Tac. De dimineaţa până seara tac. N-am voie să vorbesc nici măcar în şoaptă. “E mai rău” mi s-a spus. M-am conformat şi tac. Tac de 4 zile. În principiu, ar trebui să stau acasă. E greu să interacţionezi cu oameni fără să poţi comunica verbal. Totuşi, eu fiind o persoană extrem de activă, mi-a fost foarte greu să stau doar în casă, aşa că m-am gândit că pot să-mi găsesc diverse activităţi de făcut. După două zile am renunţat.
M-am dus la birou. Le-am explicat prin semne că nu pot să vorbesc. M-au înţeles, m-au compătimit şi imediat au început să mă întrebe ce fac, când îmi revin, ce tratament fac… Invariabil se întâmplă asta cu toată lumea. M-am întâlnit cu cineva care trăise aceeaşi experienţă în urmă cu o lună. Şi ea, la rândul ei, m-a înţeles, iar după 5 minute m-a întrebat dacă sunt racită şi cât durează pauza vocală.
Până şi prietenii mei care ştiau de câteva zile că sunt în pauză vocală de ceva timp, din reflex îmi puneau întrebări la care, în mod foarte amuzant, ei chiar aşteptau răspunsuri. Pâna şi mama mea m-a sunat aseară să mă întrebe ce fac. Cred că este foarte greu de conceput să ştii că eşti cu cineva, chiar în faţa ta, care nu poate să vorbească. Înţelegi că are o problemă, dar e imposibil de imaginat că nu poate să verbalizeze.
Într-un fel e foarte amuzant, dar şi frustrant…
Zilele astea în care am fost în pauză vocală au stârnit în mine multe stări… de linişte, amuzament, de introspecţie, oboseală, de revelaţie, agitaţie, neputinţă, forţă, echilibru… Pauzele sunt incredibile. Te ajută mult ăa te uiti la tine.
Prima oară când am făcut asta nu am avut laringită. Eram în India şi am stat fără să vorbesc timp de 5 zile, dar şi cei din jurul meu făceau acelaşi lucru. La început a fost foarte greu… ulterior a fost incredibil! Ajungi la tine şi afli atât de multe prin comparaţie cu perioadele în care e gălăgie în jur, o gălăgie care nu te lasă să auzi nimic din interior…”, a explicat Andreea Raicu.