«Nu umblu cu bani la mine»

Libertatea a stat de vorbă cu Dinu Patriciu, unul dintre cei mai bogaţi romani.

E un mogul accesibil, care pare boem; un oligarh respectabil, cu umor controlat şi preocupări artistice. Primul patron de la noi de după 1989 a ajuns unul dintre cei mai bogaţi români 20 de ani mai târziu şi vorbeşte, simte şi munceşte ca un lider. Îl cheamă Dan şi Costache, dar toţi îi spun Dinu. Dinu Patriciu. La 59 de ani, dacă priveşte în urmă, are ce arăta. Mai jos vă prezentăm un dialog deschis, despre lume şi viaţă, într-o oră dedicată ziaristului Libertatea.

Libertatea: Cel mai bogat român e şi cel mai fericit?
Dinu Patriciu: Aceste noţiuni n-au legătură una cu alta. Banii înseamnă responsabilitate, muncă; să fii ocupat de dimineaţa până noaptea; să ai o viaţă plină măcar 12 ore pe zi... Dar, dacă aş fi pus să aleg, prefer fericirea.

Cât aţi tras în 20 de ani?
Nu doar am muncit, dar am şi călătorit enorm, mai ales în trecutul apropiat. În ultimele trei săptămâni am zburat 54 de ore cu avionul. E mai mult decât ocolul Pământului pe la Ecuator.

“A avea bani” ce înseamnă pentru dv.?
“A avea” nu semnifică ceva, ci a-i pune în mişcare capătă sens.

Ce nu se poate cumpăra?
Fericirea.

Care vă este cea mai puternică amintire?
În noaptea de 22 decembrie 1989 mă întorceam din Abu Dhabi cu un avion plin de români, împărţiţi în două tabere, pro şi contra lui Ceauşescu. Am aterizat la Varna, unde conflictul a continuat.

Din jumătatea “rea” de atunci, sunt unii care acum ne dau lecţii?
Nu comentez.

«În Emirate, am construit 24 de zgârie-nori, un hotel...»

Ce căutaţi tocmai în Emiratele Arabe Unite?
Mergeam în vacanţele studenţilor. Am construit multe acolo: 24 de zgârie-nori, un hotel, patru reşedinţe pentru familia Zayed al-Nahayan (n.r. - conducătoare în această ţară), una pentru fiul emirului, Mohamed bin Zayed, şi multe vile.

Vă lua statul toţi banii?
Evident. Primeam 12 dolari pe zi, dar noaptea mai desenam câte o perspectivă care costa 1.500 - 2.000 $. Banii ăştia erau negri, dacă se poate spune aşa, dar munciţi!

Cea mai puternică dorinţă neîmplinită?
Mi-e greu să răspund, pentru că sunt lacom.

Ce este un lider?
Jack Welch (n.r. - fost director executiv al General Electric), cel mai mare manager al acestui secol, spunea că managerul dă sarcini, liderul inspiră. Este un om care inspiră: are energie, o canalizează şi propune echipei un scop. Mai e nevoie şi de pasiune...

Câţi salariaţi aveţi?
În toate business-urile e vorba de circa 11.000.

Criza vă cere prudenţă?
E o perioadă dificilă, dar şi plină de oportunităţi. Ea diferă de normalitate prin viteza proceselor, prin apropierea statutului de victimă sau de câştigător şi printr-un proces rapid de schimbare de proprietate.

Cât încasează cel mai bine plătit salariat al dv.?
Sunt colaboratori care ajung să câştige între unul şi două milioane de dolari pe an.

Ce aţi lua în lumea de apoi?
Formula clasică e că nu luăm nimic cu noi... Totuşi: un lucru, o idee, un sentiment. Mi-aş lua Trivia (n.r. - joc de cultură generală).

Un obicei excentric?
Desenez în timp ce vorbesc şi mă ajut întotdeauna de desen în comunicarea cu colaboratorii. Îmi plac slide-urile (n.r. - prezentări electronice), dar prefer desenele.

Cum sunteţi ca şef? Nu sunt. Îmi place să cred că sunt un lider. Am colaboratori, nu subordonaţi.

Ce leafă aveţi pe cartea de muncă?
În prezent nu am nici una, nici alta. Ultima oară a fost în Parlament, de unde mi-am dat demisia în 2003.

De arhitectură vă e dor?
Acum, din păcate, meseria mi-a devenit un hobby. Soţia mea are un birou de profil şi uneori fac schiţele pentru diverse proiecte.

În ţară ce aţi proiectat?
Înainte şi mai ales după anii ’90 am desenat foarte multe case private, imobile de birouri, vile.

Aveţi frustrări profesionale când treceţi prin Capitală?
Bucureştiul e o ruşine: ca sistem de circulaţie, ca imagine urbană şi începe să-şi piardă şi farmecul de sat mare pe care-l avea.

Ce mai e de făcut?
Trebuie un efort coerent şi o viziune. De la cei care încearcă păstrarea istoriei până la cei care ridică zgârie-nori nu e nimic ordonat. Pot fi şi una, şi alta la un loc. Viziunea înseamnă a şti să-i faci să convieţuiască.

