Cronică de film | “Cimitirul Animalelor”, ecranizarea romanului care l-a îngrozit și pe autorul Stephen King
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Când un autor ajunge să se teamă de născocirile propriului creier, știi că a pus pe hârtie ceva extraordinar. Noul film “Cimitirul Animalelor” răspândește mai departe acea spaimă în sălile de cinema, cu îndemânare și respect pentru opera originală.
Cuprins:
Bazat pe romanul lui Stephen King, regele literaturii de groază, “Cimitirul Animalelor” (“Pet Sematary”) ne aduce pe marele ecran tragedia familiei Creed, un grup de americani care se mută din aglomeratul Boston într-o zonă rurală calmă.
Odată despachetate bagajele, Louis (Jason Clarke), Rachel (Amy Seimetz), fiica Ellie (Jeté Laurence) și fiul Gage (Hugo Lavoie) descoperă că s-au instalat fix lângă un cimitir de animale. Dar locul de veci nu e unul oarecare, ci resuscitează orice făptură care e îngropată în pământul său.
Tatăl, Louis, se convinge de asta după ce îl înmormântează pe Church, motanul familiei. Felina revine ca prin minune în casa Creed, dar agresivă, dubioasă și duhnind a cadavru. Având în vedere puterile miraculoase ale locului, e doar o chestiune de timp până când va fi îngropat acolo și un om.
Povestea care l-a îngrozit pe Stephen King
În urmă cu ceva timp, Stephen King chiar a recunoscut că, dintre toate cărțile sale, “Cimitirul Animalelor” l-a speriat cel mai tare. Exact, autorul se temea de propria lui creație și chiar a ezitat s-o publice ani întregi după ce a finalizat-o.
“E o carte îngrozitoare – nu din punctul de vedere al scrierii, ci în sensul că se afundă treptat în negură. Pare să transmită că nimic nu poate merge bine și că nimic nu are sens, iar eu nu cred asta cu adevărat”, a recunoscut îndrăgitul creator de coșmaruri.
Bine punctat. Acțiunea poveștii se complică într-așa hal, încât ajungi să te simți efectiv sufocat. Golul din stomac ți se preschimbă în hău, iar nodul din gât nu te mai lasă nici să înghiți în sec. Te trec toate sudorile cât răsfoiești panicat paginile, disperat să afli cât de mult se mai poate înrăutăți situația personajelor. O capodoperă a genului horror.
O adaptare care nu uită de unde a pornit
Îndrăznesc să spun că regizorii Kevin Kölsch și Dennis Widmyer au captat perfect atmosfera asta apăsătoare și au transpus-o pe marele ecran într-un fel care onorează materialul-sursă.
Liniștea și bucuria familiei proaspăt mutate la țară sunt foarte clar ilustrare în prima parte a filmului, convingător și firesc, astfel că resimțim un șoc puternic în momentul în care viața le e dată peste cap de moartea motanului Church. Nu îi tulbură atât decesul animalului, cât mai ales revenirea lui la viață, ceea ce le răstoarnă toate reperele. Dacă moartea nu mai înseamnă moarte, ce să mai înțelegi din viață?
Ce înseamnă moartea?
Tatăl, un ateu convins, îi explică sincer fetiței sale că nu putem ști ce se află “la capătul tunelului” și că moartea trebuie acceptată ca pe ceva natural, dar învierea motanului îl contrazice total și îi pune la îndoială tot crezul. Pe măsură ce ies mai multe ființe din pământ, în mintea părintelui se instaurează un haos absolut. Și-l înțelegem pe deplin.
În același timp, înțelegem și deciziile aparent absurde pe care le ia tatăl, din pura dorință de a-i păstra alături pe cei dragi. Louis se transformă radical de-a lungul poveștii, ajungând să facă lucruri de care nu s-ar fi crezut vreodată în stare, anulând toate valorile după care și-a ghidat viața până de curând. Mi-ar plăcea să-ți vorbesc concret despre deciziile lui și să analizăm împreună psihologia din spatele fiecăreia, dar ți-aș strica toate surprizele...
