alte filme: ”Zorba”, ”Forrest Gump”, ”Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci”, ”Naufragiatul”, ”Good Will Hunting” sau ”Aferim!”.
În primele luni, Ciprian și câțiva angajați făceau chetă ca să strângă bani pentru sucuri și popcorn. ”De ceva timp am băgat asta la cheltuieli de bucătărie.”
La spital nu au videoproiector, așa că pentru seara de cinematecă folosesc un televizor. Pacienții au televizoare și în saloane. Dar ce e diferit la seara de film nu e că se uită la un ecran puțin mai mare, ci că o fac împreună.
”Forest Gump a fost cel mai mare succes, cu aplauze, cu tot”.
Salonul de flori din curtea spitalului
Cum a venit primăvara, au explodat activitățile.
S-au organizat primele ieșiri în natură pentru pacienți. Oamenii s-au plimbat pe malul unui lac de acumulare din apropiere, au făcut foc, au prăjit slănină și s-au apucat de gimnastică în pădure, sub soarele de sfârșit de februarie.
”Și-a scos soarele dinții și hop și spartanii la mișcare în pădure ”, a scris Ciprian pe pagina de Facebook a spitalului.
La începutul lui martie, au scos din beci niște rame de paturi vechi și ruginite.
”Când am luat paturile să le vopsim, au crezut că le ducem în saloane”, povestește Ciprian. ”Inițial m-am apucat eu cu unul-doi, apoi s-au mai alăturat alții”.
Au recondiționat ramele, le-au vopsit și le-au transformat în niște ghivece mai mari. Așa a apărut un salon de flori în curtea spitalului.
”Cu ajutorul dumneavoastră, ne-am propus să refacem biblioteca, că fluturi avem noi destui”
Ciprian a observat că biblioteca spitalului era cam goală. Era, de fapt, un dulap cu cărți vechi, cu lacăt pe el.
Așa că, la mijloc de martie 2019, a postat pe pagina de Facebook a spitalului o fotografie cu o carte de Emily Brontë, însoțită de următorul text: ”La răscruce de vânturi, în topul celor mai citite cărți din umila noastră bibliotecă. Dacă aveți pe acasă cărți citite și care doar vă ocupă spațiul din apartament, am fi recunoscători să le poată lectura și pacienții noștri.”
La distanță de cinci zile, a sosit primul portbagaj cu cărți.
”În '47, la naționalizare, comuniștii au distrus biblioteca și colecția de fluturi a contelui Teleki de la Căpâlnaș. Cu ajutorul dumneavoastră, ne-am propus să refacem biblioteca, că fluturi avem noi destui în jurul capului, fiind de specialitate”, a scris Ciprian pe Facebook.
Au început să curgă donațiile din toată țara. “Vin cărțile la spital, ba cu plasa, ba cu portbagajul, dar vin constant”. Unii au adus cărți cu o remorcă.
De la un singur dulap cu cărți, închis cu lacăt, au ajuns la ”cea mai mare bibliotecă din zonă, mai mare ca a școlilor”, povestește Ciprian.
Seara de tango. ”A fost o nebunie curată!”
”Orientarea noastră generală a fost spre așa-zisa art therapy [terapie prin artă, n.r.]”, spune psihologul. ”Ne-am gândit la ceva care să nu fie numai pasiv, să stai să te uiți la ceilalți. Să și faci ceva.”
La mijloc de martie anul trecut, au început serile de tango. Ciprian a dat de niște instructori de dans din Arad care au venit pro bono la spitalul din Căpâlnaș.
”Au venit oamenii ăștia și a fost nebunie curată. Nebunie curată! Atâta le-a plăcut [pacienților, n.r.]! Bine, au venit și angajații, au venit și oameni din sat. Nu au mai avut loc aici”, povestește Ciprian râzând.
La început pacienții au stat pe scaun, jenați. Dar instructorii au știut să îi ia treptat. Au făcut ei o demonstrație, au făcut exerciții cu pacienții, ”nu numai așa, hai să dansăm”, i-au invitat apoi pe rând la dans. ”Pe urmă, nu îi mai puneai pe scaune!”
”Pe doamnele de sus, care nu coboară nici la masă că le dor picioarele, nu le mai opreai din dansat!”, zice Ciprian.
- ”Ai dansat și tu la seara de tango?”
- ”Am dansat,” răspunde Ciprian cu un oftat. ”Bine, eu trebuia să fac și poze”.
Au repetat serile de tango o perioadă, dar apoi au fost nevoiți să pună pe pauză.
”Implică niște costuri. Vin oamenii pro bono cât vin, dar e și distanța mare, nu-i corect să nu-i răsplătești cumva. Am făcut noi chetă, ți-am zis, dar nu am găsit modalitatea să băgăm banii ăștia undeva.” Adică, să îi treacă la cheltuielile standard ale spitalului.
-”Dar voi nu puteți primi donații?”, îl întreb pe Ciprian.
-”Putem, dar dacă nu ne donează nimeni”, răspunde râzând.
”Ne-am trezit cu un compozitor din Berlin”
Ciprian a creat o pagină de Facebook a spitalului tocmai în ideea de a populariza acțiunile de la spital. Dar nu de dragul reclamei, precizează el, ci ca să ”facă un pic de emulație”, ”să atragă alte chestii”.
Și-a reușit.
”După prima chestie cu tango-ul, ne-am trezit cu un compozitor din Berlin aicea, venit pe neanunțate, cu mașina.” Maurice de Martin e un compozitor și percuționist german, care lucrează cu pacienți psihiatrici.
I-a plăcut atât de mult, încât se va întoarce la Căpâlnaș pe 2 aprilie anul acesta ca să susțină un concert acolo, împreună cu doi artiști din București. Vor avea și o proiecție de film mut. ”Consulatul german de la Timișoara le-a plătit bilete de avion și noi ne ocupăm aici de cazare, masă, tot așa, facem chetă.”
După prima vizită a lui Maurice de Martin, au urmat alte concerte de muzică clasică, muzică populară, ”am adus maneliști de aicea din zonă”, muzică religioasă.
În august anul trecut i-a vizitat violonistul Valentin Șerban, care a stat o săptămână la Spitalul de Psihiatrie Căpâlnaș. A susținut un concert în întuneric pentru pacienți, dar a mers și prin saloane să le cânte oamenilor care nu se pot deplasa. ”Le-a plăcut, bine, mai cereau ei, mai bagă și o populară.”
”Încerc să trec pe la toți, dar sunt singur.”
Ciprian merge pe la pacienți să stea de vorbă cu ei. ”Eu cam zilnic fac tura prin saloane”.
”E important pentru ei să treci măcar o dată, să le zici bună ziua, ce faceți? E foarte important.”
Dacă pacienții vor să îi spună ceva între patru ochi, vin la el în cabinet. A reușit să le câștige încrederea treptat.
”Mulți sunt suspicioși față de autoritate. Dar eu am un stil așa mai prietenos, i-am mai cărat cu mașina, să le scot pensiile, banii de pe card, că nu există bancomat aici, i-am ajutat cu dosarele de pensie, am făcut și muncă de asistent social. Și atunci normal, au văzut că îmi pasă.”
”Încerc să trec pe la toți, dar sunt singur. Ei nu sunt mulți, 70 de pacienți, dar sunt singur,”
Norma actuală prevede că trebuie în secțiile și compartimentele de psihiatrie trebuie să fie un psiholog la 70-90 de pacienți. ”E enorm”, spune Ciprian.
”La o simplă evaluare psihologică pentru o comisie îți ia cam o oră interviul cu pacientul, trebuie aplicate teste. Minim o oră. Pe urmă redactarea îți mai ia 2-3 ore. (...) Nu poți face într-o zi mai mult de 2-3 pacienți. Și ar însemna să faci numai asta. Să nu mai faci alte acțiuni, concerte, să îi cari cu mașina pe la spitale.”
Interes natural pentru oameni
”Uneori te încalță cu probleme care nu ar ține de tine, să le scoți banii de pe card, să-i duci să își ia papuci”, spune Ciprian. ”Dar îți asumi asta. Altfel stai la birou și faci ‘ce trebuie’”.
“Să văd, poate mă acresc și eu”, zice psihologul râzând. Dar apoi adaugă.
“Trebuie să ai un interes natural pentru oameni. Simt, indiferent care e starea lor, tot simt că te faci numai,” adaugă Ciprian.
Se oprește brusc. Îl aud de la celălalt capăt al telefonului.
”Stai că bate cineva la ușă. Oare-i 12? Hai, Eugen, hai înăuntru. Am un pacient. Nu ai întârziat! Îs pe telefon cu cineva. Hai înăuntru!”
Puteți citi mai multe despre situația psihologilor în spitalele de psihiatrie din România în prima parte a acestei serii: https://bit.ly/3ciwUGv
Dacă aveți povești sau sugestii de subiecte pe tema sănătății mintale, îi puteți scrie reporterului Libertatea la adresa diana.mesesan@libertatea.ro
