În urmă cu 30 de ani, la ora locală 1.23, reactorul numărul 4 al Centralei Nucleare de la Cernobîl, situate la aproximativ 100 de kilometri de Kiev, în nordul Ucrainei, exploda în timpul unui test de siguranţă.

Detalii ale acelei nopţi au rămas în memoria colectivă. Inginerul-şef adjunct, Anatoli Diatlov, a rămăs în camera de control pentru că a refuzat să creadă amploarea catastrofei. În timp ce 50 de tone de combustibil nuclear săreau în aer şi distrugeau acoperişul reactoruluim şeful de tură, Aleksandr Akimov, a trimis doi oameni să coboare manual tijele de control. Ambii au murit în mai puţin de un minut în urma expunerii la radiaţii. Nimeni nu a avut dreptul să îşi părăsească postul, deşi unii începuseră deja să verse.

Primii pompieri au ajuns la centrală în numai câteva minute, fără echipament de protecţie şi fără să ştie pericolul în care se află. Unii au început să adune grafitul de la reactor, glumind despre dozele fatale de radiaţii, fără să îşi dea seama că erau expuşi la ele. Peste 30 dintre ei au murit în următoarele zile, săptămâni sau luni.

“Oamenii aveau diverse răni – fracturi, arsuri şi iradiere”, îşi aminteşte fostul medic-şef de la spitalul din Pripiat, Vitali Leonenko. “Majoritatea aveau arsuri de gradul trei şi patru din cauza radiaţiilor. Unul dintre ei a murit pe loc, ceilalţi au fost nevoiţi să aştepte 24 de ore pentru a fi evacuaţi la un spital din Moscova”, spune el.

Recomandări

Dosarul Mineriadei. Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu și Adrian Sârbu, la Parchetul General. Iliescu ar putea fi audiat acasă. UPDATE

Combustibilul nuclear a ars timp de zece zile şi a emis în atmosferă elemente radioactive care au contaminat, potrivit câtorva sute de estimări, până la trei sferturi din Europa, dar mai ales Ucraina, Belarusul şi Rusia, la vremea aceea republici sovietice. Moscova a încercat să ascundă accidentul.

Prima alertă publică a fost emisă, pe 28 aprilie, de către Suedia, care a detectat o creştere a nivelului radioactivităţii. În cele din urmă, 600.000 de aşa-numiţi “lichidatori” din toată Uniunea Sovietică au fost recrutaţi pentru a curăţa zona, în următorii patru ani. În total, 116.000 de persoane au fost evacuate în 1986, pe o rază de 30 de kilometri în jurul centralei, care a rămas zonă de excludere până astăzi. Alţi 230.000 de oameni au fost evacuaţi în anii următori. În prezent, cinci milioane de ucraineni, belaruşi şi ruşi continuă să trăiască în zone iradiate în grade diferite.

Dezastrul a avut toate elementele mitului tragic suprem: accidentul ce putea fi evitat, evacuarea tardivă şi în panică, angajaţii serviciilor de intervenţie în situaţii de urgenţă care au fost expuşi la doze letale de radiaţii fără echipamente de protecţie şi fără să ştie măcar ce se întâmplă, imaginile cu parcul de distracţii abandonat din Pripiat şi scheletul centralei încă operaţionale, acoperit de un sarcofag construit în pripă, relatează Russia Today.

Recomandări

România, între țările care vor pierde zile de vreme confortabilă în următorii ani. Balcanii, zona cea mai afectată din Europa de schimbările climatice

Pripiat, un oraş din Ucraina care se învecinează cu Centrala Nucleară de la Cernobîl, avea o populație de aproape 50.000 de locuitori înainte de tragedie. Inițial, oamenii nu au aflat nimic despre dezastrul din apropiere. Pentru a mininaliza accidentul, copiii din localitate au fost lăsaţi să se joace şi să înoate în râul contaminat din apropiere. Au luat măsuri abia când primii pacienţi au mers la spital pentru că sufereau de greaţă, de dureri de cap şi aveau un gust metalic în gură.

Oamenii au fost evacuați abia pe 27 aprilie după-amiaza şi li s-a spus că se vor întoarce în trei zile. Nu a fost cazul, desigur. Unii dintre ei au revenit acum, după 30 de ani, cu o zi înainte de marcarea celei mai grave catastrofe nucleare.

„Mi-a fost greu să-mi regăsesc apartamentul. E o pădure acum. Arbori cresc pe trotuare, pe acoperişuri. Toate camerele sunt goale. Nu mai există geamuri, iar totul este distrus”, observă Zoia Perevozşcenko, care-şi aminteşte evenimentele cu precizie, în pofida confuziei care domnea atunci în acest oraş sovietic de aproximativ 50.000 de locuitori, relatează Reuters.

Soţul ei, Valeri, şeful unei echipe de noapte de la reactorul 4, nu s-a întors acasă în acea dimineaţă. Îngrijorată, a plecat să afle ce s-a întâmplat.

„Îmi amintesc că mi-am spus ‘Doamne, ce cald e’ şi că m-am întâlnit cu oameni care purtau măşti, dar care nu ne-au explicat nimic. Totul era secret, iar copiii se jucau desculţi în bălţi de apă”, continuă această mamă, în prezent vârstă de 66 de ani.

Recomandări

Cum a ajuns Petre Roman inculpat în Dosarul Mineriadei din 1990: „în subsolul Universității s-au găsit 22 de arme cu glonț; la sediul PNȚCD, substanțe halucinogene și materiale legionare”

Grav iradiat, soţul ei, a cărei faţă era de un roşu aprins, se afla într-un centru de îngrijiri. El a decedat o lună şi jumătate mai târziu, după ce a fost transferat la Moscova.

VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 4

În prezent, bilanţul victimelor catastrofei este în continuare subiect de dezbatere. Comitetul Ştiinţific al ONU recunoaşte în mod oficial doar 30 de morţi în rândul operatorilor şi pompierilor ucişi de radiaţii imediat după accident.

Un raport controversat întocmit de ONU şi publicat în 2005 evocă „până la 4.000” de morţi dovedite sau preconizate în cele trei ţări cel mai afectate. Un an mai târziu, organizaţia nonguvernamentală (ONG) Greenpeace a evaluat la 100.000 numărul deceselor cauzate de catastrofă.

Fotografii: EPA

Urmărește-ne pe Google News