Simone, soția lui Vlad Caragiale, amintiri despre nepotul marelui dramaturg: „Când îl suna Tușki, mama lui, îmi cerea să-i dau cămașa și să-i pun cravata”

• Vlad Caragiale, fiul lui Tușki Caragiale și al moșierului Vasile Geblescu, s-a născut pe 5 mai 1921, la București. A murit într-un spital din Vichy, pe 21 august 2006.
• La 30 mai 1894 se năștea, în Bucureşti, Ecaterina, fiica lui Ion Luca Caragiale şi a Alexandrinei (născută Burelly). Va fi cunoscută între rude şi prieteni, precum şi în lumea bună a Bucureştiului, sub apelativul Tuşki. Tuşki moare pe 15 aprilie 1987, în apartamentul ei din strada Matei Millo 12. E înmormântată la Cimitirul Bellu din Capitală.
• În 1942, Ecaterina Logadi după căsătorie a făcut o cerere astfel încât numele fiului său să fie schimbat din Geblescu în Caragiale.
• De teama autorităţilor comuniste şi la sfatul prietenilor lui, Vlad, jurnalist și prozator, doctorand în Drept, nu a venit în țară la înmormântarea mamei sale. Marele dramaturg I.L. Caragiale (1852-1912) a mai avut doi fii, scriitorul Mateiu Caragiale (1885-1936) și poetul și traducătorul Luca (Luki, 1893-1921).

Apa vie de la Vichy și un… Apostrof

Am plecat din Blois spre Vichy, capitala apelor termale și a produselor de înfrumusețare, fără nicio speranță. La Simone Lemaire-Caragiale ajunseseră cei de la revista Apostrof, care au dedicat un număr, în 2016, un dosar „Vlad Caragiale”, din care am preluat mai multe date.

Aveam o adresă, rue Château, Busset. Un număr de mobil și un număr de fix, oferite de Anca Hațiegan, istoric de teatru, eseist, critic literar și teatral, conferențiar universitar la Departamentul de Teatru, Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, unde predă „Istoria teatrului românesc și universal”, „Teoria dramei” și „Introducere în cercetarea teatrală”,

„Anca Mihuț, profesoară la Academia de Muzică, a ținut legătura cu doamna. Ea era deja în Franța când s-a dus acolo domnul profesor Ion Vartic. L-a însoțit în vizita la Simone Caragiale. A colaborat la numărul acela din Apostrof”, ne-a explicat Anca Hațiegan.

Când un număr de fix bate orice AI

La telefonul mobil încercaserăm din țară, nu mai era valabil. Cam cu două ore înainte de Busset, după cum arăta GPS-ul, am sunat la acel fix, ca pe vremuri. Oricum, mergeam prin Busset, ca să vedem mormântul lui Vlad Caragiale.

În mod miraculos, de la celălalt capăt al firului a răspuns Simone Caragiale. Cerându-ne scuze că e bolnavă, nepregătită și luată prin surprindere. „Din România? Ce surpriză! Să știți că el a fost ultimul Caragiale!”, a spus, mândră și emoționată. Dar ce a surprins aparatul și au înțeles reporterii era perfect adevărat.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

La 12.00 trecute fix!

„Ajungeți la 12.00. Trecute fix, nu?”, s-a auzit, apoi, după emoția de a afla că e căutată de cineva din România.

Până la Busset am zburdat. Suntem ploieșteni, orașul lui „nenea Iancu”, e de înțeles. Am absolvit chiar Colegiul Național Ion Luca Caragiale. Mergem la teatrul care poartă numele marelui dramaturg. Și câte argumente!

Busset se află situat pe o colină, înconjurat de o pădure de stejari. Drumul șerpuiește ușor, iar de sus, Château de Busset străjuiește Valea Allier. „O capodoperă arhitecturală care combină perioada medievală și Renașterea. Fortăreață și casă de familie, Château de Busset este o mărturie elocventă a celor mai remarcabile ore din istoria Franței. Din secolul al XV-lea până în secolul XX, castelul a fost deținut de ramura nesuverană a descendenților direcți ai Sfântului Ludovic”, după cum se explică pe pagina oficială.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

Grădina din buza castelului în care respiri verde și hortensii

Originile Château de Busset rezonează cu ciocnirea armelor Cavalerilor Templieri, cavaleri religioși și militari, care au luptat pentru apărarea pelerinilor din Țara Sfântă. Istoria spune că a fost construit la sfârșitul secolului al XIII-lea pe locul unei comanderii într-o perioadă în care Renaud de Vichy era Mare Maestru al Ordinului Templului. Turnul lui Orion, impunător, și-a luat numele de la constelația pe care Cavalerilor Templieri le plăcea să o observe din vârf.

