Șase filme memorabile din expoziția “Scurtă istorie a scurtmetrajului românesc (1890-2000)”

“Mâna lui Paulista”, “Un cartuș de Kent și un pachet de cafea”, “Marilena de la P7”. Probabil cele mai cunoscute scurtmetraje românești, cel puțin pentru generația actuală. Sunt studiate și (re)văzute și pentru că regizorii lor – Cristian Mungiu, Cristi Puiu, respectiv Cristian Nemescu, ce coincidență onomastică – au ajuns faimoși, mai târziu, prin lungmetraj.

Dar scurtmetrajele, atunci când sunt bune, sunt mai mult decât exercițiile de formare ale unor mari cineaști. Sunt povești foarte bine spuse care, în mai puțin de 30 de minute, pot schimba perspective, pot mișca plăci tectonice emoționale, pot ilumina. Și pentru asta, merită să le apreciem mai mult.

De-asta m-am bucurat când am aflat de inițiativa ShortsUp, festivalul românesc cu o vechime de 11 ani, de a începe o istorie a scurtmetrajului românesc. Alexandra Safriuc, selecționer la ShortsUp, și Gabriela Filippi, istoric de film, au cercetat patrimoniul de filme scurte păstrate în Arhiva Națională de Filme (ANF) și au ales 15 scurtmetraje reprezentative, din 1890 până în anii 2000, care să facă primul pas către această istorie a filmului scurt la noi. 

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Așa a apărut “Scurtă istorie a scurtmetrajului românesc (1890-2000)”. Live, se vizitează sub formă de expoziție-instalație la Muzeul de Artă Recentă (MARe) din București, unde vizitatorii pot chiar să interacționeze cu secvențe din cele 15 filme scurte selectate. E deschisă până pe 11 octombrie. Online, pe toată durata lunii octombrie, cele 15 filme sunt disponibile integral și gratuit, la adresa https://shortsup.ro.

Unul dintre criteriile de care specialistele ShortsUp au ținut cont când au selectat filmele e acela al relevanței pentru noi, cei de azi. Nu neapărat cele mai bune filme din punct de vedere tehnic, nu neapărat cele mai spectaculoase (deși bifează și astfel de criterii), ci cele care încă ne vorbesc. La asta m-am gândit și eu când am ales preferatele mele, în lista de mai jos:

“La mere”, regia Manole Marcus și Iulian Mihu, din 1953

Înainte să fie noul val al filmului românesc, a existat “primul val” al regizorilor români, iar filmul “La mere” e unul dintre momentele lui cheie, spun specialiștii.

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

Inspirat de o nuvelă a lui Cehov, filmul spune povestea unor tineri logodnici prinși la furat de mere în livada boierului. Drept pedeapsă, boierul și slujitorul său îi supun pe cei doi unor violențe psihologice și fizice crunte. Într-un peisaj românesc de munte care-ar putea trece lejer drept Eden, suferința lor parcă doare și mai tare.

Câteodată te întrebi ce îi face pe cei care au puterea să îi manevreze ca pe niște jucării, provocând multă suferință, pe cei fără putere. Lipsa de caracter? Plictiseala? Doar simplul fapt că pot?

“În familia Ressel”, din 1916

Filmări de tip home movie, imagini care au ca scop păstrarea pe film a unor momente de familie, din familia lui Ludovic Ressel, un comerciant de mașini care înființează o companie cinematografică, “Filmul Național Român”, în 1914. Mai târziu, a coregizat primul film artistic despre Primul Război Mondial – “Ecaterina Teodoroiu”, tot un scurtmetraj.

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

În secvențele din “În familia Ressel”, oamenii stau în jurul mesei în grădină, se fac poante între frați, copiii sunt instruiți să danseze sau să stea frumos la cameră, familia se adună în fața camerei și toată lumea râde și se distrează. E o scenă pe care o refac toți părinții de azi cu copiii lor, cu telefoanele în mână. În parcuri sau pe stradă, unde e un copil simpatic, e, cel mai probabil, și un părinte cu o cameră îndreptată către el. Odată cu smartphone-urile, toată lumea are o cameră, nu mai e rezervată doar pentru cei bogați. Așa, amintirile tuturor sunt consemnate.

Mai e ceva ce sclipește în ochii oamenilor din familia Ressel: minunea în fața tehnologiei, a acelei camere care îi prinde pe film, o noutate la vremea aia. Poate că și lor le era teamă, dar pare că mai mult îi atrăgea. O sută de ani mai târziu, în vremurile noastre cu mecanisme construite pe bază de inteligență artificială, parcă sună cunoscut.

