„Persian Lessons”/ „Lecții de persană” îl are în prim-plan pe Gilles (Nahuel Pérez Biscayart), un evreu din Belgia care supraviețuiește într-o tabără nazistă, unde, prefăcându-se că este iranian, îi predă farsi unui ofițer SS, Klaus Koch (Lars Eidinger). În realitate, Gilles nu știe niciun cuvânt în farsi și trăiește măcinat de o teamă constantă că va uita unul dintre cele peste 600 de cuvinte pe care le-a inventat în primele șase luni.
„Lecții de persană”, care va avea premiera în România pe 8 octombrie, iese din plutonul filmelor despre Holocaust prin amprenta umană pe care Perelman le-o dă naziștilor. Crede că umanizarea lor îi face cu atât mai înfricoșători și poate conduce spectatorul către o realitate greu de acceptat: obediența în fața unei dictaturi poate transforma orice om într-un criminal. Asta s-a întâmplat cu Klaus Koch, un bărbat mai degrabă sensibil și cult, care ajunge o rotiță în mașinăria ucigașă a lui Hitler.
În interviul pentru Libertatea, regizorul ucrainean mărturisește că, inconștient, a pus mult din propria viață în acest film. Vadim Perelman s-a născut în Kiev, în Uniunea Sovietică, iar la 14 ani s-a mutat, împreună cu mama sa, la Roma. A fost o perioadă din viața lui în care a învățat să supraviețuiască, asemeni lui Gilles, prin orice mijloace.
Totul s-a schimbat când s-a mutat în Canada, unde și-a început studiile cinematografice. Și-a propus să-și facă vocea auzită prin filme și a reușit. Își alege cu grijă proiectele, motiv pentru care toate cele trei lungmetraje ale sale au fost apreciate de critici și public.
Primul său film, „House of Sand and Fog”/ „Casa de nisip și ceață” (2003), a fost nominalizat la trei premii Oscar.
Dragostea pentru filmele românești s-a născut înainte de vizita în România
„Patru luni, trei săptămâni și două zile” (regia Cristian Mungiu) și „A fost sau n-a fost?” (regia Corneliu Porumboiu) sunt filmele care l-au făcut să se îndrăgostească de cinematografia românească.
„«A fost sau n-a fost?» este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut. Este atât de negru și atât de amuzant”, spune regizorul și dă play de pe telefon la trailer-ul filmului. Râde copios. „E aiuritor de amuzant.”
Perelman consideră cinematografia românească printre cele mai bune din lume, alături de cea sud-coreeană.
„Mi-a fost frică să nu umanizez prea mult naziștii, dar am făcut-o oricum“
Libertatea: Finalul filmului dumneavoastră e foarte puternic. Stârnește niște sentimente amestecate, amărăciune și fericire deopotrivă.
Vadim Perelman: Exact, ceea ce este foarte special și foarte rar, cel puțin pentru mine. Pentru că în primul meu film, „House of Sand and Fog”/ „Casa de nisip și ceață”, nu e niciun strop de fericire, ci doar tristețe, multă tristețe. Am învățat din acel film, așa că în următoarele mi-am propus să adaug și un strop de fericire.
– Cât de dificil a fost să găsiți finalul potrivit?
– Sfârșitul i-a aparținut scenaristului Ilya Tsofin, nu a fost ideea mea, dar pot spune că mi-a fost destul de simplu să mă joc cu ea. Pentru mine, protagonistul, Gilles, nu a fost niciodată un personaj pozitiv. Toată lumea spune că este un erou. Nu, este doar un mic farsor care supraviețuiește. Și supraviețuiește în timp ce oamenii lui mor. Supraviețuiește hrănit de mâna naziștilor. Este inteligent? Cu siguranță! Este un șarlatan? Cu siguranță! Însă nimeni nu știe cu adevărat cine este. Dar trece printr-o călătorie care îl transformă într-un erou, pentru că la finalul ei reușește să construiască un monument metaforic pentru cei 2.840 de evrei uciși în acea tabără.
– Având în vedere rădăcinile evreiești pe care le aveți, ce temeri ați avut când ați lucrat la acest film despre Holocaust?
– Mi-a fost frică să nu umanizez prea mult naziștii, dar am făcut-o oricum. De asemenea, nu am vrut să iasă ceva amuzant. E bizar ca oamenii să râdă la un film despre Holocaust, despre un lagăr de concentrare. Dar oamenii râd. Am fost surprins, dar în același timp am fost și mulțumit într-un fel. Cred că ai nevoie de această doză de amuzament pentru a fi capabil să asimilezi acea realitate dură și dureroasă.
– Așa cum ați spus, i-ați umanizat pe ofițerii naziști, un lucru rar întâlnit în filme. De ce a fost atât de important acest aspect pentru dumneavoastră?
