INTERVIU. Cum s-a născut un film despre trauma generației lăsate în urmă de părinții plecați la muncă în străinătate: „Nu înțeleg de ce nu se țipă mai mult”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Prin scurtmetrajul „Fragmentări”, regizoarea Miruna Minculescu deschide o discuție despre copiii lăsați să-și aștepte părinții plecați la muncă în Occident. „Pentru mine, provocarea a fost de a găsi un eveniment în care părinții nu sunt personaje negative. De multe ori nu e așa. Sunt oameni care au avut alte șanse în viață”, povestește regizoarea, al cărui film se va vedea la Zilele Filmului Românesc de la TIFF 2022.
Cuprins:
- O zi din viața unor surori crescute de bunică
- „M-a durut și pe mine această depărtare”
- „A fost cea mai grea poveste de rezumat”
- „Plecarea la muncă în străinătate fragmentează relații și familii”
- „Nu înțeleg de ce nu se țipă mai mult”
- „Părinții nu sunt niște personaje negative”
- „Ne-am trezit că ultimul coleg a ieșit pozitiv la COVID”
- „Nu era nimeni din echipa de filmare care să nu aibă în familie pe cineva plecat”
- „Vreau să mă uit la condiția femeii”
În România trăiesc peste 76.000 de copii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, așa cum arată cele mai recente date centralizate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor.
Aruncând un ochi peste ultimul deceniu, situația copiilor cu părinții plecați la lucru în alte țări a rămas înfiorător de constantă în România. E o repetiție nesfârșită a aceluiași joc de la început de an școlar, în care un rând de copii ridică mâna pentru a-și plânge abandonul, când diriginta ori învățătoarea întreabă cine are un părinte în Occident.
Din toate aceste declarații se naște o statistică, însă aceasta nici măcar nu reflectă numărul real al copiilor cu părinți plecați în străinătate, după cum a concluzionat și o cercetare publicată la finele anului trecut de Avocatul Poporului.
Oriunde te uiți, vezi povestea asta, în orice direcție. Nu înțeleg de ce nu se țipă mai mult. Și mi se pare incredibil că o țară lasă această traumă să se întâmple în continuare altor și altor copii.Miruna Minculescu, regizoarea „Fragmentări”:
O zi din viața unor surori crescute de bunică
Dar nu greutatea statisticii a împins-o pe Miruna Minculescu să spună, în scurtmetrajul „Fragmentări”, povestea a două surori rămase să-și aștepte părinții plecați la muncă în Occident. Ci faptul că, în anii 2000, și-a văzut propriii verișori și colegi de școală crescând departe de părinți, în casele rudelor din Curtea de Argeș.
De-a lungul a 24 de minute, regizoarea surprinde un singur eveniment din viața a două surori crescute de bunică - ziua așteptării revenirii-surpriză a părinților lor. Înăuntru poveștii ea reușește să cuprindă o bucată din universul copiilor lăsați în urmă pentru că părinții lor nu au reușit să găsească o altă metodă de a le da o șansă în România.
Despre provocările de a pune pe peliculă trauma ignorată a unei generații de copii, Miruna Minculescu a povestit pentru cititorii Libertatea.
- S-a înscris la regie de film la 27 de ani, după o carieră de fotograf de modă și comercial. Cu cel puțin şapte scurtmetraje de şcoală la activ, Miruna Minculescu a fost nominalizată la categoria ,,Tânără speranță” la Premiile Gopo din 2022.
„M-a durut și pe mine această depărtare”
Libertatea: Ce te-a împins să spui povestea asta?
Miruna Minculescu: Au fost cumva două chestii. Eu vin dintr-un oraș mic, din Curtea de Argeș. Și mi se pare că acolo te lovești adeseori de asemenea povești. De-a lungul copilăriei, am avut verișori care-și petreceau luni întregi în casa bunicilor ori a altor rude, inclusiv în cea a părinților mei. Asta pentru că jumătate din familia extinsă era plecată la muncă în străinătate. Și m-a durut și pe mine această depărtate, am simțit cum acea familie ideală din copilărie era destrămată de plecările în Occident.
