– Cum a fost toată perioada asta pentru tine, mai ales că ziua de naștere te-a prins chiar în starea de urgență?
– A fost intensă și plină de tensiune, ca pentru majoritatea dintre noi. Ziua mea de naștere a fost puțin după declararea stării de urgență, nici nu realizam bine ce va urma, eram doar fericită că aveam acasă ambele fete, cea mare a reușit să vină din Marea Britanie, unde e studentă la Arhitectură în istoricul Oxford, cu unul dintre ultimele zboruri care au aterizat în România. Norocul nostru a fost, într-un fel, și cu ziua asta de naștere, Carina avea un bilet spre casă luat cu multă vreme înainte, pentru că ne doream oricum să fim împreună un weekend, fără să știm că pandemia va prelungi întoarcerea până în prezent. Una peste alta, ziua a fost perfectă. Carina a reușit tortul meu Pavlova preferat, Petra și Ticu s-au organizat pentru un superb buchet de flori, afară a nins ca în ianuarie, deși era final de martie… Straniu și oarecum adaptat, ca vremurile în care învățam să trăim.
– Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut când am ieșit din starea de urgență? Unde te-ai dus?
– La pedichiură. Apoi la Iași, la ai mei, pentru o gură de oxigen cu familia extinsă.
– De când te știu ești vopsită blond. Ești fidelă acestei nuanțe încă de când ai început să te vopsești sau în adolescență ai experimentat brunet, roșcat sau… verde?
– Oh, am fost și roșcată, chiar toată facultatea… la blond am ajuns din greșeala unei coafeze care încerca să îmi deschidă părul cu câteva șuvițe și a făcut-o lată… M-am obișnuit destul de repede, la televizor părea mai bine așa decât în tonurile mai închise și s-a adjudecat. Verde n-am încercat și nu cred că m-ar fi tentat chiar dacă epoca ar fi avut culoarea în modă, am avut mereu tentația de a mă pierde în mulțime, n-a fost un pariu să mă remarc fizic, dar m-au trădat impulsivitatea și vocea, deci am compensat cu vorbitul…
– Apropo de fete. Sunt deja adolescente. Cum reușești să menții o relație apropiată cu ele, dar fără să le invadezi spațiul intim?
– Au un foarte bun aparat de măsură pentru spațiul lor personal și am fost educați să îl respectăm. Din fericire, suntem prieteni, ne salvează umorul din toate situațiile care se lasă cu mici altercații. În general, Petra e furioasa, fiind cea mai mică, are impresia uneori că jocurile se fac fără ea și încearcă să recupereze mereu ce i se pare că a ratat. La noi e totuși altfel, decât în alte case cu adolescenți, sunt zile în care fetele își pun ceasul să sune ca să stăm împreună cât de mult, chiar dacă nu facem nimic extraordinar. Coacem vinete, ne uităm la câte un film, ele experimentează rețete, eu mă dau victimă pentru că se întâmplă să rămân la strâns vasele. E cam frumos…
– Urmăream pagina ta de Instagram și mi-a atras atenția o fotografie cu Toni Grecu. Cum se poate ca după 25 de ani de jurnalism încă să te bucuri ca un student în anul I care face primul interviu cu artistul preferat?
– Ah, e normal la vârsta mea, parcă așa spunea versul… ha, ha. Și stai, am norocul ca tot sezonul viitor de “Rețea de idoli” să fie cu oameni cu care îmi fac bucuria de a ajunge să îi reîntâlnesc față în față. După atâta neliniște și lipsă de orizont cred că a venit vremea să ne luminăm și cu oameni frumoși, care ne-au inspirat, pe noi sau generațiile de dinainte.
Mi se pare că e cel mai bun moment să ne întoarcem la talent, farmec, inteligență, să râdem sau să ne emoționăm sincer, să găsim motive de a evada ușor dintr-un prezent complicat, care nu pare să se limpezească prea repede. Încep filmările zilele viitoare pentru un sezon care va fi mai lung decât cele pe care le-am avut până acum, cu mai multe personalități și cu mai multe povești neștiute despre acești eroi iubiți, care merită frecventați și aduși mereu în fața publicului.