– În filme, chiar și în cărți, ofițerii naziști, în special cei din lagăre, ucigașii, sunt mereu portretizați ca niște roboți: împușcă oameni în stânga și-n dreapta, consumă puțin alcool. De pildă, în „Lista lui Schindler” unuia îi curge sânge din nas, dar cam atât de departe se merge cu umanizarea lor. În general, sunt fie nebuni, fie diabolici, doar așa ne este permis să-i creionăm.
Dar cred că dacă le arăți partea umană, ei devin și mai înfricoșători, iar tu devii mai speriat, pentru că te poți vedea pe tine însuți. Un nazist este gelos, și eu sunt gelos. Un nazist iubește o altă persoană, și eu iubesc alți oameni.
– Sau iubește poezia, cum este cazul ofițerului Klaus.
– Da, îi place poezia, vorbește despre mama lui. De câte ori am văzut că un nazist are o mamă, un frate, o familie? Nu știm nimic despre ei. Iar când vezi toate aceste lucruri, te-ai putea întreba: „Cum dracu poate un om să facă asemenea lucruri zilnic? Să omoare oameni? Oare eu aș fi în stare de așa ceva?”. Asta este conexiunea pe care o poți face și atunci totul devine mult mai înfiorător.
Dacă în toate filmele îi vezi pe naziști ca fiind absolut nebuni, automat te gândești: „Nu, eu n-aș fi niciodată capabil de așa ceva”. Când te poți vedea pe tine în ei îți dai seama că toți putem fi capabili de asemenea lucruri.
Vadim Perelman, regizor:
Experimentul Stanford
– Ați mai întâlnit abordarea asta undeva?
– E ca în experimentul Stanford, când studenții au fost împărțiți în gardieni și prizonieri. Cei care au jucat rolul gardienilor au început să fie diabolici, represivi. Toți și-au asumat foarte bine acel rol, chiar dacă în viața reală erau prieteni cu cei care deveniseră prizonieri. În doar șase zile au devenit naziști. Și erau studenți americani, la Stanford, o universitate prestigioasă, de elită.
– Cum ați reușit să găsiți echilibrul, astfel încât spectatorii să înțeleagă acest mesaj?
– Nu sunt atât de deștept, nu am încercat să găsesc doza potrivită, pur și simplu am făcut-o și am sperat să nu exagerez. Nu sunt atât de bun încă. Dar a fost important pentru mine ca personajele să facă câțiva pași spre schimbare, spre a deveni umani. Asta mi-am propus, e adevărat. Nu am vrut însă ca dintr-odată Gilles și Klaus să devină prieteni, să fugă împreună. Klaus l-a scos din lagăr crezând că-i datorează ceva, asta e cel mai uman gest al lui, dar în final aflăm că l-a scos din lagăr pentru că nu voia să piardă un pariu, iar el spune asta râzând.
– V-a fost teamă că oamenii nu vor înțelege esența acestei abordări?
– Nu, nu mi-e teamă de nimic. Am fost îngrijorat că poate mesajul din film nu va fi perceput corect, dar nu dau doi bani pe reacții. Întotdeauna vor exista reacții pozitive și negative, am învățat cu mult timp în urmă să nu-mi mai pese de ele, să nu-mi mai fac griji.
„Ca regizor ai o mare responsabilitate”
– Considerați că filmele au puterea de a-i educa pe oameni, de a-i împiedica să repete greșelile trecutului?
– Desigur, dar filmele au și puterea supremă de a face propagandă, chiar Lenin a spus asta. Chiar sunt niște instrumente foarte puternice, mult mai puternice decât televiziunea sau decât orice altă formă de artă. De aceea, ca regizor, trebuie să ai grijă, pentru că ai o mare responsabilitate.
– Cum se traduce această responsabilitate?
– În primul rând, să nu faci un rahat de film. Ai o mare responsabilitate să nu faci junk food, ci să faci un film care să însemne ceva, care să conteze, dar fără să forțezi nota, fără să urli: „Asta ar trebui să faci, așa ar trebui să trăiești”. Doar prezintă o situație și lasă-i pe oameni să-și tragă propriile concluzii.
– Cât spațiu au avut actorii pentru a improviza?
– Întotdeauna îi las pe actori să improvizeze, în aproape fiecare scenă. Eu nu-mi ghidez actorii, nu sunt un maestru păpușar, îi las să facă ceea ce știu să facă. E puțin înfricoșător pentru ei, dar dacă sunt actori puternici și buni, cum am mereu, iubesc această libertate. Și eu iubesc libertatea.
– Ce înseamnă libertatea în acest context?
