„Lacrimile din spatele unei măști. E aproape 9, seara. O dată la câteva zile, cobor până la vecini, la parter. Aștept să treacă valul de peste zi și îmi iau strictul necesar pentru coșul casei.
Nu mă îngrijoreză ora târzie, mereu găsesc ce am de luat, iar în prăvălie nu-i găsesc decât pe ei, vecinii. Dincolo de măști, li se citește oboseala acestor săptămâni, adunată în pungile de sub ochi.
Iar în adâncul privirii li se vede și lor teama. Nu-i o exgerare, sunt și ei în ”linia întâi”. În bătaia ”nevăzutului”. Serile trecute, de după un raft, îmi apar doi ochi umezi, cu ecuson în piept”, așa și-a început mesajul Mihai Morar, potrivit Spynews.
Fiecare angajat e ”Omul zilei”
„Femeia s-a oprit din aranjat bucatele și mi-a mulțumit: «Nu credeam că o să vă văd azi… Ieri v-am ascultat scrisoarea părintelui pe care ați citit-o la radio. Nu vă dați seama, în zilele astea grele, cât bine mi-ați făcut… Mi-ați adus un pic de liniște».
„Nu am putut să-i răspund nimic, o lacrimă i se scurgea pe obraz, pe sub mască și, în zilele astea, nici mâna nu poți să o treci peste față. «Nu vă mai țin de vorbă, dar să știți că am trimis scrisoarea dumneavoastră la toți cunoscuții. Avem nevoie cu toții de cuvintele astea…», mi-a spus femeia pe care eu, de fapt, o țineam din treabă.
Cândva, ochii ăceștia umezi erau la panoul din magazin cu ”Angajatul lunii”. Acum, ”Angajatul lunii” nu mai există. Fiecare angajat e ”Omul zilei”.
În scrisoarea de la radio spuneam că izolarea nu e neapărat un lucru rău dacă am folosi acest timp ca să ne împrietenim din nou cu noi, cu oamenii la care ținem, dar, în primul rând, cu sufletele noastre. Doar așa, din această nebunie, pot apărea și lucruri mărețe”, a continuat Mihai Morar.