Sulina – portul fara peste

Plecare – Bucuresti, destinatia – Sulina. Pentru a ajunge la punctul terminus trebuie sa treci mai intai prin Tulcea. Exista un singur tren catre Tulcea, care pleaca la 17.30 din Bucuresti si atinge orasul dunarean la ora 21.45. A doua zi, la ora 7.00, imbarcarea in vaporul catre Sulina. Cine nu e gata, e luat cu lopata, cum ar veni, adica mai sta o zi in Tulcea. Vaporul „de croaziera” e singurul mijloc de transport care te poate duce sambata in orasul situat la varsarea Dunarii in mare.
Tarif „de croaziera”: 175.000 de lei. Inghesuiala, caldura, oboseala. Printre calatori sunt si turisti straini: germani, englezi, greci etc. Ei sunt enervant de fericiti, chiar daca stau in picioare pe punte. Se bucura de fiecare cioara care zboara peste apa. Dupa 4 ore de huruit pe bratul Sulina vaporul ajunge in port, se lipeste de faleza care e chiar strada principala a batranului oras – atat de frumos descris de Jean Bart in cartea „Europolis”.
La cateva zeci de metri in stanga e autoritatea navala, in dreapta o biserica ortodoxa, cu adevarat monumentala – ulterior aflam ca mai exista una identica in Muntii Padurea Neagra, la izvoarele Dunarii din Germania. In apropiere a fost infipta in pamant, de curand, o sculptura realizata din deseuri metalice, un peste stilizat, un schelet de fapt, peste oricum, care se uita cu ochii bulbucati inspre apa verde a Dunarii. Are vreo 5 metri lungime si aproximativ un metru si jumatate inaltime. Turistii se opresc, se uita, se pozeaza si pleaca mai departe satisfacuti. Prima impresie e buna.
„Unde gasim un hotel?” Exista un singur hotel si suntem indrumati cu uimire inainte, pe chei, „dar ce vreti sa faceti la hotel?” Se numeste „Hotel Intim” si este parasit de 4 ani, are geamurile sparte si peretii coscoviti. Intr-adevar, ce vrem sa facem acolo?… Singurele locuri de cazare se gasesc la pensiuni. Buuun… Ajungem la o pensiune, pe o strada fara nici un nume. In Sulina sunt cateva strazi paralele care pleaca din faleza, numerotate ca in New York: strada 1, strada 2 si asa mai departe. Ele sunt legate de strazi perpendiculare, care, in marea lor majoritate, nu au nici numere, nici nume. Oricum postasul ii cunoaste pe localnici, in orasul Sulina sunt doar 4.500 de suflete.
Camera este curata, avem la dispozitie o bucatarie, o baie, e un loc civilizat. Iesim pe faleza. Jean Bart scria in Europolis ca strazile Sulinei sunt pustii la orele pranzului, din cauza caldurii. Asa o fi fost pe vremea lui, acum insa, chiar daca soarele arde nemilos, faleza este cutreierata de turisti, iar mesele micilor terase sunt „punctate” de localnici. Case vechi cu un etaj sau doua, destul de degradate, unele abandonate, cateva blocuri in stil Ceausescu. La o terasa nu poate trece neobservat un grup, un marinar in uniforma si trei civili, foarte veseli in fata unor halbe de bere. In fine, intrebam unde sunt restaurantele. Din nou uimire, ce restaurante, nu exista restaurante. Reformulam: „unde se poate manca?” A, da, asta e altceva, avem la dispozitie terasele celor mai bine cotate pensiuni din localitate, situate chiar pe drumul principal, adica pe malul apei.
Cautam si gasim. La intrebarea ce fel de peste se poate comanda, se raspunde mai intai cu o balanganire pe orizontala a capului, apoi prin viu grai: „nu avem.” Daca nu au, nu au… mergem la alt local. Nici acolo nu este peste. Dunarea curge lenesa prin bratul Sulina, la zece pasi de noi. Ne uitam la pestele metalic, mancam pizza si ne gandim ca o vom lamuri mai tarziu.