– Iubesc libertatea de a nu fi nevoit să le explic actorilor ce trebuie să simtă sau ce trebuie să facă. Dacă nu știi ce simți, n-ar trebui să faci meseria asta. E ca și cum un designer vestimentar vine la tine și-ți spune: „Nu știu dacă haina asta ar trebui să fie verde sau albastră”. La fel e și cu actorii. Ar trebui să ai o opinie a ta. Nu-mi plac actorii dependenți de mine.
– Cum a apărut ideea de a inventa cuvinte în farsi compuse din numele evreilor uciși?
– Tot scenaristul a venit cu ea. Această idee l-a validat pe Gilles și tot ce a făcut el. Această idee, care n-a existat în „Erfindung einer Sprache”, povestea care a stat la baza scenariului, a fost absolut genială. Filmul nu a fost doar despre supraviețuirea lui Gilles. Dacă ai fi văzut filmul fără acea idee, probabil ai fi spus: „A fost un film bunicel. A supraviețuit, bravo lui”. Dar să fim serioși, nimănui nu-i pasă cu adevărat de tipul ăsta.
Nu e atât de interesant că protagonistul supraviețuiește, ce e cu adevărat interesant e că trăiește pentru a avea șansa să onoreze memoria celor care n-au reușit să supraviețuiască. Fără el, memoria acelor oameni ar fi fost distrusă pentru a doua oară. Fără el, ei nici măcar n-ar mai fi existat. El i-a „reînviat”.
Vadim Perelman, regizor:
Dincolo de faimă și glorie
– Cât din propria experiență de viață ați pus în acest film?
– Mult, deși n-am intenționat asta, pur și simplu, am făcut niște conexiuni. Sincer, de cele mai multe ori realizez că am făcut asta abia după ce termin un film. Când filmez nu mă gândesc la aceste lucruri într-o manieră profundă, uneori nici nu înțeleg exact ce fac. Sigur, știu cum să fac un film bun, dar nu știu ce înseamnă încă, nu știu să-i explic cuiva cum se face un film bun. Încă învăț prin voi, oamenii care îmi iau interviuri. Când aud anumite întrebări, îmi dau seama: „Wow, ce perspectivă tare, nu m-am gândit nicio clipă la asta”.
– Protagonistul filmului este nevoit să-și schimbe identitatea pentru a supraviețui, iar acest lucru îl macină. Dumneavoastră v-ați simțit vreodată așa?
– Sigur, la 15 ani, când am ajuns în Canada. Nu știam deloc limba, așa că a trebuit să mă reinventez, să inventez o nouă persoană, așa cum Gilles a făcut în lagăr. M-am prefăcut constant.
– Ați trăit în Kiev până la 14 ani, când ați plecat în străinătate. Cum ați făcut față provocărilor care au urmat?
– Asta m-a motivat să nu-mi irosesc viața, mi-am dorit să am o voce, să spun lucruri, să fiu intervievat, să particip la festivaluri.
N-am făcut nimic pentru bani, pentru faimă sau glorie. Îmi place să fiu validat, îmi place ca oamenii să-mi spună: „Ești bun, ești inteligent”. Asta ne dorim cu toții.
Vadim Perelman, regizor:
Omul care a încercat
– Ce v-a învățat experiența din spatele camerei de filmat?
– Am învățat că este foarte, foarte greu să faci un film, chiar și unul prost. Am învățat să profit de orice oportunitate pentru a face un film bun.
– Sunteți cunoscut și pentru că ați refuzat multe proiecte.
– Da, tocmai de asta. Nu am nevoie de o lista lungă de filme pe IMDb. Vreau să fiu luat în serios. Nu vreau să fiu un perfecționist, dar nici nu vreau să fac „Transformers” sau filme Marvel. Astea nu sunt filme, sunt niște reclame mai mari.
– Ce părere aveți despre cinematografia românească?
– Sunt absolut îndrăgostit de cinematografia românească. Mi se pare una dintre cele mai bune din lume, alături de cea sud-coreeană. Filmele românești îmi plac pentru că sunt simple și amuzante.
– Ne puteți spune un titlu care v-a plăcut?
– „Patru luni, trei săptămâni și două zile” și „A fost sau n-a fost?” sunt preferatele mele. „A fost sau n-a fost?” este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut. Este atât de negru și atât de amuzant. E aiuritor de amuzant.
– Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ați primit?
– Uneori, când am sentimentul că sunt mai bun decât ceilalți, că sunt mai deștept și că toți ceilalți sunt proști, devin foarte intolerant. Mama mea obișnuia să-mi spună: „Da, poate că toți sunt proști, dar nu trebuie să le demonstrezi asta, nu trebuie să le spui asta”. Mi-aș fi dorit să iau mai în serios acest sfat, să fiu mai atent. Pentru că am făcut de multe ori asta în viața mea și în acele situații eu am fost prostul.
– Cum ați vrea să rămâneți în memoria oamenilor?
– Cred că aș vrea să se spună despre mine că am încercat. Am încercat să fiu un om bun.