14 generații de Bourbon Busset s-au succedat fără întrerupere în această reședință, de la 1 ianuarie 1498. În 1530, Philippe de Bourbon Busset s-a căsătorit cu Louise Borgia, fata celebrului Frate Borgia. Henric al IV-lea a locuit în castel, în 1589. A stimat această familie, singura care și-a lăsat numele unei provincii: Bourbonnais. Faptele de arme au fost frecvente în această mare familie și mulți Bourboni au deținut titluri militare înalte, chiar și după Revoluția Franceză, care a fost o perioadă dureroasă.

Rănile s-au vindecat, castelul a suferit restaurări în secolul al XIX-lea și multe îmbunătățiri.

Chiar la baza cetății se află domeniul Simonei. O localnică ne îndrumă spre „poarta cu arcadă verde”. Pe care, ca în basm, o găsim deschisă: „Entrez, entrez!”. „De obicei, ținem închis. Când nu e pus zăvorul, intră copiii și se mai joacă în curte”, spune. Înăuntru e chiar o masă de ping-pong.

Madame Simone avea să ne aștepte cu suc de portocale proaspăt stoarse, fructe și apă rece. O minune, pe vipia asta!

Până să intrăm am respirat verdele din grădină și ne-am îmbătat cu parfum de hortensii. Apoi am închis ochii și am plonjat în universul „ultimului Caragiale”. Dialog în limba franceză, direct din sufrageria lui și a Simonei. Și în mijlocul camerelor cu poze care, în ciuda patinei timpului, încă strălucesc.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

Ca să știm de la început: „Tu ești Tintin florentin!”

Libertatea: Doamnă Simone Lemaire-Caragiale, mulțumim că ne-ați primit aici, în acest paradis.
Simone Caragiale: Dacă ați ști cât mă bucur! Am mai ținut legătura cu doamna Anca Mihuț. Dar asta a fost acum 10 ani! Îmi place de voi, tu mi-ai spus că ești profesoară la Liceul Caragiale din Ploiești, „Michel”, zici că ești Tintin florentin!

• Lansată în 1929, „Aventurile lui Tintin” (Les Aventures de Tintin) este o serie de benzi desenate clasice realizate de artistul belgian Georges Rémi (1907–1983), sub pseudonimul Hergé. Seria a apărut în 1929 în franceză, în „Le Petit Vingtième”, supliment pentru copii al ziarului belgian Le XXe Siècle. Succesul ei a dus la o colecție de 24 de albume, la apariția revistei Tintin, precum și la mai multe adaptări pentru cinematografie, radio, televiziune și teatru.
• Tintin, însoțit de fox-terrierul Milou, este un erou imaginar, pe jumătate cercetaş, pe jumătate reporter, un călător prin lumea largă, în căutarea rezolvării unor enigme. Albumele ilustrează ceea ce ne dorim toţi: tinereţe, disponibilitate, generozitate, spirit inventiv, ingeniozitate şi reuşite. „Cu Tintin, învăţatul este o plăcere şi poţi face acest lucru fără ca măcar să realizezi. De altfel, este printre puţinele personaje din benzile desenate care împarte cu tine vasta lui cultură generală”, observa Tininn.com.ro.

„Toți ne-au sfătuit să nu revenim în țară la înmormântarea lui Tușki”

– Apropo de România, ați fost vreodată la București?
– Din păcate, nu. De fiecare dată, a apărut câte ceva. Inclusiv la moartea mamei lui, în 1987, când am fost sfătuiți să nu venim în țară. Și prietenul lui cel mai bun, Alexandru Paleologu (n. 1919 – d. 2005), care ne-a vizitat des, i-a spus să nu se întoarcă atunci.

