De ce trebuie neapărat văzut filmul care a câștigat premiul cel mare la Astra Film Festival
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În „Apropierea” de Botond Püsök, o coproducție româno-maghiară care a luat cel mai important premiu la recent încheiatul Astra Film Festival de la Sibiu (cel mai bun film din secțiunea Voci emergente ale documentarului), o mamă luptă să-și apere copiii de fostul partener, care i-a abuzat sexual fetița în perioada când era gravidă cu copilul lui. Filmul vorbește despre traumă, dar și despre iubire și curaj cu limbajul unui thriller care îți strânge inima.
Cuprins:
„Toți cei pe care-i întâlnești poartă o luptă de care nu ai habar. Fii bun cu ceilalți. Întotdeauna”, scrie pe o hârtie din camera fetiței. Actorul american Robin Williams a spus-o când lumea nu știa că suferă de demență cu corpi Lewy și depresie. Ar putea fi motto-ul acestui film a cărui primă calitate, înaintea tensiunii bine construite a thriller-ului, e delicatețea cu care se apropie de personaje. Grija de a nu intra cu bocancii, deși Botond Püsök mi-a spus că ideea filmului i-a venit când mama fetiței, pe care o cunoștea de mai demult, a decis să-și deschidă inima.
Dimensiunea traumei nu vine din amintirile fetiței, regizorul nu o trage de limbă, dar e sugerată de desenele ei pentru că și-a cultivat intuitiv acest talent cu forță terapeutică.
O femeie cu păr lung, înlăcrimată, a cărei inimă e străpunsă de o pasăre de hârtie. Desene cu mulți ochi. Coloane de ochi unii peste alții. Capul unei fete a cărui calotă se răsucește în spirală de parcă ar ieși dintr-o ascuțitoare. Calota supradimensionată a unei fete în al cărei păr ca sârma stau agățate capete de bărbați și femei.
Acestea sunt desenele unui copil care la 9 ani a înțeles în mod brutal că oamenii nu sunt, așa cum credea el, ca mama (idolul ei), nici măcar marea iubire a mamei, fiul de preot care se purtase atât de frumos cu ele în satul în care au venit.
Botond Püsök începuse un master în film documentar la Budapesta când Andrea, care e actriță la Cluj, a decis să-i povestească drama ei. „Era”, spune regizorul, „într-un stadiu al vindecării în care dorea să-i ajute și pe alții”. S-a hotărât să facă un film și a început să-i filmeze pe Andrea și copiii ei în 2017. A filmat până în 2021 între 70 și 100 de ore (nici nu știe exact), pe care le-a montat timp de un an cu o foarte bună monteuză de la Budapesta, Brigitta Bacskai.
„Apropierea” face parte și din selecția celei de-a 13-a ediții a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (21-30 octombrie 2022). Va fi arătat în Capitală pe 25 octombrie, ora 20.30, la Cinema Eforie. Nu-l ratați!
Tot în Ungaria a găsit un compozitor, pe Andor Sperling, care a creat muzica pe măsură ce vedea materialul filmat, adică după cursul pe care l-au luat evenimentele. Câteva teme din film, diferite de cele principale, îi aparțin lui David Stephen Grant, un compozitor născut în Marea Britanie, care locuiește în Norvegia.
Îngrozită că și-ar putea pierde copilul
Încă de la început, regizorul a înțeles că filmul urma să se construiască pe tensiunea creată pentru mamă de vestea că fostul partener, condamnat la 5 ani de închisoare, e eliberat după 3 ani pentru bună purtare, se reîntoarce în sat și o dă în judecată pentru custodia băiețelului. Pe lângă teama că și-ar putea pierde copilul dacă fostul partener mituiește pe cine trebuie e angoasa că ar putea oricând să apară la ușă (deși o decizie judecătorească îi interzice) sau că cei mici s-ar întâlni cu el prin sat.
Camera de supraveghere pe care Andrea o montează aduce o tensiune în plus și la un moment dat, fostul partener chiar se ivește pe bicicletă în fața casei. Dar Püsök decide să nu-l arate de aproape și doar să sugereze în alte scene că ar putea fi el sau că, de fapt, orice biciclist ar putea trezi amintirile fetiței.
Oricum, abuzatorul nu e un personaj interesant pentru regizorul care a vrut de la început să se concentreze, după cum spune, pe „supraviețuitori”.
