MENIU CAUTĂ
19 Mar. 2018 10:00 , de Text/Foto: Dragoș Sasu și Ionuț Iordăchescu

INTERVIU/Mario Balint, jurnalistul cu 52 de luni în zone de conflict: ”S-a tras asupra mașinii noastre. Eram în direct la radio”

Distribuie

Ținea în mână un trabuc din care fuma tacticos, sub un adăpost din lemn aflat la intrarea în zona unde sunt cazați militarii români în baza aeriană Kandahar din Afganistan. Părea că îl cunoasc majoritatea militarilor cu experiență.  ”Mario! Ce mai faci? Nu te-am mai văzut din Irak”, ”Mă bucur să te revăd aici în Afganistan” sunt câteva dintre reacțiile soldaților care treceau pe lângă jurnalistul Mario Balint, corespondent de război la Radio România Actualități. Am încercat și noi să-l descoperim și am aflat că este jurnalistul român care și-a petrecut 52 de luni într-o zonă de război. O performanță în acest domeniu.  Mario nu este o vedetă națională, chiar dacă experiența lui jurnalistică este impresionantă. În 1990 a plecat pentru prima dată într-o zonă de conflict. Avea puțin peste 20 de ani când a fost trimis să relateze despre războiul din Iugoslavia. La scurt timp a ajuns în inima conflictului transnistrean. Mario a fost în Bagdad chiar în noaptea în care Statele Unite ale Americii au început să bombardeze capitala Irakului. Nici nu mai știe de câte ori a relatat din Afganistan. ”Eu vreau să ies la pensie reporter. Să fii reporter este cel mai mare lucru în jurnalism ”spune Mario, după 30 de ani de meserie. 

Puteți asculta interviul aici:

Câte luni ai cumulate în teatrele de operații?

52 de luni alături de militari în Irak și Afganistan. Irakul a fost misiunea noastră de bază. Radio România Actualități a fost prezent pe toată perioada misiunii acolo. Practic, de la deschiderea acesteia în 2003, o dată cu intrarea în teatrul de operații a Batalionului 811 Infanterie Dej, ulterior Dragonii Transilvani, până în 2010, când drapelul România s-a strâns, s-a coborât de pe catargul bazei Talil.

Care au fost momentele critice în cariera ta?

Îmi aduc minte de seara în care americanii au început să bombardeze Bagdadul. Am crezut că noapte aia nu se mai termină, minutele erau foarte lungi. Noi locuiam la hotelul Mansour, chiar vizavi de Ministerul Informațiilor, și primele rachete au căzut asupra Ministerului Informațiilor ca să scoată din funcțiune antenele și sisteme de comunicații.

Țin minte data de 8 mai 2003, când poliția irakiană a ieșit pentru prima dată pe străzi după război să facă ordine în trafic, și-au pus cămășile albe, chipiele alea mari și toate televiziunile erau pe străzi să filmeze poliția irakiană, în prima zi de după război. La un moment dat, a început să se tragă, se trăgea din toate părțile. Toată lumea s-a ascuns. Noi am avut un ghid care făcuse medicina la Craiova. Era irakianul care vorbea cel mai bine oltenește dintre toți și ne-a urcat în mașină. Am rupt-o la fugă și am dat un tur.

Ne-am oprit în dreptul Academiei de Aviație, am tras cu urechea și am zis că nu se mai trage. Puteam să mergem spre hotel. Am luat-o pe bulevard cu viteză și, la un moment dat, ne-am oprit pe dreapta și am zis: 'asta ar putea fi o zonă bună în care am putea face și o filmare'. Ne-am dat jos toți trei din mașină. La un moment dat, din canalul acela au ieșit trei americani și ne făceau semn disperați să plecăm. Oprisem într-o intersecție în care americanii se luptau cu irakienii, noi eram la mijloc, chiar între ei. Ne-am urcat din nou în mașină și am plecat.

În zona Ministerului Informațiilor, era radiojurnalul de 13 la RRA, eu eram cu telefonul în mână și transmiteam. La un moment dat s-a întrerupt și am oprit la minister. Am deschis portiera din spate și m-am dat un pic jos ca să prind semnal mai bun. Atunci s-a tras asupra mașinii noastre, în direct, la Radio România Actualități, jurnal de ora 13. Bineînțeles că s-a întrerupt legătura, am închis telefonul și am fugit de acolo. Am reluat transmisa din dreptul Muzeului de Istorie al Bagdadului.