Dar România a fost mereu prezentă cu el, cu noi, cu familia noastră. Inclusiv după Revoluție, fiica mea s-a ocupat să trimită ajutoare, în special medicamente, la București. Iubesc românii, iubesc România!”. Băiatul mai mic al lui Simone trăiește în Canada.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 3

– O fi avut legătură cu faptul că Vlad a lucrat și la Europa Liberă?
– Avea legătură cu tot ce înseamnă om liber și minte liberă! Vlad a suferit mult în momentul în care a înțeles că nu poate merge la funeralii.

• În 1955, Vlad Caragiale a devenit editor la Departamentul românesc de la „Europa Liberă“ din München. „Îi displace însă gazetăria, fiindcă e obligat să scrie rapid, într‑o oră‑două, texte pe teme diverse şi neaşteptate”, după cum nota Apostrof. În 1958, renunţă la funcţia lui de la „Europa Liberă“, dar rămâne încă un an corespondentul de la Paris al acestui post de radio. În 1966, ar fi urmat ca Vlad Caragiale să devină freelancer la „Europa Liberă“, dar, pe parcurs, amână colaborarea din cauza unor motive medicale. În octombrie, Noel Bernard îi scria că „dacă voi avea ocazia să trec pe la Paris în cursul toamnei sau iernii, am să‑ţi dau un telefon ca de obicei, ca să ne întâlnim“.

„C’est une cacealma!“

– Cum ați trăit aici Revoluția din 1989?
– Șiti cum a fost atunci, în decembrie? Vlad era în camera lui, au venit toți prietenii noșțri, cu șampanie și scoici. Vlad le-a spus că sunt nebuni, că nu s-a terminat nimic. Nici n-a coborât în salon. A refuzat să participe la petrecere, a spus că „nu e una adevărată”. A exclamat: „C’est une cacealma!“, Din camera lui de la etaj a mai spus: „Ce n’est plus ma Roumanie“.

– Care este primul lucru pe care vi-l aduceți aminte când vă gândiți la Vlad?
– A fost cel mai elegant și cel mai corect om pe care l-am cunoscut. A fost iubit de toată lumea. Cuvântul care l-a caracterizat: bunătatea!

A avut o malarie orfelină care l-a făcut să sufere. Dar a fost cel mai frumos copil pe care l-am văzut în viața mea.

„Mămăliguță cu ou-ochi”, de la prima femeie-bucătar cu restaurant cu stea Michelin în Franța

– Ce-i plăcea să mănânce? Vă întreb ce-i găteați, fiindcă am citit că dvs. ați fost primul chef-bucătar femeie din Franța, cu restaurant cotat cu stea Michelin.
– Nu era exigent! Îi plăceau lucrurile simple, naturale! A, de fapt, era, cum se spune, „mămăligar”. Îmi spunea mereu să-i fac „mămăliguță” peste care să pun un ou-ochi!

• Din 1960 până în 1980, puține femei-bucătar aveau propria afacere. Simone Lemaire-Caragiale era proprietar și bucătar al unui restaurant cu stea Michelin, prima distincție de acest fel oferită în 1970 pentru un chef-femeie. Ea nu a încetat niciodată să lupte pentru femeile recunoscute în această profesie, scria Le Parisien.
• „Când am vrut să ne alăturăm Asociației Maeștrilor Bucătari din Franța, președintele ne-a respins cererea, replicând că nu acceptă. Așa că ne-am creat propria asociație, în 1975”, declara ea. „Bucătăria este o forjă în care îți petreci o mare parte a zilei, într-o atmosferă de cameră de arme”, spunea Marc Meneau, bucătar cu stele Michelin la L’Espérance din Vézelay.
• „Am avut restaurant în Normandia, unde m-am născut, dar și aici, la Busset. Cu stea Michelin”, explică, azi, mândră, Simone. În 1970, când s-a instalat la Busset, a deschis, în casa din secolul al XVII‑lea, restaurantul de patru stele „Le Haut‑Tourne‑Bride“, o replică a celui pe care îl deţinuse în Normandia. Localul a funcționat până în 1982.