De unde şi cum v-aţi începe drumul în viaţă acum?
Răspunsul l-am aflat de la o copilă de 15 ani, într-o tabără unde am adunat 120 dintre cei peste 5.600 de bursieri ai fundaţiei mele: norocul este întâmplarea de a te afla la locul potrivit, în momentul potrivit, pentru care te pregăteşti toată viaţa.

Cât sunteţi de implicat în politică?
Sunt total neimplicat. Am alte lucruri mult mai bune de făcut. Între ’90-’95 am încercat ceva, apoi am decis să mă trag încet-încet deoparte.

Sunt voci care asigură că sunteţi în spatele unuia sau altuia...

Am o oarecare influenţă, dar asta nu înseamnă că o folosesc. Eu însă nu vorbesc neîntrebat.

Când minţiţi?
Într-o negociere, de pildă, nu e vorba de a minţi, ci de abilitatea de a prezenta adevărurile în diverse forme. În afaceri e periculos să minţi. O afacere e bună doar atunci când câştigă toate părţile implicate, iar transparenţa e obligatorie. Altfel, în viaţa de zi cu zi, în cel mai rău caz prefer să nu spun tot. Sunt momente de genul ăsta...

Care vă sunt marile temeri?
Să cad în ispită şi să mă risipesc.

De ce sunteţi duşmănit?
Pentru că sunt antipatic. Multă lume mă consideră arogant.

Dv. cum vă consideraţi?
Un tip normal.

Aveţi vreun vis neîmplinit?
Multe. Ar fi câteva proiecte de suflet, dar nu-mi place să vorbesc înainte despre ceea ce n-am făcut încă.

Ce nu vă place la România?
Lăutărismul. Înţelegem repede şi trecem pe deasupra lucrurilor.

Eraţi un profesor sever la Arhitectură?
Nu. Aveam o relaţie apropiată cu studenţii, diferenţa de vârstă nu era mare. Deveneam fiară cu cei pe care nu-i vedeam călăuziţi de pasiune pentru ceea ce fac, care ocupau locul degeaba.

Aveţi prieteni vechi de condiţie modestă?
Da. Mă văd cu ei şi diferenţele de statut social sau de avere n-au importanţă.

Cum vi se adresează colaboratorii?
La persoana a doua singular, le cam impun să‑mi spună Dinu. E modul american de comunicare, mi se potriveşte.

Vă certaţi copiii?
Am făcut-o şi pe asta, normal. Fetele mele sunt mari: au 22, respectiv 26 de ani. Însă sunt prea bătrân ca să mai ţină cu cearta, merg pe convingere.

Sunt copii de bani gata?
Le-am învăţat să-şi trăiască propria viaţă şi am un contract cu ele, de acum 10 ani: dacă la 30 de ani nu câştigă fiecare câte 150.000 $/an, prin propriile puteri, nu moştenesc nimic. Totul va rămâne unei fundaţii.

Cum vă vedeţi ca bunic?
Cu greu. Acum mă simt ca la 25 de ani, uneori am senzaţia că n-am evoluat.

Cum e arhitecta din spatele dv.?
Foarte puternică. Cu sfaturile în afaceri însă e mai greu, pentru că ea spune că sunt închis şi imprevizibil.

De ce nu vă implicaţi în sport?
Am fost în baschet şi am şi făcut. Fotbalul nu mă pasionează şi nu cred că este o industrie suficient de matură ca să admită profesionalismul în afaceri.

Locuinţă la Paris, casă în Caraibe, iahturi, avioane

Case, maşini, iahturi, avioane... Cam câte bifaţi din fiecare?
Am un apartament la Paris şi o casă în Caraibe. Mai este o vilă la Snagov, în care stăm, şi două în Bucureşti. Îmi plac maşinile frumoase, dar nu fac o pasiune din asta. Conduc rar, de obicei în maşină lucrez, în timp ce fac naveta. Maşina, pentru mine, are o funcţie utilă. Mai am două iahturi, unde din când în când colaboratorii mai fac team-building-uri, şi două avioane.

Ceasuri, bijuterii strângeţi?
Colecţionez artă, dar n-am un spaţiu unde să‑mi pun tot ce am.

E tabloidizarea generalizată la noi?
Viteza de circulaţie a informaţiei are şi subproduse. Nu mă uit la OTV, mi se pare incredibil, la fel ca şi multe emisiuni suburbane ca nivel de inteligenţă şi de interpretare. În presa românească există foarte multe căderi de dragul câştigului imediat.

Ce e o vedetă?
Cuvântul şi-a pierdut sensul în această ţară. O vedetă e un lider, un monstru sacru. În învălmăşeala neconsolidată a industriei presei de la noi nu reuşesc să se aşeze la locul potrivit. Fetele astea care se dezbracă prin tabloide, Sexy-Brăileanca, Alina Plugaru, Simona-Sensual, sunt departe de orice pretenţie.

