Chef Florin Dumitrescu câștiga de trei ori mai bine decât mama lui, în adolescență. “La 17 ani lucram în două restaurante și făceam și școala de bucătari”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La 24 de ani a debutat pe micul ecran și încă de pe atunci era un bucătar titrat. Ce se ascunde în spatele succesului lui Florin Dumitrescu, jurat al emisiunii ”Chefi la Cuțite” de la Antena 1? Multă muncă, plus ambiție și determinare.
- Povestește-ne câteva detalii din culisele emisiunii “Chefi la Cuțite”. Care este momentul care te-a impresionat cel mai mult?
- ”Chefi la cuțite“, din punctul meu de vedere, este emisiunea completă, care are tot ce îi trebuie unui proiect să funcționeze: comedie, dramă, acțiune, suspans, cele trei echipe, întotdeauna diferite, la care ajungi să ții foarte mult. Momentele mele memorabile sunt câteva la care țin foarte mult. Din primul sezon, nu voi uita niciodată când am câștigat un battle în doar doi concurenți, cu tăieței cu pesmet și zahăr, sau în sezonul al doilea, când soția mea, Cristina, mi-a făcut mâncare de cartofi și nu am recunoscut farfuria, dar, totuși, Cătălin recunoscuse cârnații lui socru-meu... Finala din sezonul al doilea, când am câștigat prima oară cu Voicu, prima finală în doi concurenți pe care am avut-o în sezonul al patrulea, finala câștigată cu Bogdan Vandici, momentul în care Sorin Bontea l-a luat pe Silviu Nedelea din echipa mea, cu ajutorul unei amulete...
- Cum sunteți voi, Florin, Cătălin și Sorin, când camerele se opresc?
- Au fost dăți când am început să uităm să mai facem diferența între show și realitate. Țin minte că s-a întâmplat la primele sezoane de ”Chefi la cuțite“ când între mine și Cătălin lucrurile deveneau foarte serioase și continuam să avem dispute și când camerele se opreau. Mult timp nu ne mai sunam sau nu mai vorbeam, dar încet am învățat să nu o mai luăm atât de personal și încercăm, de la sezon la sezon, să rămânem prieteni și pe perioada battle-urilor, când competiția dintre noi e la cote maxime. Este greu, dar încercăm.
- Cum de ai ales bucătăria când tu, de fapt, începuseși să faci performanță în sport?
- Întotdeauna am fost un tip destul de matur pentru vârsta mea. Am ales bucătăria doar din simplul motiv că era singura opțiune pentru o carieră lungă, până la 90 de ani. Când eram mic și mă gândeam serios la viitorul meu, cântăream ce ar fi mai bine de făcut în viață, pentru toată viața, iar bucătăria mi s-a părut cea mai viabilă opțiune. De gătit profesionist, într-un fel sau altul, poți să o faci până foarte târziu, iar salariile cresc odată cu experiența. Din momentul în care nu mai tragi fizic de tigăi și oale, poți să formezi bucătari pentru o școală sau să coordonezi o echipă într-un hotel sau restaurant, care să îți continue rețetele cu sfințenie...
- Și cum de ai crescut, profesional, atât de repede? La 17 ani câștigai de trei ori salariul mamei tale...
- Am crescut profesional muncind foarte mult, încercând să învăț cât de multă bucătărie se poate, într-un timp foarte scurt. La 17 ani deja lucram în două restaurante și făceam și școala de bucătari, iar foamea mea de cunoaștere și recunoaștere profesională era foarte mare. Îmi doream foarte mult să devin șef-bucătar și știam că doar făcând sacrificii voi reuși. Iar sacrificiul meu cel mai de preț au fost timpul liber și adolescența, lucru pe care nu îl regret. Banii veneau, nu sunt un tip avid după câștigul financiar, dar eram plătit pe măsura timpului meu, a cunoștințelor mele și a vitezei. Eram un roboțel de bucătărie de mare viteză. (zâmbește)
- S-a întâmplat să te simți vreodată umilit, la începutul carierei? Cum ai trecut peste?
- Din fericire pentru mine, am știut cum să depășesc aceste momente de început de carieră datorită disciplinei învățate din sportul de performanță. De multe ori am vrut să renunț, dar tot așa mă ambiționam să continui, pentru că, dacă tragi din greu, la un moment dat vei reuși să obții ce ți-ai propus. Aveam momente, ca puști, pe la 15-16 ani, când îmi părea rău pentru drumul pe care l-am ales, plângeam chiar sau mă enervam foarte ușor, căutam ajutor, cumva, de la colegii care reușeau să înțeleagă prin ce trec și, de multe ori, primeam câte un sfat bun, discutam cu părinții (ei îmi spuneau că pot să renunț oricând dacă simt că asta nu este ceea ce mai doresc să fac), dar mă ambiționam și mă întorceam la bucătărie, cu mai mult curaj și foame de succes.