Termenul mi-a adus aminte de „Utoya: 22 iulie” (2018), filmul pe care Erik Poppe l-a făcut despre atacul terorist din Norvegia din 2011, unde acesta reconstituie evenimentele fără a-l arăta pe Breivik decât o singură dată, de la distanță. Motivul nu e doar stilistic (suspansul din faptul că nu vezi criminalul), ci și etic.
Și mama, și fetița trăiesc cu spaima că abuzatorul se poate întoarce, iar filmul surprinde spaima mai ales din tăcerile lor. Și tristețea care le rămâne în ochi după ce râd la joaca băiețelului (care nu știe, firește, ce a făcut tatăl și speră să-l întâlnească). E o tristețe complice, dar fiecare dintre ele parcă își duce singură durerea.
„Oamenii îl cred nevinovat, chiar dacă el a recunoscut totul în instanță”
Și privirea mamei în multe prim-planuri, când e singură, fumează și ochii ei spun: „Ce mă fac acum? ” Andrea e expresivă și e clar că nu joacă în astfel de scene. Regizorul poate nici nu i-ar fi menționat meseria dacă meseria n-ar fi fost un argument pentru unii locuitori ai satului să o considere tot pe mamă vinovată că le-a făcut satul de râs.
Dacă ar fi apărut într-un film de ficțiune, aceste replici introduse din off (ca un fel de cor nevăzut, spune regizorul) ar fi avut nevoie de un scenarist talentat. „Faptul că e actriță spune tot. E antrenată să mintă”. „Azi, fetele sunt atât de mature, dacă un bărbat le atinge cu bune intenții, se gândesc la ce e mai rău”. „Ar fi un păcat mortal să abuzezi un copil. Slavă Domnului, asta nu s-a întâmplat niciodată în satul nostru”. „N-am fi avut drum asfaltat și gaz dacă nu era el”. „A fost elevul meu preferat. Mergea în fiecare duminică la biserică”. „Nimeni nu s-a purtat în această comunitate așa cum s-a purtat actrița. Ne-a făcut satul de râs. E un păcat să-ți trimiți partenerul la închisoare.”
„Oamenii îl cred nevinovat, chiar dacă el a recunoscut totul în instanță”, îi spune mama asistentei sociale cu care mai stă de vorbă. Și în aceste discuții, Botond Püsök (care a și filmat) caută ochii personajelor. Îi caută în toate momentele importante (și fetița recunoaște la un moment dat că desenează ochi poate pentru că încearcă să înțeleagă).
Privirea nerăbdătoare a băiețelului înaintea reîntâlnirii cu tatăl și, alături, privirea îngrijorată a mamei că își expune încă un copil. Privirea prudentă a fetiței când merge cu autobuzul și stă trei scaune în fața celorlalți. Privirea în sfârșit fericită a mamei când stau toți trei și o pisică la televizor. Sunt multe pisici în film, uneori stau și ele de pază, pe gard sau pe geamul casei.
Filmul sugerează multe din detalii chiar și atunci când vede în viața cotidiană simboluri pentru ceea ce li se întâmplă personajelor. De pildă, o spirală din rogojina din bucătărie se regăsește peste câțiva ani în inelul cu spirale al fetiței devenite adolescentă, când lucrurile încep să meargă, iar desenele ei capătă culoare și lumină. Din mișcarea aparatului de filmat, spirala parcă se învârte.
Probabil că alte corespondențe vor apărea în timp.
Un film care să fie de folos altora
E greu să vorbești despre un abuz sexual, mai ales când victima e un copil, dar „Apropierea” găsește tonul just și centrii de greutate de care are nevoie pentru a păstra demnitatea personajelor. Curajul acestora de a accepta să se expună într-un film pentru a le fi de folos și altora în aceeași situație merită toată admirația noastră și, mai mult de atât, merită să i se răspundă vorbindu-se despre film. În astfel de cazuri, nimic nu doare mai mult ca indiferența.
Filmul „Apropierea” e produs de Irina Malcea prin Luna Film (România), în coproducție cu Spot Productions (Ungaria) și în asociere cu RTL Ungaria.
Nexus 21.10.2022, 15:10
Foarte buna descrierea filmului,o sa merg la film cand o sa fie disponibil. Asteptam si alte comentarii legate si de alte filme.