VIDEO. Războiul din Ucraina, văzut de un veteran de 100 de ani care a luptat în Al Doilea Război Mondial: „Mă înfioară. Un război nedrept, care n-ar trebui să existe”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Războiul din Ucraina este prima experiență de conflict militar pentru generații întregi de europeni. Dar mai sunt printre noi și oameni care au trăit războaie lungi. Asta nu-i face mai puțin afectați emoțional, ci doar mai deschiși către a înțelege ce se întâmplă. Mărturia unui militar român care a văzut și ridicarea și eșecul armatei lui Hitler.
Cuprins:
Generalul Octavian Leru are 100 de ani. Un secol. E veteran de război, a luptat şi pe frontul de est, şi pe frontul de vest, vasăzică a cunoscut și furia naziștilor, și forţa Armatei Sovietice. Octavian Leru știe că a rămas unul dintre puținii oameni care mai pot să depună mărturie despre ororile istoriei. „Ați mai găsit pe vreunul care să vă povestească așa cum a fost atunci? N-ați mai găsit.”
Mai sunt vreo 2.600 de veterani în toată ţara, iar cei mai mulţi au depăşit un secol de viaţă. Dintre ei, Octavian Leru e unul dintre cei mai activi, din dorinţa de a împărtăşi învățăturile trecutului cu cei mai tineri decât el. Ascultându-l, e ca și când ai participa la o lecţie de istorie vie. Iar Octavian Leru este un om cât o carte de istorie.
În apartamentul său din centrul Bucureștiului, înconjurat de medalii, decorații și albume de război, veteranul Leru priveşte la conflictul de la granița României şi-şi aminteşte de frontul de-acum 75 de ani.
„Ce văd la televizor mă înfioară”, spune Octavian Leru.
Un om care a luptat în cel mai sângeros război al secolului trecut spune astăzi că e răvăşit de drama războiului din Ucraina. Nu e o comparaţie, ci o lecţie de umanitate. O lecţie pe care cei care au fost pe front au învăţat-o. Şi pe care Octavian Leru încă poate să ne-o predea astăzi.
„Un război nedrept, care n-ar trebui să existe”
Libertatea: Domnule Leru, v-ați fi gândit că veți fi martorul unui alt război, după atât de mult timp de pace în Europa?
Octavian Leru: M-am gândit, deoarece forța rusească de astăzi este puternică. În ultimii ani, armata a fost dotată cu armament de ultimă generație. Acum se duce o luptă de la foarte mare distanţă, pericolul e mai mare. Pe de altă parte, țările învecinate s-au gândit permanent că au în apropiere un dușman.
Dar ce se întâmplă astăzi este inadmisibil! Nimeni nu poate să spună decât că este un fapt care n-ar trebui să se întâmple, un fapt de istorie negru.Octavian Leru, veteran de război:
Ăsta este, cum spune toată lumea, un război nedrept, care n-ar trebui să existe. Și eu nu cred că se va termina ușor. Dă, Doamne, să se termine mâine, dar nu cred.
- Credeți că Vladimir Putin a reușit să învețe lecția istoriei?
- Dacă a reușit sau nu se vede prin faptele comise de soldații ruși în momentul de față. Concluzia e una singură, aceea că nu se poate să facă ceea ce fac. Dar aici totul depinde de o singură persoană. Dacă persoana asta va putea să fie convinsă că trebuie să înceteze va fi bine.
Acum se duce o luptă pentru viețuirea tuturor. Iar ce văd la televizor mă înfioară, ca pe fiecare om. Să vezi cum mama, cu copilul în brațe, fuge și ajunge în nu-știu-ce țară. „Cum va fi?” e întrebarea pe care și-o pune fiecare dintre ele și speră că va ajunge într-un loc în care să fie primiți așa cum trebuie.
Militar din tată-n fiu
- Dumneavoastră cum ați ajuns să luptați în Al Doilea Război Mondial?