Între timp, am trecut peste această poveste. Nu era tocmai o rană vie. Dar s-a suprapus peste faptul că am devenit mamă. În perioada în care lucram la scenariu, petreceam mult timp departe de fetița mea, care avea mai puțin de 1 an. Mă gândeam mult la ce înseamnă să pleci pentru o carieră, iar copiii să rămână să te aștepte. S-au legat aceste două lucruri și mi s-a părut că e momentul să mă apuc de această poveste. Ce m-a împins a fost, cu siguranță, fetița mea și faptul că mă rodea această depărtare de ea.
- E cumva un film făcut pentru fiica ta?
- Da. Dar, în același timp, e și pentru toată familia mea. E un cumul.
Eu am petrecut mult timp gândindu-mă la faptul că fiica mea trăiește aceeași depărtare ca verișorii mei. M-am simțit vinovată. Căci, chiar dacă nu plec în străinătate, plec totuși de lângă ea pentru muncă. Detaliile destinației nu contează pentru un copil.
„A fost cea mai grea poveste de rezumat”
- Ce se întâmplă mai exact în „Fragmentări”? Care e acțiunea?
- E vorba despre două surori care trăiesc împreună cu bunica lor. Una dintre ele are vreo 5-6 ani, iar cealaltă este adolescentă. Stau în această casă bătrânească, așezată în umbra unei construcții noi, pe care o ridică părinții lor plecați la muncă în străinătate.
Și întreaga acțiune se petrece de-a lungul unei zile, la mijlocul căreia cea mică aude o conversație a bunicii și trage concluzia că părinții se întorc din străinătate pentru a le face o surpriză. Îi spune surorii mai mari, iar de acolo pornește un entuziasm și o așteptare incredibile, în care aceste două fetițe trăiesc până la sfârșitul „Fragmentări”.
- Care au fost provocările de care te-ai lovit când scriai scenariul, când încercai să conturezi această poveste?
- La acest scenariu am muncit mai mult decât la oricare altul. A fost cea mai grea poveste de rezumat. Cumva, pornisem de la niște fragmente mici din viața acestor două surori, care se întindeau de-a lungul unei perioade de 10 ani. Și aceste fragmente erau inspirate de verișoara mea, care a plecat, la un moment dat, cu părinții în Spania.
Mult timp povestea a avut această formulă. Apoi a venit pandemia și am rescris-o. Am căutat un eveniment care să reflecte întregul univers în care trăiesc aceste două fetițe și care să-i dea spectatorului cât mai multe indicii despre ce înseamnă lumea unor copii lăsați în grija rudelor de către părinții plecați la muncă în Occident.
De fapt, primul lucru clar pe care l-am avut a fost casa în care am ajuns să filmez scurtmetrajul. Când am pășit acolo, mi-am dat seama că trebuie să rescriu scenariul, astfel încât să-l fac să funcționeze în această casă, pe care verișorul meu plecat la muncă în Spania o ridică în curtea mamei sale din Curtea de Argeș.
Mi s-a părut că respectiva casă e parte din povestea familiei mele și că e important să filmez acolo.
„Plecarea la muncă în străinătate fragmentează relații și familii”
- Vorbești de o imagine atât de comună în orașele mici, unde adeseori te izbești de imaginea acestor case mereu în construcție, îngrămădite în curți bătrânești.
- Da, cam vezi peste tot acele ziduri în construcție, care nu par niciodată aproape de finalizare. M-am gândit mult la asta și inclusiv o variantă de titlu făcea o trimitere la ideea de ziduri. Dar am rămas la „Fragmentări”. Asta pentru că plecarea la muncă în străinătate fragmentează relații și familii. Dar și pentru că, din punct de vedere formal, scenariul era inițial o adunătură de fragmente din viața acestor două surori.
„Nu înțeleg de ce nu se țipă mai mult”
- Povestea copiilor din spatele acestor case este ignorată în România?
- Da. Mi se pare pe nedrept ignorată. Eu în continuare vreau, îmi doresc să explorez acest subiect. Nu înțeleg de ce nu se țipă mai mult. Adică e povestea unei întregi generații de copii care au crescut fără multe lucruri necesare în copilărie. Și mi se pare incredibil că lăsăm asta să se întâmple în continuare. Că o țară lasă ca această traumă să se întâmple altor și altor generații de copii în România.
