Un altfel de TOP Libertatea. Cele mai importante filme românești ale unui an remarcabil

„Teambuilding” devine filmul românesc cu cele mai mari încasări din ultimii 30 de ani, dar nu a ajuns din urmă „A doua cădere a Constantinopolului” în privința numărului de spectatori (filmul lui Mircea Mureșan a avut 1.320.000 spectatori în 1994, dar încasări mai mici.).

În top 10-ul general mai e un film românesc și tot o comedie – „Mirciulică”, de Cristian Iliușan, care după 12 săptămâni de rulare e pe locul 7 cu peste 326.000 spectatori și încasări de peste 8,1 milioane lei.

România a intrat încă din 2020 în rândul țărilor est-europene cu titluri autohtone în fruntea clasamentelor locale. Cehia a avut în 2020 cinci filme autohtone pe primele cinci poziții din top 10-ul intrărilor la cinema. Lituania și Letonia câte două, dar pe primele locuri. Bulgaria a avut un singur film, pe locul 8. De Polonia, ce să mai vorbim.

În 2020, „Miami Bici”, de Jesús del Cerro, ieșea pe locul 1 în topul general, strângând cu puțin peste 550,000 de spectatori în patru săptămâni pentru că a început pandemia. Filmul care a lansat trendul e însă „5Gang: Un altfel de Crăciun”, de Matei Dima, care a ieșit pe locul 10 în 2019 cu aproape 350.000 de intrări în 12 săptămâni.

Dacă nu ne putem compara cu Polonia,  al cărei top 10 a fost ocupat în 2020 numai de producții autohtone, e pentru că Polonia producea înainte de pandemie peste 40 de lungmetraje de ficțiune pe an, majoritatea finanțate de Polish Film Institute (în 2020 a produs peste 30.). Dar filmul din fruntea topului din 2020, thrillerul erotic „365 Days”, de Barbara Białowąs, era producție independentă.

2022 nu a fost în România doar un an cu multe filme de debut, dar a fost mai ales anul filmului independent. Nici „Teambuilding”, nici „Mirciulică” nu au folosit bani de la Centrul Național al Cinematografiei. Filmul care în 2021 a intrat în top 10 pe locul 8 – „Tabăra”, de Vali Dobrogeanu, era tot producție independentă (proiect al trupei 5Gang). În acest sens, regretul directorului general al Centrului Național al Cinematografiei, Anca Mitran că CNC nu finanțează și filme comerciale nu-și mai are locul. Cinemaul de entertainment e pe cai mari și nu cu ajutorul statului.

Filmul de artă și filmul de public pot coexista fără să se excludă

Din dorința de a ajuta la medierea eternului (fals) conflict dintre film comercial și film de artă (de festival), am decis ca în acest să includem în top și filme comerciale pursânge, precum și titluri care, deși au fost în festivaluri, merg și pe entertainment. 

Trebuie salutată reușita producțiilor comerciale. Odată ce au văzut că pot sparge monopolul filmelor americane, autorii lor pot face data viitoare un film mai bun. Dovadă că „Teambuilding” e mai bun ca „Miami Bici” care la rândul lui era mai bun ca „5Gang: Un altfel de Crăciun”. 

Când am mers în 1999 în SUA, dacă ceream cu românii cu care eram o masă pentru fumători, la restaurant, eram puși invariabil la masa de lângă veceu. Filmul de artă și filmul de public pot coexista fără să se excludă. E loc pentru toți. O cinematografie nu e sănătoasă dacă produce un singur fel de filme.

Ar trebui, poate, făcută și următoarea precizare: critica de film din România nu a trimis anumite titluri la „masa de lângă veceu” pentru că erau comerciale, ci pentru că lăsau de dorit din punct de vedere artistic. Dar e un pericol aici. Dacă îi tot spui unui copil că e idiot, sunt mari șanse să crească idiot. Ca acest paragraf să nu pară arogant, voi adăuga că un film de artă prost e infinit mai deprimant ca un film comercial prost.  

Deci hai să dăm mână cu mână și să citim acest top relaxat, cu bilete fără loc. (O mică precizare: nu am mai luat în calcul „Crai nou”, „Imaculat”, „#dogpoopgirl” și „Miracol” deoarece au intrat în topul din 2021.).

Un alt fel de TOP

Cel mai bengos film din 2022: „Teambuilding”

Succesul extraordinar al filmului regizat de Matei Dima, Cosmin Nedelcu (Micutzu) și Alex Coteț se datorează unei strategii bine unse, în care s-au investit 800.000 de euro. Plasându-și acțiunea în lumea corporatiștilor, pe care mulți români o cunosc, filmul extinde satira la nivel național, punând să se confrunte la un teambuilding echipe din mai multe sucursale din țară. Peste glumele de băieți vin ironiile la adresa muncii în corporație și a specificului local, deci fiecare spectator ar trebui să găsească teoretic ceva să-i placă.

 Dacă n-ar fi fost pandemia, „Miami Bici” ar fi făcut poate la fel de mulți spectatori ca „Teambuilding”, dar stimulați de aproape marele succes cu „Miami Bici”, Matei Dima și compania au făcut un mic salt calitativ și un mare salt psihologic. „Teambuilding” a avut un ecou atât de bun încât a adus în săli oameni care nu mai intraseră la cinema și de 10-20 de ani. E de așteptat ca acest rezultat să ridice și ștacheta artistică a echipei la următorul film, care am înțeles că va fi unul de acțiune. 