Fanii cărții vor căsca
Totuși, reproducerea este atât de fidelă, încât nu mi se pare că aduce nimic nou față de varianta tipărită. Dacă ai citit romanul lui King, filmul nu te va surprinde cu nimic, cu toate că modifică anumite elemente tocmai în speranța asta.
Chiar dacă pe ecran îl vezi pe X pățind ceea ce în carte i se întâmpla lui Y, consecința e fix aceeași. Nu-i o inovație, nu-i o direcție nouă, ci doar o măsură de precauție pe care și-au luat-o scenariștii pentru a nu putea fi acuzați că nu s-au strofocat.
Nu o să-i critic pe cineaști pentru faptul că au omis fragmente memorabile din carte - când traduci 500 de pagini într-o peliculă de 1,40 de ore, evident că trebuie să tai multe pasaje. În schimb, îi critic pentru că s-au rezumat la un film atât de scurt.
Timpul nu are răbdare cu «Cimitirul Animalelor»
S-au preocupat așa mult de conturarea unor personaje plauzibile și de clădirea unei atmosfere tensionate, încât au fost nevoiți să sacrifice alte piese relevante din puzzle.
Spre exemplu, doctorul Louis e bântuit de spiritul unui tânăr pe care nu a reușit să-l salveze de la moarte, o fantomă care-l avertizează cu privire la riscurile trezirii din morți și care îi dă pe alocuri câte-un sfat vag. Pe ecran, rolul important al fantomei e redus la niște cameo-uri, la două-trei apariții fulgerătoare, după care Louis se intersectează cu el într-un moment critic și îl ignoră pur și simplu. Trece pe lângă el, ca și cum ar fi deja obișnuit cu prezența supranaturală, chiar sătul de vizitele ei. Un fel de „N-am timp de tine, nu vezi că-s ocupat?”.
Nu-ți poți permite o atitudine așa lejeră decât după ce stabilești cât de cât o conexiune cu entitatea respectivă, după ce te familiarizezi cu ea. Dar tatălui nu i se acordă deloc timp să comunice cu viziunea sau măcar să se acomodeze cu ea, deci momentul relativ comic vine ca nuca-n perete.
Sunt și alte exemple, dar ai prins ideea. Cred că “Cimitirul Animalelor” ar fi meritat o durată de cel puțin două ore, timp în care puteau fi consolidate instrumentele narative de genul ăsta și firele epice secundare. Poate că povestea ar fi meritat extinsă chiar într-o miniserie de șase-șapte episoade, că tot e Netflix la modă. Cert e că 100 de minute nu sunt suficiente pentru ce și-a imaginat Stephen King.
Gata cu sperieturile ieftine!
Sunt curios dacă mai e și altcineva sătul de “jump scare”-uri, de momentele “Bau!” când îți apare brusc în față ceva înfricoșător, doar ca să poți râde ulterior de reacția ta. Nu suntem cu toții de acord că fazele astea strică un film de groază, în loc să-l îmbogățească? Regizorii Kölsch & Widmyer nu sunt, pentru că le folosesc de prea multe ori în cazul de față.
https://youtu.be/VllcgXSIJkE
Totuși, per ansamblu, “Cimitirul Animalelor” nu stă deloc rău. Te face să te atașezi de familia Creed, te tulbură când membrii ei pățesc ceva nasol, te forțează să reevaluezi concepte precum viață și moarte alături de protagonist și te menține curios până la sfârșit. “Câte nenorociri mai pot suporta oamenii ăștia?”, te-ntrebi oftând de pe scaun.
“Cimitirul Animalelor” rulează în cinematografele din România începând de pe 5 aprilie. Merită văzut.
Nota: 7,5/10