- După terminarea școlii primare și a liceului, în Bacău, m-am gândit să urmez calea armatei. Tatăl meu era militar în activitate, luptase în Primul Război Mondial, iar bunicul meu fusese la poarta domnitorului Alexandru Ioan Cuza timp de șapte ani. În 1941, am dat examen la Școala Militară de Ofițeri de Artilerie de la Pitești, iar în 1943 am absolvit și am fost avansat sublocotenent. Apoi, vreme de două luni, am fost trimis la specializare la Centrul de Instrucție Motomecanizat de la București (înființat în 1939, n.r.), unde am învățat să folosesc tot armamentul Armatei Române, inclusiv tancuri.
La numai o lună de la finalizarea acestui curs, am plecat pe front. Întâi am luptat pe Frontul de Est, însă mai puțin, pentru că s-au schimbat vremurile. După 23 august 1944 (când România a întors armele împotriva Germaniei, n.r.) am continuat din Est spre Vest, trecând prin Ungaria și Cehoslovacia. Am luptat până am ajuns la 42 de kilometri de Praga.
„Am văzut soldați ruși cu trei-patru ceasuri la mână”
- Cum vă amintiți Armata Roșie – pe care ați cunoscut-o și ca inamică, și ca aliată?
- În primă fază, noi am gândit permanent că avem în față un inamic puternic. Și am căutat, pe cât s-a putut, să învingem în toate situațiile delicate. N-am stat la îndoială nicio clipă că, din anumite puncte de vedere, poate ne sunt superiori. Dotarea pe care o aveam făcea față în mod sigur celei a inamicului nostru.
Când am devenit prieteni, a fost altă situație, însă unitatea mea n-a avut cum să facă o prietenie cu armata sovietică. Fiecare luptam pe un sector diferit, adică nu luptam împreună, nu erau unități contopite româno-ruse.
- Din vremurile acelea ne-a rămas o vorbă: „De la Nistru pân’ la Don, davai ceas, davai palton”.
- Sigur. Ca să vă dați seama de cultura lor, am rămas foarte mirat când i-am văzut pe mulți dintre ei având la mână câte trei-patru ceasuri. Asta dădea nota inteligenței soldaților respectivi. Erau, probabil, niște soldați care n-au luat contactul cuvenit cu cetățenii și care n-au avut posibilitatea de a avea ce-și doreau. Erau mulți cazaci și tot felul de oameni din diferite regiuni. Asta a fost situația, ne-a plăcut sau nu, activitatea noastră s-a derulat în felul în care a considerat fiecare.
- Și, când duceați lupte grele, ce vă spuneați ca să continuați, să nu cedaţi?
- Noi aveam țelul nostru: am luptat pentru România permanent. Gândirea noastră a fost corectă, zic eu: soldatul nostru știa că trebuie să lupte pentru bucata de pământ pe care o deține în țară și pentru țara noastră. Eram instruiți, eram înflăcărați atunci când câștigam – și în majoritatea locurilor am câștigat.
Eu discutam permanent cu colegii de trupă și-i îndemnam: «Hai, băieți, că nu mai e mult». Nu era zi să nu avem aceste strigăte din locul în care eram fiecare: «Nu vă lăsați, nu vă lăsați!».Octavian Leru, veteran de război:
Pâine de război și cărți poștale cenzurate
- Războiul are și o componentă cotidiană, la care nu te gândești adesea, pentru că primează luptele. Dar, de pildă, ce mâncați pe front? Și cum comunicați cu cei rămași acasă?
- Aveam pâine de război. Erau niște cutii, închise ermetic, în care aveam niște triunghiuri de pâine, ca niște pișcoturi mici. Ne aprovizionau permanent cu aceste cutii și cu apă la bidon, pe care-l păstram şi-l mai alimentam pe unde se putea.
Cât despre comunicare, nu existau decât cărțile poștale – în niciun caz nu trimiteam scrisori. Cărțile poștale erau, însă, cenzurate – atât pe frontul din stânga, cât și pe cel din dreapta. Dar nu prea aveam răgazul să le trimitem, eu nu cred că am trimis trei pe tot frontul. N-aveam posibilitatea, pentru că nu exista o poștă pentru cei care luptau.
Este o deosebire radicală între ceea ce este astăzi și ce a fost atunci. Nu se poate face o comparație. Dacă noi aveam telefoane mobile atunci era altceva. Și nu numai asta. Dacă te referi la armament, este iarăși o deosebire ca de la cer la pământ. Păi, noi am fost pe front cu căruțele trase de cai, cu coviltir. Tunul era prins de un atelaj tras de șase cai.