Numai trailerul oficial are peste 1.800.000 de vizualizări:

Premiantul clasei: „RMN”

Cel  mai ambițios (și mai nedreptățit) film al lui Cristian Mungiu, prezentat în Competiție la Cannes 2022, e o tentativă curajoasă de a sonda discriminarea (rasială, socială) pe lung, pe lat și pe adâncime. Adică scoțând-o din specificul local (Transilvania) și din prezent pentru a-i căuta mecanismele de funcționare și transmitere în timp și spațiu.

Mungiu a plecat de la cazul real al muncitorilor sri lankezi primiți inițial cu brațele deschise în comuna Ditrău, județul Harghita, în 2020, dar pe care îl ascunde într-un tort cu multe straturi și personaje de diverse etnii. Materia densă a filmului dă mult de gândit spectatorului și îl stimulează să încerce să explice lucruri pe care poate nici Mungiu nu le-a înțeles, de asta a și făcut filmul. 

„RMN” merita să fie în top fie și numai pentru cele 17 minute în plan-secvență a discuției de la căminul cultural, un exemplu de măiestrie regizorală care probabil va ajunge să fie predat în școlile de film.

Cronica, aici

Cel mai pe felie: „Oameni de treabă”

Spre deosebire de Matei Dima și echipa lui, Paul Negoescu a studiat și văzut mult cinema, și e unul dintre puținii regizori români care, după filme de studenție premiate în festivaluri, a ales să facă lungmetraje cât mai accesibile. Încercarea de a media gustul personal cu gustul publicului nu e ușoară, dar Negoescu a învățat cu fiecare nou film, iar „Oameni de treabă” (cea mai mare reușită a sa de până acum) e și comedie neagră cu polițiști, și drama unui loser care are ocazia să-și recapete demnitatea. 

Filmul e „pe felie” pentru că reușește să susțină și să echilibreze registrele comic și dramatic fără a plictisi o secundă (deși n-are multă acțiune), pentru fluiditatea regizorală, inteligența scenariului și interpretările tuturor actorilor, mai ales cea a formidabilului Iulian Postelnicu.

Cronica, aici

Cel mai șucar: „Metronom”

Debutul în lungmetrajul de ficțiune al lui Alexandru Belc (Premiu pentru regie la Cannes 2022, în secțiunea Un Certain Regard) reconstituie atmosfera unei epoci deloc frecventate în cinemaul românesc postdecembrist – începutul anilor 70, înainte să se strângă șurubul -, înfățișând un grup de tineri siliți să se adapteze noilor vremuri atunci când unul de-al lor îi toarnă la Securitate că au cerut muzică la Radio Europa Liberă.

Lui Belc îi reușește sugerarea modului insidios prin care compromisul se strecoară în oameni (pentru a-i termina definitiv), dar și mai memorabilă e atmosfera creată prin colaborarea dintre imagine, coloană sonoră, decoruri și costume. Nu ai sentimentul că vezi o reconstituire a epocii (nici o copie a altor reconstituiri cinematografice), dimpotrivă, senzația e că te întorci într-o lume în care tot ce vezi, auzi, miroși e impregnat de libertate. Această lume veche, liniștită, ordonată în care intră pe negândite un fel de Alien va fi distrusă pornind de la miez, nu dinafară, spune filmul.

Cronica, aici.

Cel mai cool: „Pentru mine tu ești Ceaușescu”

Debutul în lungmetraj al lui Sebastian Mihăilescu (Premiul pentru cel mai bun film din Europa Centrală și de Est și Premiul pentru imagine la Festival Internațional de Film Documentar de la Jihlava, Cehia 2021) îmbină dezinvolt documentarul cu ficțiunea și imaginea pe care tinerii de azi o au despre Ceaușescu cu un fel de ars poetica despre responsabilitatea și încărcătura meseriei de cineast.

Mi se pare cel mai curajos debut ajuns pe ecrane în 2022, un film care trădează vâna și ochiul de cineast, precum și modul de a face cinema al cuiva care și-a distrus maeștrii asimilați în prealabil.

Ceaușescu e doar un pretext pentru un film despre o generație de tineri, dar și pentru un joc de glezne regizoral, un antrenament pentru ambiții și mai mari.

Cronica, aici.

Coup de coeur: „Prea aproape”

Cel mai emoționant film românesc din 2022 mi s-a părut acest documentar de lungmetraj (tot debut) al lui Botond Püsök, premiat ca cel mai bun film din secțiunea Voci emergente ale documentarului la Astra Film Festival 2022 de la Sibiu. E un film care vorbește despre traumă și abuz sexual într-o structură de thriller tensionat, dar o face cu atâta delicatețe și inteligență emoțională încât nici nu-și expune personajele (mai mult decât acestea simt nevoia), nici nu te lasă indiferent.

Din contră, el filtrează cu discreție invitația de a nu închide ochii în fața unor cazuri asemănătoare și de a-i privi cu înțelegere pe ceilalți. „Toți cei pe care-i întâlnești poartă o luptă de care nu ai habar. Fii bun cu ceilalți. Întotdeauna”, sună cuvintele actorului Robin Williams, pe care victima le ține pe perete, alături de desenele care au ajutat-o să-și vindece trauma. Faptul că personajele reușesc să iasă din tunel devine și pentru spectator, la final, o victorie.

Cronica, aici.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE