Disconfort în poezie. Despre estetică și sănătate
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Se vorbește despre literatură feminină. Despre literatură scrisă de femei. Este evident că ea există de când lumea și la fel de adevărat că instituțiile lumii, occidentale cel puțin, au fost făcute și păzite de bărbați timp de secole. Dincolo de orice îndoială, valorile lumii occidentale au fost predominant masculine – ”avem doar o onoare, femeile-s atîtea”, scria dramaturgul Corneille in secolul al XVII-lea, și e clar că autorul nu putea fi decât bărbat, iar cititorul tot bărbat.
De la o vreme, însă, a apărut un soi de convergență ciudată între literatură, drepturi sociale și un anume imperativ de a fi, de a gândi, de a te comporta sănătos. Pe vremea lui Ceaușescu se vorbea despre umorul sănătos, cel al lui nea Mărin, de pildă. Exista umor sănătos și umor bolnăvicios. Mai nou, apare, înțeleg, o estetică a sănătății, dar poate există și una maladivă, cu care trebuie să fii foarte atent. Nu e vorba că poți scăpa tot felul de efecte alienante internalizate, cum se zice, ci e vorba pur și simplu că estetica e ok atîta vreme cît nu te îndeamnă să faci lucruri regretabile și cât nu-ți creează disconfort. Așa s-a ajuns la un scandal oficial pornind de la aceste versuri
Tot ce am nevoie e iubirea ta
Vreau să mă sufoce, să mă sufoce, să mă sufoce
Născută pentru tine, ca să mă controlezi
Vreau să mă sufoci
S-s-s-sufocă-mă
S-s-s-sufocă-mă
Iubește-mă, fă-mi plămânii să explodeze
Tot ce am nevoie e iubirea ta
Vreau să mă sufoce
S-s-s-sufocă-mă
S-s-s-sufocă-mă
Mostră de iubire toxică. Cum poți promova așa ceva ? Mai ales că aceste versuri, rostite de o femeie, trimit probabil la un bărbat. Relația e toxică, așa ceva nu poate fi publicat și trebuie condamnat. Sub masca esteticului, scene reprobabile sunt difuzate în mințile ascultătorilor.
Nu știu cine le-a compus, versurile. Sunt lyrics, nu vorbim practic despre o poezie. Alexandra Căpitănescu cântă foarte bine și cu atât mai rău – dacă muzica va face ca aceste versuri să ne manipuleze mai ușor ? De altfel, asta observă și internauții, care adaugă, de pildă – spicuiesc de pe youtube: I love the music and she is a great singer. But I don´t like the lyrics. They are disturbing and bizarre.
Deranjant și bizar, adică periculos și, deci, cenzurabil. Nu o să vorbim aici despre cancel culture, ci despre cancel feeling. Sigur, una e să te expui unor știri – fiind avertizat, de altfel – și alta să deguști muzică alături de un sos lexical apparent gustos, dar, hei, dăunător.
Sigur, depinde de cum citim, ar spune unii. Putem citi realist, și ceea ce simțim atunci e un contact, nedorit, cu o boală. Pe scurt, iubire toxică. Psihologii, coachii și probabil prietenii și cunoștințele, fie ele de carne sau virtuale, ne îndeamnă să nu ne lăsăm pradă toxicității. Dar de ce am citi realist? Pentru că asta e singura lectură inteligentă? Pentru că sub orice pavelă frumoasă zace o râmă urâtă care reprezintă adevărul ascuns ?
O să cobor un pic în timp pentru două exemple de literatură feminină periculoasă. Am preluat din versurile de mai sus motivul sufocării. În 1981, unul dintre volumele de poezie cult ale anilor 80, Blindajul final de Angela Marinescu, avea ca motto „Fiara din cușcă urlă, arde și nu poate fi privită”. După care urmau niște versuri ca acestea
ceea ce rămâne
în îndepărtatul timp. trâmbițele subțiri.
aerul lor dens, înghețat. ochii ce se îndepărtează.
brațele ce devin gheare. coapsele ce se transformă-n lumină.
gleznele ce se închid peste cătușe, sufocându-le.
descompunând unica zi din temniță, străpungând
zidul impregnat de semne. o, curte a închisorii!
Sau :
Viața se ridică în ochii mei liniștiți până când dispare.
Forță a vieții, serafică, ritual sufocant,
Început și sfârșit, luptă continuă între posesiune și detașare,
Între rafinament și echilibru, între sensibilitate și putere
În aceeași epocă, o altă scriitoare cult în Franța, Monique Wittig, scria astfel în cartea pe care, din propria bibliografie, și-o declara preferată (Virgil, nu), inspirată din Infernul lui Dante : „Ne trezim astfel cu noi cadavre pe cap, iar cauza morții, în acest caz, nu o cunosc. În curând, pe malurile lacului, se adună o mulțime de femei care poartă frânghii. După un semn de curtoazie și de recunoaștere (de obicei salutul deja menționat), se aruncă una asupra celeilalte de comun acord, își trag frânghiile și se strangulează până când sufocarea și moartea își fac apariția. Totul se petrece extrem de repede și într-o liniște absolută. Niciun strigăt, nicio plângere, niciun gemet, nicio protestare nu le trece pe buze acestor creaturi nefericite. Trebuie așadar să concluzionez că victimele consimt la aceste execuții pe care le duc ele însele.”
Aceste voci vor putea fi astăzi interpretate ca cele ale unor victime care nu-și pot acuza călăul ? Să fie sindromul Stockholm ceea ce caracterizează parte dintr-o estetică modernistă care astăzi ne provoacă migrene și ne trimite în parc la o apă minerală cu lămâie ?
Hai, sănătate !
