Adela, specialista noastră în probleme de cuplu, îți stă la dispoziție.
Scrie-i Adelei pe adresa scrieadelei@libertatea.ro şi citește în Libertatea sfaturile ei.
Bună, Adela
Mă numesc Dan A. şi vreau să știu părerea ta despre povestea mea. În anul 1997, pe data de 29 martie, am cunoscut-o pe cea ce a fost şi încă este iubirea vieţii mele, în acelaşi an pe dată 24 decembrie ne-am căsătorit civil singuri, părinţii ei nefiind de acord cu această relaţie, ea având la momentul respectiv 17 ani.
În decursul anilor mi-a oferit două fete frumoase, rodul dragostei noastre (aşa consider eu). De-a lungul timpului, eu am lucrat, iar ea s-a ocupat de creşterea celor două comori ale noastre. Însă, cu timpul, au început să apară diverse conflicte, de la faptul că locuim în apartamentul mamei mele, pentru că mama mea îi mai atrăgea atenţia vizavi de comportamentul ei față de mine, la faptul că, fiind cu copiii, ea mă excludea total din viaţa ei, nemulţumiri referitoare la unele lucruri pe care nu li permiteam, şi totuşi trebuia ca eu să le sigur copiilor, deși nu erau lucruri de strictă necesitate, ci mai mult mofturi.
Am început să ne certăm mereu, amenintandu-mă cu despărţirea, ceea ce în ultimii 5 ani în fiecare vara s-a întâmplat. Anul trecut, exact în periaoda verii, pe fondul unui conflict în care îmi reproşa faptul că nu-mi iubesc copiii, că nu mă interesează ce se întâmplă cu ei, a plecat inmpreuna cu fetele la părinţii ei. În perioada în care a plecat, nu a existat zi să nu mă interesez de ele, să nu le asigur absolut tot ceea ce aveau nevoie.
După vreo lună de zile am început să ne întâlnim din nou şi să întreţinem relaţii intime, ea spunand ca nu cumva să afle fetele nostre că noi ne întâlnim. Eu, încercând o împăcare şi să aflu adevăratul ei motiv, i-am propus să mergem la un psiholog că să ne rezolvăm problemele.
La început, ea a acceptat acest lucru. După prima şedinţa la care doar ea a vorbit, i-a explicat doamnei psiholg ce simte că se întâmplă şi a spus că relaţia mea cu copiii este singură problemă, în acelaşi timp explicând că cei doi copii ai noştri au fost confidenţii ei în tot acest timp.
După toate certurile şi discuţiile, ea se ducea şi vorbea cu copiii, spunadu-le că ce soţ rău sunt că nu vreau să cumpăr un telefon de 2000 lei sau o pereche de pantaloni de 2-300 lei că nu am posibilitatea şi nu vreau să-mi mai iau un serviciu că să fie bani în casă.
Doamna psiholog iia explicat că de aici intervine agresiviatatea copiilor faţă de mine, tatăl lor, şi eu sunt perceput doar ca un fel de sponsor, nicidecaum că un părinte. Și, în acelaşi timp, d-na psiholog i-a pus o întrebare, că de ce în momentul când făceam eu ca tată ceva bun nu mă lauda în faţa lor, iar ea a spus că nu mai are nevoie de psiholog, că ea însăși este singurul ei psiholog şi a renunţat la şedinţă.
Cu timpul am luptat foarte mult pentru o împăcare, am început să mă implic mai mult în relaţia cu copiii, bineînţeles făcând eforturi că să le îndeplinesc dorinţele, ştiind că dacă fetele noastre sunt mulţumite, ne vom împaca ceea ce s-a întâmplat în decembrie, de Crăciun, când s-a întors acasă.
….toate bune şi frumoase o lună, maximum două, după care lucrurile au început să strice din nou. Am început să avem avem relaţii intime o dată sau de două ori pe lună, reproşându-mi în permanentă că ea nu este plapuma mea.