Rostiţi câteva nume de vedete- lideri după normele apreciate de dv.
Ilie Năstase, Cristi Minculescu şi echipa lui, Ilfoveanu (n.r. - Ana, Sorin şi fiii lor, Nicu şi Adrian - artişti plastici), Irinel Popescu (medic), Dorin Ştefan (arhitect), Călin Zamfirescu (avocat), Andrei Pleşu, Mircea Dinescu... Sunt foarte mulţi oameni extraordinari pe lângă noi.

Nimic din politică?
Aici sunt politicieni, lideri nu prea.

Bacşişurile la ospătari şi la frizeri le-aţi exersat? Şpaga la doctori?
Primele sunt normale în toată lumea, în unele ţări se trec pe chitanţe ca să poţi plăti cu cardul. E parte a venitului legitim al acelei persoane. Şpaga e un folos necuvenit pe care-l oferi cuiva pentru a face sau a nu face ceva. La doctori e vorba de o sumă benevolă care măsoară recunoştinţa ce i-o porţi, fără să aibă legătură directă cu mărimea ei. Dacă s-ar legaliza aceste tipuri de venit, s-ar face un lucru bun. De ce doctorul trebuie să fie plătit la un nivel ridicol prin intermediul statului şi eu nu-l pot plăti direct, legal şi neobligatoriu?

Vă e dor de nişte ore de meditaţie?
Le făceam cu plăcere, dar câştigam şi bani.

Sunteţi pe stradă şi vă iese în cale Dinu Patriciu. Care este primul gând pentru el?
Aş fi curios să-l cunosc.

Definiţi moralitatea.
Fiecare comunitate are un cod etic. A te înscrie în el cât faci parte din comunitate înseamnă moralitate. Mai mult de atât nu se poate spune atât timp cât accepţi că şi ceilalţi pământeni îţi sunt egali.

«Am auzit un angajat:“A venit oligarhul nostru”»

Cum suportaţi titulaturile de mogul şi oligarh?
Dacă pornesc de la originile istorice, primul nu are de ce să mă supere. Mă enervau ambele prin conotaţia negativă, dar acum mă amuză. De când treceam printr-o fabrică de-a mea şi am auzit un muncitor spunându- le colegilor: “Fraţilor, a venit oligarhul nostru”, mă amuză.

Cât la sută din realizările dv. sunt talent şi cât noroc?
Eu nu cred în talent şi nici în specialişti. Cred în inteligenţă, motivaţie, inspiraţie. Toate se moştenesc, dar vin şi din educaţie. Cultura e ce-ţi rămâne după ce ai uitat, iar fundamentul cultural e cel mai important în ce realizezi în viaţă.

Uneori vă doriţi să vă treziţi alt om?
Mi-ar plăcea, dar nu mă obsedează ideea.

Când v-aţi îmbătat ultima dată?
În studenţie. Acum consum alcool foarte rar.

Mai e loc de emoţie, de sentimente între atâtea miliarde?
Sigur că da. Altfel devii din om, neom.

Cât fumaţi pe zi?
Două pachete. Dar mai trec pe trabucuri aşa, câte un an, şi mă opresc de la consumul de ţigări.

«Acum două săptămâni am fost cu metroul»

Când aţi fost ultima oară cu metroul?
Acum două săptămâni, de la Pipera la Universitate. Metroul e un antidot excelent la aglomeraţia de pe străzi.

Nu s-a mirat nimeni?
Unii se mai uitau insistent. Eu însă merg mult şi pe jos.

Aveţi gărzi de corp?
Nu, şi nici nu voi avea vreodată. Ar însemna o îngrădire supărătoare a libertăţii.

Cât aţi cheltuit cel mai mult într-o zi, pentru nevoile dv.?
Sunt foarte modest, de obicei nu umblu cu bani la mine. Dacă mă scobiţi în portofel nu găsiţi mai mult de 200-300 de lei. Nu prea am nevoie de bani, nu cheltui.

Părinţii dv. mai trăiesc?
Tata ar fi trebuit să aibă 106 ani, mama are 80. Eu şi fratele meu am încercat s-o facem să recupereze, în ultimii 20 de ani, ce n-a făcut într-o viaţă: e o pensionară care călătoreşte prin lume cu prietenii ei.

Cine este Dinu Patriciu

S-a născut în 3 august 1950 în familia unui cunoscut petrolist din perioada interbelică. Absolvent al Institutului de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti, Patriciu este de profesie arhitect şi a lucrat imediat după terminarea facultăţii la Institutul de Proiectări al Ministerului Comerţului Exterior. În scurt timp devine asistent universitar al Institutului de Arhitectură. Este căsătorit tot cu o arhitectă, Dana, cu care are două fete, de 22, respectiv 26 de ani. În 1990, Dinu Patriciu devine membru fondator al Partidului Naţional Liberal, din partea căruia a fost şi deputat în două legislaturi. În prezent, este CEO al grupului Rompetrol şi are afaceri în imobiliare, transport aerian, IT, mass-media şi energie alternativă. Povestea grupului Rompetrol, cea mai importantă afacere a sa, a pornit în 2001, de la privatizarea grupului Petromidia, ajungând în prezent la 40 de companii răspândite în 13 ţări.