9 mai, ora 9.00. „Am primit ordinul și bucuria că s-a sfârșit”
- Cum vă amintiți ultimele zile de război?
- În prima zi am luptat în Ungaria, la Tótkomlós, pe o zi ploioasă și urâtă. Dar ce mai conta vremea? Și apoi am luptat permanent. N-a existat loc în care să stăm o zi sau două. Ultima zi pe front a fost 9 mai 1945. Mă găseam la observator – care este punctul de unde se dă comanda la baterii pentru tragerea cu tunuri – când am primit ordinul și bucuria că s-a sfârșit războiul. Era ora 9.00.
Dar în același timp, în ordin s-a specificat că nu pot părăsi poziția, deoarece nemții, în nebunia lor, aruncă ultimul armament pe care-l au. Executând ordinul, n-a trecut mult timp și un proiectil a căzut în apropiere de locul unde mă găseam. Nu erau 20 de metri. Era mai și plouase, iar în urma acestei lovituri am fost acoperit de tot molozul din jur. În final, un subofițer a țipat cât a putut: „Am scăpat și de data asta!”.
- Și cum v-ați bucurat de sfârșitul războiului?
- În aceeași după-amiază, ne-am reunit cu toată oștirea română, care era prin alte sectoare, și am așteptat cu nerăbdare ordinul de întoarcere în țară. Dar ordinul nu mai venea, a trecut o zi, au trecut cinci. Ca urmare, în sinea mea mi-am spus: „Încerc”. Și i-am cerut permisiune comandantului să ajung la Praga. S-a uitat lung la mine: „Pe onoare”. „Am onoarea să vă raportez că mă voi întoarce.” Și-am plecat, cu trenul, pentru că începuseră deja să funcționeze. Am stat o noapte în Praga, la Hotelul Alkron, hotelul ambasadorilor aveam să aflu.
După două zile de când m-am întors la unitate, a venit ordinul și am început mersul către țară. Am parcurs sate și orașe, unele devastate, altele nu, am mers câteva luni până am ajuns la Tisa. N-aveam voie să rămânem noaptea în nicio localitate, pe tot drumul am stat doar în bivuac (cantonament de trupe militare, în afara localităţilor, în corturi sau sub cerul liber, n.r.).
„Toată lumea arunca flori și ovaționa”
- Cum ați fost primiți în România?
- La graniță, era un pod peste Tisa, făcut din bărci militare, pe unde treceau tancurile, tunurile, căruțele și tot ce mai aveam. Am fost primiți cum nu se poate mai frumos: podul era împodobit tot și sus scria „Bine ați venit”, cum era normal. Și în primul oraș, Oradea, am avut o primire entuziasmantă; toată lumea arunca flori și ovaționa.
Am traversat tot Ardealul și pe parcurs am primit ordinul că Regimentul 4 Artilerie Grea, din care făceam parte, se contopește cu Regimentul 3 Artilerie din Roman. Plecasem din Bacău la începutul războiului și am ajuns la Roman. Am predat tot ce aveam și am primit 20 de zile de concediu. M-am dus la părinți, în Bacău.
- În vremea războiului, cum au trăit civilii? Familia dumneavoastră ce a făcut?
- Familia mea s-a mutat de la Bacău, din cauza situației, în Oltenia. Au revenit la terminarea războiului în casa lor. Unii au rămas în locuințele lor, dar cu o mare frică. Majoritatea s-au ascuns cum au putut, atât în Ungaria, cât și în Cehoslovacia. Asta face războiul, mai ales că aveau în față două armate – cea română și cea pe care o știți (sovietică, n.r.).
A fost o situație de plâns, dar am trăit, am văzut și ne rugăm la Dumnezeu să nu se repete. Dar astăzi ce este? Exact ceea ce nu dorim.
- Ați spus la un moment dat că ce prețuiți în viață e „iubirea de țară”. Ce credeţi că înseamnă acum?
- Iubire de țară înseamnă să te gândești, atât cât ai posibilitatea, la ce este mai scump: în primul rând, la aproapele tău. A iubi țara este cel mai mare lucru pe care trebuie să-l aibă orice cetățean.