- Dar nu e doar trauma copiilor, până la urmă e și trauma părinților care sunt forțați să facă această alegere. De ce ai ales să nu te concentrezi și pe ei?
- De trauma lor mi-a fost mai greu să mă apropii. Deși m-am gândit foarte mult dacă mă interesează părinții sau copiii. Mi-am dat seama că, în timp ce părinților li se poate imputa o vină, copiilor sigur nu li se poate impune așa ceva. Arătând fix bucata asta, a celor care nu au absolut nicio vină, mă gândeam că poate e un impact mai mare.
Dar, în același timp, nu am vrut ca părinții să fie personajele negative, căci de multe ori nu este așa. Sunt oameni care au avut alte șanse în viață. Ne comportăm de parcă suntem cu toții egali, dar nu suntem. Pornim în viață de pe poziții diferite.
Eu voiam să se înțeleagă că acești oameni nu au găsit altă soluție pentru a-și crește copiii, dar lipsa unei soluții are aceste consecințe. De asta nu am ales să am în film doi copii lăsați chiar singuri, deși există și situația asta în România.
„Părinții nu sunt niște personaje negative”
- Și cât de greu a fost pentru tine să conturezi imaginea unor părinți față de care spectatorii să nu se simtă îndreptățiți neapărat să-i arate cu degetul?
- Dificil. De altfel, mare parte din munca de conturare a scenariului a însemnat căutarea acestui eveniment în care părinții nu sunt niște personaje negative. O situație ce naște o suferință care are legătură cu ei, dar nu e neapărat cauzată de ei.
Cred că e ușor să arătăm spre părinți, să spunem că puteau să găsească altă soluție. Dar realitatea e că nu au găsit-o. Și poate că o parte din ei puteau găsi o soluție, dar nu știm cât de bună ar fi fost aceasta în final. Ăsta e adevărul.
Altfel, ajungi să faci un film despre ceva care te preocupă. Și apoi îți dai seama că nu o să schimbe nimic chestia asta. Așa mă simt în prezent referitor la acest film. Nu-mi vine să mă opresc din a explora acest subiect, dar nici nu știu ce se va schimba. Adică povestești, dar nu poți să cuantifici în ce măsură asta schimbă ceva în societate.
„Ne-am trezit că ultimul coleg a ieșit pozitiv la COVID”
- Și cum a fost procesul de filmare în sine?
- Noi am filmat în noiembrie 2020. Era cea mai grea perioadă de restricții de după lockdown. Și eram destul de panicată de ideea de a aduce mulți oameni din București pe lângă familia mea din Curtea de Argeș. „Fragmentări” e un film de școală și a trebuit să fac rost de sponsorizări pentru a putea testa întreaga echipă înainte de filmări. Era o sumă care se ridica la aproape întregul buget pe care îl aveam de la UNATC.
Ne-am apucat să lucrăm după ce am primit rezultatele negative. Dar în prima zi de filmare, ne-am trezit că ultimul coleg a ieșit pozitiv la COVID. S-a oprit filmarea. S-a votat cu bilețele. Era panică. Înțeleg. Acea primă zi de filmare a fost doar jumătate, iar în urma ei am rămas cu o echipă restrânsă.
Dar, cumva, a fost interesant faptul că am filmat în pandemie. Căci era după multe luni de înstrăinare de lume și de oameni. O înstrăinare pe care o simțeam cu toții.
Am prețuit foarte mult faptul de a fi acolo cu ceilalți, de a ne apropia din nou după luni de înstrăinare. Eu am simțit că m-a ajutat chestia asta în relație cu subiectul pe care-l filmam. Și sper că și ceilalți au simțit asta.
Dar au existat multe dificultăți, inclusiv pentru că filmam cu un copil de 6 ani. Puteam să lucrăm foarte puține ore cu ea de-a lungul unei zile. Iar mare parte din greul de a avea grijă de ea l-a dus cealaltă actriță, care e studentă și a interpretat-o pe sora cea mare din „Fragmentări”.
„Nu era nimeni din echipa de filmare care să nu aibă în familie pe cineva plecat”
- Cum ai pregătit două actrițe tinere să joace personaje care trec totuși printr-o traumă? Cum s-au văzut ele în raport cu această poveste?