“Plimbarea lui Esop”, regia Geta Brătescu, din 1967

Geta Brătescu, artista plastică pe care-am pierdut-o în 2018, e cunoscută mai ales pentru lucrările de grafică, desen, colaj și ilustrație. Însă, așa cum aveam să aflăm în 2017, la Pavilionul românesc de la Bienala de Artă din Veneția, prin expoziția retrospectivă dedicată operei ei, artista a experimentat cu mai toate mediile, inclusiv film (gândiți-vă la experimentele filmate ale Marinei Abramovic).

În filmul animat al artistei, Esop, scriitorul antic grec cunoscut pentru fabulele lui, devine personajul principal al unor scurte fabule inventate de artistă (scenariul îi aparține tot ei). În esență, Esop e figura omului blând, cu deplină încredere în oameni, care e înșelat de semenii lui: muncitorul care-i transferă toată povara pe care-o căra și nu-l primește la adăpost de ploaie, o fată care-i sparge mingea, cei doi soldați care se bat pe-un măr – aici mi-a amintit de “Trei mere” al lui Gopo -, astronomul care se salvează sacrificându-l pe Esop. Bunătatea lui se ciocnește cu egoismul celorlalți și, până când nu învață și el să păcălească (dar nu pe oricine, veți vedea), nu se poate salva.

“O noapte în Tokoriki”, regia Roxana Stroe, din 2016

Film de absolvire UNATC al Roxanei Stroe, premiat în cadrul secțiunii Generation 14+ la Berlinale și cu trofeul cel mare al competiției de scurtmetraje de la TIFF 2016, spune povestea unui majorat undeva la țară, cândva în anii 90.

E un film excelent scris și filmat în care dialogul verbal lipsește. În schimb, personajele își spun povestea prin priviri, prin limbajul corpului și, partea care dă divertisment și nostalgie pentru generația care a crescut în anii 90, prin versurile muzicii acelor ani – de la “Haide vino înapoi” și “De ce mă minți” la “Mister Vain” și “Be My Lover”.

E un film care știe să conducă spectatorul și, la final, să-i ofere o mare surpriză, genul acela care te face să te bucuri de-un film.

“Gogulică ceferist”, regia Cornel Dumitrescu, din 1929

În anii 20, Charlie Chaplin își lansa capodoperele și crea ceea ce azi numim comedii chapliene, adică acele filme mute, comedii burlești, cu comic de situație și actorie cu pedala intensității apăsată până la capăt.

În 1929, cu puțin timp înainte ca în România să înceapă să se manifeste efectele catastrofale ale crizei economice de la finalul anilor 1920, când mulți români au suferit din cauza șomajului, actorul Ștefan Ionescu și regizorul Cornel Dumitrescu creează personajul Gogulică, un șomer neîndemânatic care își caută loc de muncă, ajunge muncitor la CFR și intră în tot felul de încurcături.

Pe lângă poveste, și decorul atrage atenția. Filmul ne plimbă prin Bucureștiul acelor ani. E emoționant să vezi clădiri pe care încă le moștenim, deși nu le și întreținem corespunzător, și trotuare libere, ca o carte poștală din trecut.

• “Dacă aș fi cowboy!”, regia Ion Moscu, Kiamil-Kiamil, Maria Marin și Ștefan Staincu, din 1972

Produs de Sahia Film, singurul studio de film documentar înainte de 1989, filmul pornește de la o premisă aparent simplă: scrisoarea unui tânăr cinefil din satul bucovinean Mărițeia Mică către revista “Cinema” în care se plânge de programul sărac de filme din sat. Reporterii Sahia Film merg în sat, dar nu-l mai găsesc pe tânăr, care fusese luat în armată între timp. Îi fac un portret în lipsă, prin vorbele consătenilor lui. Cel mai bine le iese portretul satului românesc din acei ani și relația oamenilor cu statul.

Oamenii sunt fascinați de cowboy și de lumea westernurilor americane, tânjesc după a cunoaște ce e dincolo. Primesc la schimb povești despre cum “avem western și noi acasă” (vorba mamelor), o formă prin care sistemul comunist încerca să țină în frâu visele oamenilor.

M-a frapat scena cu un puști care a găsit forma prin care să-și facă singur o pălărie ca-n filme – dacă uzi bine o pălărie, poți să-i răsucești cu ușurință borurile și să-i dai forma aia lunguiață, tipică de pălărie de cowboy -, căci mi-a amintit de momentele din copilărie când visam haine ca-n videoclipurile de pe MTV-ul american. Oare copiilor de acum, al căror teren de joacă e social media fără granițe (teoretic), le e mai ușor?

Expoziția “Scurtă istorie a scurtmetrajului românesc (1890-2000)” se vizitează la MARe – Muzeul de Artă Recentă (Bulevardul Primăverii nr. 15) până pe 11 octombrie. Filmele sunt disponibile și online, gratuit, la adresa https://shortsup.ro/istorie-a-scurtmetrajului, până pe 30 octombrie.

Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!  

Urmărește-ne pe Google News