Am încercat să am o discuţie cu ea referitoare la această problemă, căutând să aflu care este motivul pentru care îmi reproşează acestea.
Pe data de 5 iunie, mama mea, care de 12 ani este în italia, s-a întors acasă pentru o săptămâna şi, văzând tensiunile dintre noi, a încercat să aibă o discuţie cu soţia. Soţia mea i-a spus clar că nu e treaba ei să se bage, că ce o interesează pe ea, că eu vin de la serviciu şi ea nu-mi pune să mănânc, că e treaba ei dacă ea nu vorbește cu mine şi doarme cu copiii, plus faptul că s-a săturat să stea în casa mamei mele şi cu un nebun că mine şi o beţivă ca ea.
Lucrurile au degenerat într-o discuţie foarte agresivă din partea ei şi au culminat cu ameninţări şi, în final, cu agresiune fizică a fratelui ei asupra mea. Totul în decurs de 45 minute, asta întâmplându-se pe 21 iunie, dată de la care a părăsit locuinţa împreună cu fetele noastre.
Pe data de 23 iunie a venit şi a luat lucrurile de vară ale ei şi ale fetelor, iar de atunci nu a mai existat nici un fel de comunicare, schimbandu-și numărul de telefon, blocându-mă pe Facebook şi, în acelaşi timp, ştergând toate pozele cu noi. Mama ei a postat în continuare comentarii referitoare la mine, sfătuind-o să şi vadă de viaţă ei şi comentând peste tot că eu unul nu mă interesez cu nimic despre soarta copiilor.
Specific că din data de 21 iunie, fiica mea cea mică nu mi-a mai răspuns la mesaje, nu mi-a mai răspuns la telefon, eu unul neştiind nimic despre ea. Fiica mare s-a mai întâlnit cu mine că să-i dau bani pentru ceea ce avea nevoie. Fiicele noastre au 13, respectiv 17 ani.
În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, eu încă o iubesc, doresc să fim o familie împlinită, dar ea, prin ceea ce face, demonstrează că 20 ani nu au însemnat nimic pt ea.
După atata polemica şi început de telenovelă, care este sfatul tău?
Adela răspunde:
Dragul meu,
De atâția ani de zile tot încerci să te apropii de soția și de fetele tale și tot ce obții sunt doar reproșuri și nemulțumire. Ce-ar fi să schimbi tactica? Să le transmiți ceva de genul: ”Dacă chiar credeți că sunt un nemernic căruia nu-i pasă de voi, hai să vă arăt ce înseamnă asta. Dacă voi chiar credeți că eu trebuie să fiu doar un sponsor – OK, atunci doar asta o să fiu”. După care refuzi să mai comunici cu ele, așa cum și ele refuză să comunice cu tine. Le trimiți banii pe care ți-i permiți prin intermediari sau direct în cont, după care îți vezi și tu de viața ta. Chiar așa și să-i spui soției: ”Am obosit să mă tot rog de tine, dacă chiar crezi că între noi nu mai poate fi nimic, atunci așa să fie”. Și le lași în pace. Să vedem, dacă sunt ele cele respinse, ce vor face? S-ar putea să fii uimit și să constați că vor începe să se vaite că le-ai părăsit. Cu toată dragostea, dar când ai de a face cu asemenea persoane, mai bine îți vezi de treaba ta. Înțeleg că 20 de ani nu se pot șterge cu buretele doar după o supărare, dar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Încearcă să te detașezi de ele pentru o vreme și să te concentrezi asupra ta. Învață ceva nou, care îți place, fă-ți prieteni cu care să împărtășești aceleași pasiuni. De asemenea, ocupă-te și de casă. Zugrăvește, fă totul frumos. Mai devreme sau mai târziu, ori ea, ori fiicele vor începe să te caute. Și când vor vedea că ție ți-e bine fără ele, vor începe să-și dorească să le primești înapoi. Numai să mai dorești și tu asta…