Vizitam farul vechi, situat undeva in spatele parcului central. Curtea muzeului este pazita de un gard metalic strasnic si o poarta inchisa cu lacat. Peste drum un batran sta langa o poarta si se uita la trecatori. Ca multe dintre casele vechi ale zonei sudice a orasului, peretii locuintei lui seamana cu burta unei corabii, este imbracata in scanduri asezate orizontal, una langa alta, pe toata lungimea zidului. „E o traditie turceasca, ei au inventat in Sulina casele tapetate cu scanduri pe peretii exteriori”, spune batranul. Candva, valurile marii bateau chiar langa far-muzeu, dar aluviunile Dunarii au impins uscatul catre est.
Drumul, pe care e un du-te-vino permanent, ori cu masina ori pe jos, duce catre plaja Marii Negre, cam la doi kilometri departare de farul vechi. Este plaja cu cel mai fin nisip din Europa, lata de aproximativ o suta de metri si lunga de cativa kilometri. Apa este mai calda decat in sud, catre Mamaia, datorita intalnirii dintre Dunare si curentii marini. Se spune ca aici e locul de unde beau cainii apa din mare.
Ovidiu Gulei, patronul unei firme de turism din Sulina, ne lamureste cam cum sta treaba cu acest tip de afacere in oras. In aceasta vara, Sulina a fost populata permanent de cel putin 500 de turisti, un record in materie. Locuri de cazare si de masa nu pot gasi insa decat la pensiuni sau la gazde ocazionale. „La gazde e periculos, au fost cazuri in care femeia i-a primit, le-a luat banii, iar sotul a venit seara beat si i-a dat afara”, spune Gulei. Tot el explica de ce nu se gaseste peste in portul Sulina: „Singura pescarie din oras a fost inchisa in februarie. Acum se poate manca peste doar in anumite locuri”. Mergem la unul dintre aceste locuri, pensiunea „Ana”, si mancam peste. Dar ce peste! „Cum se face ca dumneavoastra aveti peste?” „Noi il aducem din Teleorman. Aici, la Sulina, de cand s-a inchis pescaria, nu-ti da nimeni marfa cu factura”, spune patroana pensiunii.
Ovidiu Gulei: „Noi vrem sa revigoram turismul la gurile Dunarii, avem un potential extraordinar. Proiectele localnicilor si ale autoritatilor locale au insa nevoie de bani, pe care nu ii putem produce peste noapte. Sigur, s-a facut drumul catre plaja, va fi asfaltat in curand, au aparut primele terase la marginea marii, aici va fi o asezare turistica de mari dimensiuni, se va numi „Europolis”, planurile exista si sunt incurajate la nivel guvernamental. Deocamdata insa, turistii, in special strainii, se incapataneaza sa vina puhoi, din ce in ce mai multi de la an la an, iar cererea serviciilor de calitate este mult peste oferta.”
Ajungem langa pestele metalic. In imediata vecinatate, terasa unde ii lasaseram pe cei patru localnici veseli, marinarul si ceilalti trei, cu vreo patru ore in urma. Sunt tot acolo.
Dimineata la 8.00 pleaca vaporul catre Tulcea, singurul din acea zi. Inghesuiala infioratoare. Localnici cu bagaje multe, adolescenti „cercetasi”, englezi, scandinavi etc. Un tip se rasteste la calatorii care indraznisera sa se aseze pe cateva scaune libere in jurul unei mese: „Alo! Ce e aici? Parasiti zona, este a echipajului.” Oamenii isi iau bagajele si se retrag pe culoarul stramt. Nu scria nicaieri ca zona e a echipajului.
Un tulcean masiv, volubil, ne explica cum e cu nivelul scazut al Dunarii si cu pescuitul. Intre timp termina sticla de visinata de jumatate de litru si se drege cu ceea ce a mai ramas din sticla de bere de 2 litri. „Are Dunarea peste cat nu se poate scoate. N-are nici o treaba seceta. Cu o sticla de Stalinskaya iei de la pescari o galeata de peste. Dar trebuie sa stii sa te descurci.”
In gara orasului Tulcea, la Informatii CFR: „Am vrea sa vizam o delegatie, va rugam sa puneti o stampila…” Raspuns sec: „Pai ce, ati venit cu trenul meu?” Intr-adevar nu era trenul acelei doamne, pe vagoane scrie SNCFR. Nu-i nimic, turismul este o felie de viata in Romania, trebuie doar sa te descurci.

Urmărește-ne pe Google News