Ce ai simțit?

Atunci nu am simțit nimic. Adrenalina era la cote extraordinare. Abia pe seară am reușit să ne dăm seama de ce putea să se întâmple. A mai fost un moment interesant. Era pe 27 decembrie, nu mai țin minte exact anul, eram îmbrăcat frumos și mergeam la un chef de Sfântul Ștefan. Mă uitam la documentarul ăla francez cu pinguinii imperiali care a și luat un Oscar. La un moment dat, era un răsărit de soare superb la televizor, s-a auzit un șuierat. Am zis: 'Mamă, ce efect senzațional. Foarte bun. Merită Oscarul.' Într-o fracțiune de secundă, șuieratul ala a fost deasupra noastră, mi-am dat seama ce se întâmplă, m-am aruncat pe burtă. Dar până am reușit să mă arunc eu pe burtă, ridicându-mă de pe scaunul de la birou, noptiera și caloriferul au ajuns înaintea mea jos. Explodase la câțiva metri de noi, la mai puțin de 50 de metri de campul românesc. Am deschis ușa și am văzut o mare ciupercă de praf. Ne-au dat-o chiar în inimă. Norocul a făcut ca racheta să cadă în afara campului nostru.

Cum te văd militarii români?

Sunt întâlniri senzaționale. Chiar ieri m-am întâlnit cu cineva cu care nu m-am văzut din 2004, din Irak. Mereu e o bucurie să te întâlnești cu acești oameni extraordinari. Prezența militarilor aici în bază alături de tine sau tu alături de ei … începi să prinzi acea camaraderie care în țară lipsește. Între tine și ei se creează o relație absolut specială. În momentul în care te întorci în țară, te întorci în redacție, te întorci acasă, nu vei mai găsi această camaraderie și asta este cea care își lipsește cel mai mult.

Cum ai descrie corespondența de război în 2018?

S-a schimbat foarte mult misiunea jurnalistului într-un teatru de operații. Din 2002, când am pus noi pentru prima dată piciorul aici, primul a fost colegul meu Radu Dobrițoiu. Este jurnalistul care a fost pentru prima dată dislocat într-un teatru de operații alături de militarii români, de Batalionul 26 Infanterie 'Scorpionii Roșii', aici în baza Kandahar. Erau alte vremuri, alte condiții. Se dormea în cort, eram mult mai aproape de o închisoare și de clădirea aeroportului. Practic, condițiile au fost mult mai grele și pentru militar, și pentru jurnalist. Riscurile erau mai mari. Aici se lupta, erau unități luptătoare în momentul acela în sudul Afganistanului.

Depindeam toți de un telefon prin satelit, legătura la internet era foarte, foarte dificilă, aveam acel telefon prin satelit și prin acel telefon încercam să ținem legătura cu țara, atât noi, corespondenții de radio, cât și militarii care de cele mai multe ori aveau în Radio România o punte de legătură între ei și familiile lor. Astăzi, în 2018, lucrurile nu mai stau așa. Internetul este la îndemâna tuturor. Lucrurile s-au schimbat foarte mult, rețele de socializare. Faptul că tu în calitate de corespondent de război ești înseamnă un plus de siguranță pentru informația trimisă în țară.

Ce părere ai despre calitatea corespondențelor de război și cât de mult te raportezi la presa internațională?

E chiar obligatoriu să te raportezi la presa internațională, pentru că informația mare este acolo, și spun informația mare nu atât prin faptul că acei oameni respectă stric niște reguli deontologice și niște reguli de activitate ale jurnalismului în teatrul de operații, dar au și resursele financiare să procure această informație mare la care noi, jurnaliștii mai mici, nu avem acces. Am avut norocul ca, în 2003, în perioada cât am stat la Bagdad împreună cu doi dintre colegii dragi mie, Cristina Liberis și Dragoș Tăbăran, de la TVR, să fim alături de CNN și de BBC 24 de ore din 24. Am văzut ce înseamnă să lucrezi la nivel foarte mare.

Ai fost impresionat, dezamăgit?

Îți dai seama că am fost pe spate. Ne uitam la ei, ne plângeam de milă unul altuia, adică nu puteam să comparăm resursele tehnice și financiare pe care ei le aveau cu ce aveam noi. Noi depindeam, repet, de un telefon mobil Turaia, de o cameră video. Televiziunea Română aveam o oră cumpărată pe satelit și noi trebuia să fim prezenți la Bagdad, morți, copți, la ora respectivă, pentru că altfel pierdeam spațiul de emisie și se pierdeau niște bani.

Ce te-a motivat să faci aceste corespondențe?

Eu sunt din Banat. Locuiesc în Reșița de aproape 42 de ani. Părinții mei, înainte de Revoluție, mergeau în Iugoslavia în fiecare an și îmi aduceau de acolo tot felul de lucruri, eu copil fiind.  Îmi aduceau banane, la noi banalele erau o raritate, îmi aduceau blugi, îmi aduceau tot felul de chestii care la noi nu se găseau. În 1990, când a început războiul în Iugoslavia, am spus că este incredibil. Ceva s-a întâmplat acolo. Țara aia, pe care eu o știu din poveștile părinților mei prosperă – aveam toți antene de sârbi, pe bloc antene colective, fiecare să prindem programele de televiziune de la vecini -, ziceam că țara aia nemaipomenită e un dezastru. Oamenii ăia au început să se urască instantaneu.

Atunci, în 1990, am fost pentru prima dată plecat. Am fost în Croația, în războiul din Croația. Evident că m-am întors șocat de ce am văzut acolo și toate poveștile părinților nu mai semănau cu ce era acolo. Apoi, vestea s-a dus: Balint a fost în Croația. Eram corespondent la Radio Timișoara și regretatul Nicolae Pârvu m-a sunat într-o seară și mi-a spus: 'Mâine dimineață să fii în Timișoara, că pleci în Transnistria'. Se întâmpla în 1992. Băieții de acolo abia începeau să se bată, era fierbinte zona. Așa am ajuns în 1992 în Transnistria, apoi am făcut o pauză. Am mers în Kosovo și, când s-a ivit posibilitatea să plec în Afganistan, am zis: 'Gata, frate. Este încununarea zilelor mele de chin de a vedea războiul la el acasă'.

Noi, fiind pe graniță, mergeam în Kosovo. Aveam baza în Serbia, practic, destul de aproape de Reșița și o dată la două săptămâni mergem acasă, făceam aprovizionare cu țigări, ne urcam de multe ori în autostop și ne duceam înapoi pe linia frontului. Acolo, împreună cu colegii sârbi, ne organizam, mergeam prin diferite zone. Am fost foarte mulți sprijiniți de colegii din Iugoslavia și de presa de limbă română din Iugoslavia.

Care e handicapul dacă ai uneori o perspectivă ciuntită asupra evenimentelor?

Indiferent de cum intri într-un teatru de operații, sau emebeded sau pe mușchii tăi, noi nu avem mușchi așa mari. Asta presupune o infrastructură de securitate foarte bine pusă la punct. Eu îmi amintesc mereu de Bagdadul acelor ani, anul 2003, când echipele de la CNN și BBC aveau zeci de mașini de escortă de la firme private de protecție și ne-am spus că este foarte dificil să facem acest lucru, dar chiar și din postura de jurnalist liber, ca să spun așa, vezi doar o părticică din război. Ăla este războiul tău, nu este ansamblul. Dacă vii cu iluzia că vei cuprinde imaginea globală a conflictului și tu vei fi cel care vei descoperi realitatea 100%,  mai bine stai acasă.

În cei 15 ani petrecuți alături de militarii români nu a existat niciun ofițer care să-mi ceară să vadă un material înainte de difuzarea lui. Dacă în alte armate se practică această cenzură primară a materialelor, în Armata Română, această cenzură nu există. Eu cred că jurnalistul care vine embeded alături de militarul român este foarte liber să-și facă meseria. Va transmite acasă acea bucățică de realitate pe care o percepe atunci, în locul în care este.

Ai avut instinctul să faci meseria asta altfel, să intri într-o zonă de conflict fără trupele românești? 

Am intrat în Irak în februarie 2003 când încă Saddam Hussein mai are la putere. Ne-am retras din Irak, împreună cu Dragoș Tăbăran, după prima noapte de bombardamente. Ne-am întors după ce a căzut statuia lui Saddam Hussein, după ce Bagdadul a fost ocupat de americani. A fost o experiență fascinată și aceea. Apoi, în toamnă, l-am schimbat pe Radu Dobrițoiu după trei luni de misiune în sudul Irakului, în zona Nashiria.

Crezi că un corespondent de război trebuie să fie o vedetă?

Nu neapărat, nu neapărat. Sunt oameni care fac meseria asta extraordinar de onest și la un nivel la care noi numai visăm să facem și pe care nu-i cunoaște nimeni. A nu fi vedetă într-un astfel job îți oferă mai multă siguranță. Eu vreau să ies la pensie reporter. Să fii reporter este cel mai mare lucru în jurnalism, să fii acolo pe stradă, să iei contact cu omul.

Ai o anecdotă care ne place nouă despre cum te-ai apucat de fumat trabuc.

M-am apucat în 2002, în Afganistan, pentru că eram singurul care nu fuma și de fiecare dată telefonul suna și cineva de la București voia ceva, iar cel care nu fuma era cărăușul echipei. Drept pentru care m-am dus să-mi cumpăr țigări, acestea erau foarte scumpe, așa că mi-am luat primele trabucuri, care erau la reducere, și așa m-am apucat de fumat. Și de-asta tot vin în Afganistan în fiecare an, doar-doar mă voi lăsa de fumat tot aici.

 

Cât de mult contează modestia în această meserie?

Nu știu să-ți spun. E o întrebare la care nu știu să răspund. Este bine să fii așa cum ești. Cum te-au crescut părinții, cum ești acasă. De obicei, aici (în Afganistan – n.r.) e bine să fii cumpătat și să nu vii cu idei preconcepute nici față de militari, nici față de populația locală, pentru că nu ai nimic de câștigat, dimpotrivă.

Până când crezi că vei mai fi reporter?

Cred că e timpul să pun bocancii în cui.

Nu sună bine.

Ba sună foarte bine, iar misiunea asta în care suntem acum îmi confirmă această afirmație. Ionuț spunea zilele trecută că atunci când a început războiul în Afganistan avea zece ani, tu spuneai că se împlinesc zece ani de când ai terminat liceul și eu îmi aminteam cu nostalgie că fac 30 de ani de când am terminat liceul și în 1979, când au intrat rușii în Afganistan, tata asculta Europa Liberă la un radio rusesc, pe calorifer, și îi înjura de mama focului pe ruși. În ’79 aveam nouă ani. Deci e destul de mult timp și, așa cum spuneam mai devreme, cred că jobul acesta este pe mâini bune dacă voi sunteți aici.

Ce crezi despre presa din România și evoluția ei?

Sunt puțin pesimist. Nu cred că doar a fi obraznic în jobul ăsta îți oferă mai multă autoritate și te face lider de opinie. Din păcate, asta este tendința. Foarte multă știre de suprafață, foarte multă informație ușoară și foarte multă obrăznicie. Cred că de noi depinde să cernem și în meseria noastră și să o facem la standardele la care ne-o dorim cu toții.

 Cum ți-ai caracteriza munca din ultimii 15 ani în domeniul ăsta?

În primul rând, a fost o muncă onestă. În cel de-al doilea rând – și o spun chiar dacă unii mă vor critica – eu în 15 ani am fost corespondent Radio România și am fost alături de Armata Română. Pentru mine a fost foarte important acest lucru. Să știu că vin aici să fiu alături de Armata României și de necazurile ei, și de problemele ei, de micile bucurii ale unui soldat român, alături de dorul de casă, și cred că lucrurile astea te leagă foarte mult și sunt cele care rămân după ce nu mai ești corespondent.

Ți-a fost greu să găsești un echilibru cu viața personală?

Soției i-a fost foarte greu în primii ani. A fost mereu singură. Țin minte că mi-am scos băiatul din spital după ce s-a născut și am plecat șase luni în Irak. Cu cât a crescut, cu atât mi-a fost mai greu să plec. E greu să menții un echilibru, dar, până la urmă, dacă familia te susține, acesta este cel mai important lucru.


Citește și:


 

Loading...
Comentarii