- Amândouă erau trecute prin experiențe similare, adică aveau la ce să se raporteze. Cea mică avea un tată care pleca foarte des. Cunoștea raportarea asta la părinți plecați. Iar depărtarea de unul dintre părinți era cunoscută și de actrița care o interpretează pe sora adolescentă.
Nu le-am căutat să aibă această experiență. S-a întâmplat. Și, în același timp, cred că nu era nimeni din echipa de filmare care să nu aibă în familie pe cineva plecat ori să cunoască un caz. Asta arată cât de comună este o asemenea poveste în România.
Într-un fel, a fost ceva special să lucrăm la acest film. Căci era subiectul multora dintre noi, toată lumea l-a simțit drept un subiect familiar.
Cât despre lucrul propriu-zis, am încercat să mă asigur că cele două actrițe au șansa de a se cunoaște înainte de filmare. Și a fost frumos, căci s-au lipit repede una de cealaltă. Cea mare a înțeles faptul că chiar trebuie să se comporte de parcă este sora celeilalte.
- Ai făcut acest film pentru că te simțeai vinovată vizavi de fiica ta când plecai undeva să muncești. Cât timp ai filmat, ai stat departe de ea?
- Da. Și m-am simțit stupid că stau departe de ea, în timp ce mă durea depărtarea asta atât de mult, încât făceam un film despre copiii lăsați în urmă de părinții plecați la muncă în străinătate. Apoi, mi-am dat seama că nu va fi ultimul film pornit din vinovăția pe care o simt pentru că nu sunt aproape, pe care-l fac în timp ce nu sunt acolo. Cu toții funcționăm pe traumele noastre.
- De ce crezi că e important ca spectatorii să vadă „Fragmentări” la Zilele Filmului Românesc din cadrul TIFF 2022?
- Eu nu cred că e important ca oamenii să vadă filmul meu. Mi se pare că asta înseamnă că impui publicului faptul că mesajul pe care-l transmiți este unul corect în orice situație și în orice univers. Mai degrabă, vreau ca oamenii care văd filmul să aibă ocazia de a judeca ei, prin propriul simțământ, ce este corect și ce nu este corect în raport cu propriul lor univers. Cred că mesajul filmului este destul de clar. Dar, dacă-l văd, mă întreb ce pot face spectatorii cu mesajul ăsta. Mi-aș dori să poată să facă ceva.
- Atunci, cu ce dileme ai vrea ca oamenii să plece din cinematograf?
- În general, eu vreau să las în urmă niște filme care să nască întrebări. Îmi place ca, după ce ies din cinematograf, oamenii să se mai gândească cel puțin o dată la ce au văzut. Ăsta mi se pare cel mai frumos lucru pe care poți să-l faci ca și cineast, să ai ocazia de a mai intra o dată în mintea unui spectator care ți-a văzut filmul.
„Vreau să mă uit la condiția femeii”
- Ce alte subiecte te interesează acum?
- În continuare vreau să mă uit la condiția femeii. Nu vreau să sune pretențios. Dar, până la urmă, există niște limitări sociale pe care le întâlnim cu toate, la tot pasul, ne uităm una la cealaltă și știm exact despre ce este vorba, fără să fie nevoie să verbalizăm. Eu aș vrea să se mai vorbească despre lucrurile astea.
Cumva, când văd un film despre femei și despre probleme care pot fi spuse mai degrabă din poziție feminină, mă ajută să înțeleg că ceva nu e neapărat o problemă pentru mine, ci este o problemă pentru toate. Mi se pare că sunt multe chestiuni la care societatea nu oferă cele mai bune răspunsuri, mai ales când e vorba de femei.
De altfel, toate filmele mele de până acum sunt niște povești spuse dintr-o perspectivă feminină. În „Fragmentări” am ca protagoniste două surori și, în același timp, nu am nicio figură masculină. Nici măcar nu a fost o chestie gândită. Am încercat să folosesc minimumul de personaje care puteau să spună povestea asta, iar toate personajele absolut necesare erau femei. Și mi se pare că e o poveste care funcționează, în care nimeni nu simte absența masculină. Nu e ceva țipător. Poți remarca sau poți să nu remarci.
Fotografii: Barbu Nițelea