„Sunt neconsolabilă și după aproape 20 de ani, nu am putut să-mi iau rămas-bun de la el”

– Vlad a murit în 2006, e înmormântat chiar aici, la Busset…
– Am fost atât de tristă când a murit. S-a întâmplat ceva teribil, nu pot trece peste asta nici azi. În ziua aceea, nu era într-o stare prea bună și, dintr-odată, s-a simțit foarte rău. L-am sunat pe doctor, care a venit și mi-a spus că trebuie să meargă imediat la spital, la Vichy. Eu m-am urcat în mașină, am plecat în spatele ambulanței. Vlad a fost dus într-o cameră, pentru a fi examinat. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu am putut să-mi iau rămas-bun de la el. Și sunt neconsolabilă pentru asta (n.r. lăcrimează, își ascunde capul în palme: aparatul de oxigen care o ajută intră în funcțiune, iar noi vom depăși rapid momentul). Și nu voi uita niciodată asta. Când am aflat, am căzut de pe scaun. Am suferit două pierderi de memorie.

– Și la telefon ați insistat că Vlad este „ultimul Caragiale” și că dumneavoastră sunteți „o Caragiale”.
– Cum să nu păstrez numele? Am mai fost căsătorită o dată, e o datorie să le duc mai departe numele. Așa că semnez Simone Lemaire-Caragiale.

Vlad era o persoană excepțională. Avea o cultură extraordinară, o cultură fabuloasă. Și nu-l interesau deloc banii.

– Ce vreți să spuneți? Cum adică nu-l interesau banii?
– După ce a murit, mi-au trimis bunurile pe care le avea la el. I-au găsit în buzunar o bancnotă expirată, de 100 de franci, nu mai era de mult timp în uz.

Întâlnirea de 3 zile și 3 nopți

– Apropo, v-ați cunoscut în 1969, dar v-ați căsătorit după 25 de ani, chiar aici, la Busset.
– 1969… Iarnă grea, zăpadă de 1 metru. Eram în excursie cu un grup de prietene. Am oprit la hotelul „Victoria“ din staţiunea montană elveţiană Villars-sur-Ollon, căci maşina cu care călătoream se defectase. În timp ce maşina era reparată, eram în sala de mese. La etaj, cineva mergea nervos, dintr-o parte în alta a holului, i se auzeau pașii apăsați. Am întrebat recepționerul, mi-a spus că sus stă un scriitor care nu coboară niciodată. Întâmplarea a făcut ca tocmai în acea zi să vină totuși la masă.

Mi-am zis că vreau foarte mult să-l cunosc pe acel domn. Pentru că mi-a plăcut foarte mult literatura. A fost întotdeauna pasiunea mea. Și azi, cât mă mai ajută vederea, citesc Balzac. Chiar așa, de ce oare e atât de subevaluat Balzac?

De la doar câteva cuvinte schimbate, am ajuns la discuţii pasionante, continuate într‑o lungă plimbare prin staţiune. Ca amintire, mi-a dăruit unul din volumele de Tolstoi, din care tocmai citea. Totul a fost ca-n basme. Am rămas 3 zile și 3 nopți la Villars.

„Și când greșeam, tot mie îmi dădea dreptate!”

• Vlad s-a stabilit la Busset în 1989. S-a reapucat de scris, lucrând la romanul autobiografic „LExilé de lui-même” (din care au rămas câteva pagini, după ce, se pare, chiar autorul, un perfecționist, l-a distrus; manuscrisul era în franceză, iar notitele pe marginea lui, în limba română).
• Vlad Caragiale şi Simone Lemaire s-au căsătorit în 1994, după ce amândoi au mai avut câte un mariaj. El, cu englezoaica Elsie Linda Clarke, mai în vârstă cu 16 ani, funcţionară UNESCO.
• Internat de urgență la Vichy, Vlad a murit pe 31 august 2006. Este înmormântat, pe 4 septembrie, în cimitirul din Busset.

– Cum a fost Vlad ca soț?
– Un galant! Să vă relatez un episod: când îl suna Tușki, mama lui, îmi cerea să-i aduc cămașa cea nouă și să-i pun cravata. Asta, chiar dacă vorbea cu ea doar la telefon!

Cel mai bun bărbat din lume și cea mai mare iubire, irepetabilă! Și când greșeam, tot mie îmi dădea dreptate! Dacă treceți pe la mormânt, să-l salutați din partea mea!

– Cum sunteți aizi, ce ziceți de războaiele pe care le trăim?
– După cum vedeți, țin două televizoare deschise! Să nu pierd nimic! Eu cunosc bine ororile războiului. Bunica mea a fost asasinată de nemți, în Normandia! Voi sunteți aproape de Ucraina, care e bombardată de ruși. Nu vă e frică?! Să aveți grijă de voi. Vreau să ne mai vedem!

„Tintin” și „sa femme” au unde să doarmă diseară? „Vorbesc cu menajerele și pregătesc camera de oaspeți!”, insistă Simone. „Tintin” și soția lui refuză politicos.

Aveau să continue drumul lor pe celebra Nationale 7 spre sudul Franței. Am ratat o noapte de vis în dormitorul „Caragiale”.

Cum ar fi fost Vlad Caragiale… mai Caragiale!

După ce revista „Apostrof” a fost la Simone Lemaire-Caragiale” și a utilizat formula „ultimul Caragiale“ în titlul dosarelor dedicate lui Vlad Caragiale, lui Ion Vartic, eseist, teatrolog, critic și istoric literar, fost director al Teatrului Lucian Blaga din Cluj-Napoca, acela care a fost la Busset și a coordonat textele, i s-a replicat că „Vlad Caragiale ar fi fost mai… Caragiale dacă ar fi fost fiul lui Mateiu sau al lui «Luki», „nu doar acela al Ecaterinei Tușki Caragiale”.

„La o asemenea obiecţie retrogradă, prin care e exclusă linia femeiască dintr-o genealogie, a răspuns Sextil Puşcariu în atât de inteligentele lui comentarii la Spiţa unui neam din Ardeal, subliniind că «o genealogie care ţine seama numai de bărbaţi mi se pare, dacă nu greşită, incompletă. Aşa după cum o naţiune nu dispare, ci îşi schimbă numai numele, tot astfel un neam. Poporul roman n-a dispărut deodată cu căderea imperiului, ci trăieşte mai departe, amestecat cu alte neamuri, în popoarele romanice. (…) Tot astfel un neam (…) n-a pierit deodată cu cei din urmă ce purtau numele moştenit, ci trăieşte mai departe în cei ce poartă alte nume, dar se trag din acelaşi neam»“, cu concluzia: „Tocmai femeile au fost acelea care au perpetuat însuşirile moştenite şi agonisite în familie“, nota Ion Vartic, în schița biografică pe care i-a făcut-o lui Vlad Caragiale în revista Apostrof.

Acesta e şi cazul Ecaterinei Caragiale, Tușki, dedicată toată viaţa cultului „numelui strămoşesc“ consacrat de Ion Luca, fără însă să-i inhibe fiului ei, Vlad Caragiale, însuşirile psihice moştenite şi agonisite de la unchii săi Mateiu şi Luki.

Alţi comentatori au insistat că există şi alţi descendenţi ai lui Caragiale, mai precis, alţi strănepoţi ai acestuia. „Vlad este, evident, ultimul Caragiale, fiind unicul nepot direct, fără urmaşi, al dramaturgului”, a explicat Vartic.

Arhitectul de la Paris

Legat de arborele genealogic al familiei, a doua ramură, aceea a lui Costache Caragiali (1815-1877; frate cu Luca Șt., tatăl lui I.L. Caragiale), ar fi de remarcat că Virgil, fiul celui de-al doilea Nicolae Caragiale, a fost ziarist, lucrând la Informaţia Bucureştiului (actuala Libertatea). Virgil Caragiale și publicista Biti Zilberman Caragiale, decedată anul trecut, sunt părinții lui Vlad Caragiale, arhitect la Paris, pasionat de fotografie, Libertatea a vrut să-l contacteze pe arhitectul din capitala Franței, însă acesta a transmis că nu e momentul să discute cu presa.

„l-am întâlnit pe Virgil Caragiale, fiul unui cunoscut jurnalist, Nicolae Caragiale. Erau descendenţi din familia actorului Costache Caragiali. Virgil venea de la prestigiosul liceu Gheorghe Lazăr, eu – de la liceul Argeș, de lângă Obor. Jucam prost și el cerea mereu să fiu scoasă din echipa de volei. Dar, până la urmă, ne-am împrietenit. Era un bun cunoscător al literaturii române vechi. În 1945 ne-am căsătorit. Fiul nostru, Vlad Caragiale, în prezent arhitect, stabilit la Paris, s-a născut în 1956. Virgil a decedat timpuriu, în 1977, la numai 59 de ani”, a declarat Biti, într-un interviu publicat de TVR.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro