Invata eschimosii sa citeasca Biblia

Viata i s-a parut cu totul alta dupa ce a citit in 1995 despre aventurile doctorului David Livingston in Africa. Imediat apoi, a decis sa-si vanda casa, masina si tot ce stransese intr-o viata de om in Botosani si sa ia calea salbaticiei. Stabilit acum in Canada, Sebastian Tartarau este singurul alb din America de Nord si din Europa care a fost adoptat de un trib de bosimani din Namibia.

Sebastian s-a nascut la Botosani, intr-o familie de 5 copii, parintii fiind profesori de filosofie si istorie. In 1995, dupa ce a citit o carte despre aventurile doctorului David Livingston, a vandut tot si a plecat in Africa de Sud. “Intentia mea a fost de a cauta un sens diferit vietii mele”, isi explica el gestul. In Cape Town, se apuca sa studieze filosofia si teologia, fiind sponsorizat de o familie din Johannesburg: “Mi-au platit cursurile, impresionati de toate lucrurile pe care voiam sa le fac”. Descopera lumea fascinanta a desertului Kalahari, documentandu-se pentru o lucrare despre culturile primitive ale Africii.

Sebastian Tartarau locuieste acum in Kelowna, British Columbia, Canada, impreuna cu sotia, Carmen, studenta la Business Administration si cu fiica, Irina, eleva in clasa a VI-a. In 2001 a renuntat la activitatea pastorala, in cadrul Bisericii Adventiste si a devenit misionar cu norma intreaga. A infiintat Pilgrim Society (Societatea Pelerinul), care se ocupa de evanghelizarea si sprijinirea materiala si spirituala a triburilor izolate si neatinse de civilizatie.

Concret, cu Biblia sub brat si beneficiind de sprijinul simpatizantilor de pe tot mapamondul, Sebastian strabate planeta in lung si in lat si, acolo unde poate, ofera o mana de ajutor celor lipsiti de posibilitati materiale sau financiare.

Plecat pentru a propovadui cuvantul Domnului prin cele mai indepartate colturi ale lumii, Sebastian a acumulat experienta cat pentru sapte vieti de acum inainte.

„Am fost la un pas de moarte la Polul Nord”

O ruta imaginara trasata pe harta lumii l-ar face invidios si pe cel mai neobosit globetrotter: Amazon, ianuarie 2002; Africa, 2002; Amazon, februarie 2004; desertul Kalahari, 2004; Arctica, 2005; Kalahari 2005 si 2006. Sunt cateva din locurile in care neobositul misionar roman a pus serios umarul la raspandirea religiei sale.

De taramul arctic, pe Sebastian il leaga si amintiri placute, dar si mai putin placute. Temperaturi extreme de minus 56 de grade, furtuni teribile si toate conditiile vietii de la pol l-au adus pe roman pe marginea prapastiei dintre viata si moarte. “Nu reuseam sa ma intorc la baza, dar am fost salvat de unul din vanatorii care ma insoteau peste tot. Am dormit in iglu, impreuna cu familii de eschimosi, eram deosebit de fericit cand temperatura ajungea la minus 20 de grade, atunci puteam sa ma odihnesc si eu. Tot acolo am capatat eu convingerea ca Husky sunt cei mai teribili caini din lume: dormeau afara, indiferent de temperatura si rezistau fara mancare si trei zile”.

Dupa cum recunoaste, Sebastian a fost si va fi mult timp de acum inainte legat sufleteste de comunitatile de bosimani din desertul Kalahari. A pus atat de mult suflet in ridicarea de locuinte, realizarea de canalizari, constructia de biserici si oferirea de biserici, incat membrii tribului l-au adoptat pe viata, el devenind un “fiul al satului”. “In ultimii 10 ani am fost de aproape 15 ori in acea zona. La modul afectiv, ma simt atat de mult legat de acest locuri incat anul trecut am luat decizia de a ma muta definitiv acolo. Cu familia. Am vandut tot ce aveam in Canada si am plecat spre Africa. Din pacate, problemele intampinate din partea guvernului namibian m-au facut sa-mi schimb cat de cat planurile”.

Ultima “expeditie” in desertul Kalahari a fost si cea mai de succes, cu toate problemele intampinate din partea autoritatilor. “Nu au privit cu ochi buni faptul ca cineva din afara tarii vine sa construiasca in acele zone, nu ne-au zis la modul fatis ca nu suntem bineveniti, insa am avut parte de tot felul de sicane. Au intrerupt alimentarea cu combustibili, astfel ca zona a fost lipsita de orice sprijin guvernamental. Cand am ajuns noi acolo, oamenii erau lihniti de foame, pur si simplu nu se mai puteau ridica de la pamant din cauza epuizarii. Ne-au zis ca nu au mai mancat de vreo zece zile iar pentru a avea acces la apa erau nevoiti sa mearga, in fiecare zi, cate 40 de kilometri, dus-intors, pana la cea mai apropiata asezare. Eu am umblat prin multe locuri, insa nu am vazut in viata mea foamete si seceta mai mari ca in locurile alea, nu am inteles ce inseamna cu adevarat aceste lucruri pana nu am ajuns acolo”, povesteste Sebastian.

“Misionarii romanii care m-au insotit in aceasta expeditie au facut adevarate minuni, lucruri despre care sunt sigur ca si acum se mai vorbeste. Nu vreau sa-i laud, dar exact asa stau lucrurile. Am ridicat un adapost si o biserica in fix cinci zile, de treceau oamenii prin zona si nu le venea sa creada. Multi trecatori se opreau si ma intrebau daca nu cumva vreau sa le imprumut echipa mea de constructori ca sa le ridice si lor case. Am pus la punct un sistem de alimentare cu apa si unul de furnizare a energiei electrice cu ajutorul soarelui. A fost o munca titanica, insa eu sunt convins ca a meritat efortul”.

Calatoriile intre asezarile populate cu triburi de bosimani au fost realizate, in marea lor majoritate, cu o masina de teren special adaptata conditiilor din acea zona. “Ziua calatoream, iar noaptea ne odihneam. De frica leilor si gheparzilor, eu si translatorul meu dormeam pe masina. Ne trezeam din cand in cand noaptea si trageam cu urechea la ce se intampla in jurul nostru. El nu reusea sa adoarma deloc, de frica sa nu viseze urat si sa cada de pe capota”, povesteste usor amuzat Sebastian.

“Desertul si canicula din acea zona a globului te usuca efectiv si te seaca de orice strop de energie. De mancare – in adevaratul sens al cuvantului – nu aveam parte decat seara. Dimineata, cand ne trezeam, infulecam un castron cu fulgi de cereale cu lapte, la pranz cate un sandvis, undeva, la umbra unui copac si doar seara gateam pentru toata lumea, in cazane imense, ca in armata. Desi era facuta in conditii de campare, cred ca nu am mancat in viata mea mancare mai gustoasa ca acolo”.

Misiunea de evanghelizare si de convertire a paganilor (in sensul de “fara religie”) a fost incununata de succes, Sebastian reusind sa boteze intr-o singura zi nu mai putin de 140 de bosimani. “Ceremonia a avut loc intr-o piscina din aceea de plastic, transportabila, carpita si refacuta de nu stiu cate ori pana atunci. Am umplut-o pe jumatate cu apa si le ofeream botezul Domnului. Facusem scurta la mana, dupa ce am terminat ma dureau bratele. Vraciul satului s-a simtit atat de umilit de faptul ca si-a pierdut aproape intreaga clientela, incat mult timp dupa botez nu a indraznit sa mai iasa din coliba sa. Nici el si nici familia lui. Credinta celor care s-au botezat va sta numai in Dumnezeu si nu-si mai puneau sperantele in vraci”.

Carmen, sotia misionarului roman, a participat si ea la “expeditiile” din Africa. Desi conditiile de locuit nu erau tocmai cele mai fericite, ea a pus umarul la constructia si reconstructia satelor in care Sebastian a propovaduit cuvantul Domnului. Ea a trait in corturi sau in colibe de paie si a mancat la aceeasi masa cu bosimanii

De teama leilor si gheparzilor, in timpul pelerinajelor prin desert, Sebastian si traducatorul sau au dormit numai pe masina

Sistemele de alimentare cu apa instalate de pelerinii lui Sebastian in desertul Kalahari functioneaza pe baza energiei solare. Santurile din jurul rezervoarelor au fost sapate pentru a tine elefantii la distanta

Una din bisericile construite in Kaykan, Guyana, a starnit admiratia localnicilor. Majoritatea spune ca este unul din cele mai frumoase lacase de cult care au fost vreodata ridicate in regiune

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE