Asta mă face să-mi aduc aminte de scenariul apocaliptic pe care l-am citit pe IndieWire acum câteva zile. Ce-ar fi dacă virusul invadează America? Concluzia articolului construit după arhetipul drobului de sare e că, dacă se ajunge la închiderea cinematografelor din SUA (odată cu bisericile și școlile), rețelele de streaming vor da lovitura, devenind o amenințare mai mare decât virusul. Dacă acum două luni cineva mi-ar fi spus că o să citesc asta în presă, aș fi râs.

De fapt, deși Germania începe să se mobilizeze tot mai mult (în 28 februarie erau două pagini în Der Tagesspiegel cu tot ce trebuie știi despre coronavirus), Berlinala e, cum spuneam în prima corespondență, sub un clopot de sticlă. Înaintea penultimei proiecții din Competiție glumeam cu un coleg sloven și o colegă nemțoaică, și le spuneam că virusul trebuie să fie feminist, din moment ce femeile se vindecă mai repede ca bărbații. „Probabil e o invenție #MeToo”, adaugă slovenul. ”Ca să se ajungă mai repede la paritatea pe care o cer asociațiile feministe pentru filmele din festivaluri.” („Cota de 50:50 e o zonă spre care tindem, dar nu trebuie să fie o obligație”, a spus Carlo Chatrian, noul director artistic al Berlinalei într-un interviu de acum câteva zile.)

Probabil acesta e Ursul de Aur

Toată lumea a uitat însă de Corona (cum i se spune în Germania și sună familiar pentru că e omonim cu marca de bere), când ultimul film din Competiție a fost văzut de jurnaliști. There Is No Evil a dat jurnaliștilor fibrilația specială pe care o ai când simți că tocmai ai văzut Ursul de Aur sau la Palme dor sau Leul de Aur, adică un film care e valoros nu pentru că tratează teme politice sau actuale, ci pentru că e cinema adevărat.

Niciunul dintre filmele cineastului iranian Mohammad Rasoulof (născut în 1972) nu a avut voie să fie arătat în Iran, din motive politice. În 2017, la întoarcerea de la Cannes, unde a luat Premiul secțiunii Un Certain Regard cu A Man of Integrity, a fost interogat și i s-a reținut pașaportul. A primit interdicție să mai facă vreodată cinema sub acuzația că a făcut propagandă împotriva Republicii Islamice și a fost condamnat la un an de închisoare fără a se specifica în ce interval. A filmat There Is No Evil așteptând de la o zi la alta să fie chemat la proces, dar a reușit să-l termine. 

There Is No Evil, unul dintre cele mai curajoase filme iraniene împotriva regimului și primul film al lui Rasoulof selecționat la Berlin, e alcătuit din patru povești despre iranieni care acceptă sau nu să-și ucidă semenii condamnați la moarte. (Iranul e printre țările cu cele mai multe pedepse cu moartea – 507 în 2017 și 253 în 2018.). În prima poveste un călău voluntar (bine retribuit) abia își mai ascunde vinovăția în spatele vieții liniștite de familie din afara serviciului. În a doua un soldat refuză să omoare și „evadează” miraculos din închisoare (scena când gonește cu mașina și cu iubita care-l așteptase la poartă, în timp ce din off cântă Bella ciao, melodia rezistenței italiene din timpul celui de-al doilea război mondial, ar merita singură Ursul de Aur.). 

Moarte și politică

Urmează o tragică poveste de dragoste la țară, unde un tânăr recrut sosit în permisie pentru a-i cere mâna iubitei află că cel pe care tocmai îl executase fusese găzduit de familia ei pe ascuns. Partea a patra, cea mai personală, o are pe fiica regizorului, Baran Rasoulof (care locuiește în Germania), în rolul unei tinere iraniene care vine din Germania în Iran pentru a-și cunoaște unchiul bolnav ca să afle că acesta e, de fapt, tatăl ei și că a trimis-o din țară când era foarte mică, pentru a o salva (el fiind nevoit să se ascundă pentru că a refuzat să ucidă.). 

Curajul lui Mohammad Rasoulof e să transforme discursul deloc nou despre inumanitatea pedepsei cu moartea într-un mesaj politic, sugerând că, deși pedeapsa cu moartea se acordă pentru diverse delicte, soldații în termen și angajații voluntari care îi ucid pe condamnați susțin, de fapt, regimul politic.

Trailer There Is No Evil:

La conferința de presă de după proiecție au participat actorii și producătorul, Rasoulof având, cum am spus, interdicție de a ieși din țară, dar organizatorii i-au păstrat locul liber la masă (așa cum au făcut și cu Jafar Panahi în 2015, când filmul lui, Taxi, a luat Ursul de Aur.). La început au fost prudenți și au spus cam ce spun cineaștii iranieni aflați în situații similare, ca să nu-și înrăutățească și mai mult situația: că acesta nu e un film politic, că e vorba despre decizia fiecăruia de a spune da sau nu, și despre consecințele care decurg de aici, dar când un pretins jurnalist iranian a spus că filmul minte și că el, ca fost militar, știe că nu e adevărat, spiritele s-au încins, iar producătorul a scos telefonul mobil și a încercat să le arate jurnaliștilor contrariul (un articol, probabil, sau niște poze) dar, din păcate, traducătoarea n-a mai tradus ce a spus în farsi. 

Ca să apere echipa, o jurnalistă iraniană care trăiește în Germania a spus că acesta e un film de ficțiune, nu un documentar. E clar, însă, pentru toată lumea – chiar și pentru cei care nu au văzut filmul, dar se uită la știri, că astfel de lucruri nu pot fi inventate.

În 18 ani de Berlin și tot atâția de Cannes am învățat că, dacă într-un mare festival vezi doar un singur film care să îți placă foarte mult, festivalul a meritat. There Is No Evil e un astfel de film, poate și pentru concluzia lui optimistă, că libertatea e posibilă atâta timp cât orice om decide fără teamă. E o replică, pe care i-o dă o intelectuală retrasă la țară recrutului venit să-i ceară fiica. El îi spune: „Ce pot face, nu eu fac legile, nu am nicio putere”, iar ea răspunde: „Puterea ta e să spui nu”.

Alte filme valoroase

Juriul prezidat de actorul britanic Jeremy Irons va anunța premiile în seara zilei de 29 februarie. Până atunci iată și alte filme care au șanse la palmares – din păcate, nu prea multe pentru că în acest an Competiția nu a fost puternică.

Au fost două filme americane în Competiție, amândouă independente și amândouă foarte bune. Never Rarely Sometimes Always, de Eliza Hittman, care recent a fost premiat și la Sundance, e o poveste realistă despre două adolescente care fug din Pennsylvania la New York pentru ca una dintre ele să facă avort (în statul lor fiind interzis avortul fără acordul părinților, ori părinții nu știu că e gravidă.). Scena cea mai puternică (și care dă titlul filmului) e cea când, în fața asistentei sociale care o ajută să completeze formularul, fata recunoaște că a fost victima unei relații abuzive care îi justifică alegerea. Acela e catharsis-ul, momentul când adolescenta opacă (cum sunt adolescenții când n-au încredere în maturi), își dă voie să plângă, își recunoaște trauma și începe să se maturizeze. 

Un film puternic, deși demonizează toate personajele masculine care apar în el – poate și pentru că le vedem prin ochii celor două eroine -, amintind prin solidaritatea feminină de celălalt „abortion movie” celebru, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007, Cristian Mungiu).

Trailer Never Rarely Sometimes Always:

First Cow, realizat de o regizoare independentă cunoscută, Kelly Reichardt (care a fost anul trecut în juriul mare la Cannes) e un western plasat la începuturile capitalismului și o (anti-) success story despre doi paria (dintre care unul imigrant chinez) care într-o localitate din Oregonul lui 1831, ce abia a văzut prima ei vacă, deschid o afacere de succes cu gogoși. Numai că vaca de la care fură laptele nu e a lor, ci a celui mai influent om al așezării, un snob englez (interpretat de Toby Jones), care printre indigeni și noroaie, duce dorul civilizației de acasă. A savurat gogoșile, dar furtul i se pare o vină capitală.

Povestea nu e complicată, dar ochiurile ei largi permit să vezi în ea și o poveste filosofică despre moarte și destin, și o critică la adresa capitalismului, și o încercare de a explica cum de a ajuns America unde e azi, dar mai ales o poveste caldă despre doi oameni care își împlinesc destinele cu demnitate.

Trailer First Cow:

The Woman Who Ran, filmului sud-coreeanului Hong Sang-soo (un cineast harnic pentru că poveștile lui sunt simple și nu necesită bugete mari) se concentrează de astă dată numai pe femei și pe cum văd ele relațiile cu bărbații care apar la finalul fiecăreia dintre cele trei părți în poziții deloc flatante. Un același personaj feminin (interpretat de muza cineastului, Kim Ming-hee) vizitează trei vechi prietene. Primele două sunt divorțate și încearcă să-și refacă viața, a treia i-a furat iubitul eroinei și s-a măritat cu el, dar nu e fericită. Dialogurile sunt, ca de obicei în filmele lui Hong Sang-soo, banale – cam ce discută femeile între ele, dar important e aerul care circulă printre personaje, orientând platourile. “Filmul feminist” al lui Hong Sang-soo nu are nimic contondent, ci e o poveste despre oameni singuri în care bărbații nu sunt neapărat porci, doar că nu au același limbaj cu femeile. 

Clip The Woman Who Ran:

Cine ar mai putea câștiga

Mai jos, alte titluri care s-ar putea regăsi în palmares:

Undine, de germanul Christian Petzold, e o poveste de dragoste al cărei element supranatural e eficient pentru că povestea are loc în zilele noastre, deși devine evident destul de devreme că eroina Undine nu e om obișnuit, ci o creatură a adâncurilor care, așa cum spune legenda, îl ucide pe cel care încetează s-o mai iubească. Filmul e executat corect, dar nu transmite niciun pic de emoție.

Clip Undine:

Irradiés, al cunoscutului cineast franco-cambodgian Rithy Panh (nominalizat la Oscar pentru The Missing Picture, 2013), e un documentar eseu greu ca o piatră de mormânt despre rădăcina Răului, care asamblează pe ecranul tăiat în trei imagini de arhivă despre cele mai atrocități din istorie – mai ales Holocaustul și genocidul cambodgian, al cărui supraviețuitor e cineastul. Cu un comentariu filosofic nu prea grozav citit din off de o actriță și un actor francezi, filmul prezintă imagini care, asamblate, au efectul scontat – acela de a îngrozi spectatorul. E extrem de greu să vezi o oră și jumătate sute de imagini cu cadavre, oameni asasinați sub ochii tăi, schelete vii din lagărele de concentrare, copii răniți și înfometați care plâng, până și animale pe care se fac experimente, dar juriul ar putea premia filmul pentru tema lui. 

Trailerul documentarului Irradiés poate fi urmărit AICI

Berlin Alexanderplatz, semnat de cineastul germano-afgan Burhan Qurbani, ar putea intra și el în palmares pentru că e realizat de un copil al imigrației și reactualizează romanul clasic al lui Alfred Döblin aducând acțiunea din 1929 în zilele noastre, cu un personaj principal refugiat din Guineea, care am înțeles (nu am văzut filmul) că e interpretat foarte bine de Welket Bungué (posibil aici un premiu de interpretare). 

Trailer Berlin Alexanderplatz:

Le sel des larmes, al veteranului cineast francez Philippe Garrel, e povestea inițiatică a unui tânăr din zilele noastre care nu știe (încă) să iubească femeile, și ori le face rău, ori se lasă manipulat de ele. Filmul nu cred să aibă mari șanse la palmares, dar are o prospețime evidentă și un aer atemporal de Nouvelle Vague, patria originară a lui Garrel (în parte și datorită imaginii alb-negru), care îl recomandă unei vizionări relaxate. 

Clip Le sel des larmes:

DAU. Natasha, de Ilia Kjanovski și Ekaterina Oertel, ar putea fi premiat pentru interpretare feminină  (Natalia Bereznaia), dar orice premiu ar fi, de fapt, o încurajare pentru acest proiect de reconstituire a stalinismului care capătă dimensiuni tot mai îngrijorătoare  (după cum am scris în corespondența trecută.).

Clip DAU. Natasha:

Coproducția italo-elvețiană Favolacce (engl. Bad Tales), de Damiano și Fabio DInnocenzo, ar putea intra pe o poziție sau alta în palmares, deși nu am apreciat nici regia, nici scenariul acestei povești care combină prost violența din filmele lui Matteo Garrone cu adolescența sufocată și alienată din The Virgin Suicides (1999, de Sofia Coppola).

Trailer Favolacce:

Cum de cele mai multe ori juriile decid premiile după rațiuni neînțelese de critici, n-ar fi o surpriză nici dacă Effacer lhistoire (engl. Delete History), coproducția franco-belgiană semnată de Benoît Delépine și Gustave Kervern, să ia, poate, premiul de scenariu (sau altul). Cu umorul lor popular și nepretențios, cei doi regizori atacă acum era digitală. Filmul are câteva poante bune și a fost de departe cel mai lejer film din Competiție, dar ar fi prea mult să țintească la un premiu, deși în cinematografe va face probabil figură foarte frumoasă. 

Trailer Effacer lhistoire:

Ar mai putea intra în palmares și Rizi (engl. Days), revenirea la cinema după o pauză de șase ani a lui Tsai Ming-Liang, care inițial anunțase că se retrage. Filmul taiwanezului vorbește despre intimitate și intimitatea dintre doi bărbați, dar e atât de lent încât îți trebuie multă răbdare să parcurgi 10 minute de pregătire a unei mâncări sau 20 de minute de masaj erotic fără să nu te gândești la ce mai de făcut în ziua respectivă.

Trailer Rizi:

Citeşte şi:

Corespondență de la Berlin. DAU, înfricoșătorul Truman Show stalinist, se extinde asupra Occidentului

Corespondență de la Berlin | Hillary Clinton: Bill și cu mine am văzut «Casablanca» de vreo 40 de ori

„Am vorbit cu Laur și, gata!”. Noi declarații făcute de Anamaria Prodan, după ce s-a spus că divorțează
PARTENERI - GSP.RO
„Am vorbit cu Laur și, gata!”. Noi declarații făcute de Anamaria Prodan, după ce s-a spus că divorțează
Prezentatorul Antena 3 și-a BĂTUT crunt partenera de viață. S-a aflat abia acum ce i-a făcut
Playtech.ro
Prezentatorul Antena 3 și-a BĂTUT crunt partenera de viață. S-a aflat abia acum ce i-a făcut
Daniel și David, frățiorii uciși în Italia, au fost înmormântați. Strigătul disperat al mamei lângă sicriele albe ale micuților
Observatornews.ro
Daniel și David, frățiorii uciși în Italia, au fost înmormântați. Strigătul disperat al mamei lângă sicriele albe ale micuților
Horoscop 21 iunie 2021. Racii ar fi bine să caute mereu, intenționat, ceva bun în orice om și orice situație
HOROSCOP
Horoscop 21 iunie 2021. Racii ar fi bine să caute mereu, intenționat, ceva bun în orice om și orice situație
O tânără avocată din Iași a murit după ce s-a aruncat dezbrăcată pe geam de la etajul 6. Ce a făcut înainte
Știrileprotv.ro
O tânără avocată din Iași a murit după ce s-a aruncat dezbrăcată pe geam de la etajul 6. Ce a făcut înainte
VIDEO | Moment ULUITOR în direct. Vedeta TV n-a realizat că nu poartă lenjerie intimă
Telekomsport
VIDEO | Moment ULUITOR în direct. Vedeta TV n-a realizat că nu poartă lenjerie intimă
Sărbătorește încrederea în tine și respectul pentru mediu cu noua colecție sustenabilă de costume de baie H&M (PUBLICITATE)
PUBLICITATE
Sărbătorește încrederea în tine și respectul pentru mediu cu noua colecție sustenabilă de costume de baie H&M (PUBLICITATE)