Cinema românesc: patru filme care au premiera toamna asta
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Începând din septembrie, intră în cinematografele din țară patru filme românești bune și importante, care ne arată că cinemaul românesc e orice, dar nu plictisitor.
Cuprins:
2019 e un an bun pentru cinematografia românească. Ajunși la o formă de maturitate, regizorii noștri își deschid orizonturile în afara granițelor, spre teme noi și spre forme noi de a spune povești. Din septembrie, au premiera patru filme mari. De ce contează și ce aduc nou, în cele ce urmează.
„La Gomera”, regia Corneliu Porumboiu
Cel mai nou film al lui Corneliu Porumboiu care a împărțit lumea în două: cei care-l iubesc la nebunie și cei care-l urăsc cu patimă. (Mă număr printre primii, după cum vă veți da seama.)
Foarte simplu spus, „La Gomera” e un fel de Tarantino după o lună în Vaslui, o glumă care cred că i-ar plăcea chiar și lui Porumboiu, căci, pe scena TIFF-ului de la Cluj, chiar el a glumit că a făcut un film neo-noir de Vaslui.
„La Gomera” funcționează și ca manifest de rupere de stilul Noului Val Românesc și schimbarea direcției către ceva nou, nedefinit încă. E cu atât mai important (și distractiv) cu cât manifestul ăsta vine de la unul dintre regizorii responsabili pentru consolidarea Noului Val în cinematografia română (sfânta treime e întregită de Cristi Puiu și Cristian Mungiu).
Schimbarea e foarte evidentă și ca intenție: e un film făcut pentru public, nu pentru critici, un film pentru bucuria de a vedea filme, nu pentru plăcerea de a scrie eseuri deștepte (deși nu se exclud, neapărat, dar reflectoarele stau pe prima).
Altfel, producția e și ea foarte glam, ieșită dintre granițele țării (la fel ca „Parking”-ul lui Tudor Giurgiu, filmat în Spania): distribuție româno-spaniolă, locații de filmare în Insulele Canare, Singapore și puțin România.
E un film foarte distractiv (în sensul de entertaining), care construiește tot felul de joculețe pentru privitor, să-l distreze, să-l țină atent și să-l facă parte din film. De exemplu, capitolele, care împart filmul nu după criteriu cronologic, ci după personaje și contribuția lor la poveste, descoperită rând pe rând ca foile de ceapă, sunt dominate fiecare de câte o culoare.
Primul, dedicat Gildei (Catrinel Marlon), iubita unui mafiot (Sabin Tambrea) care ajunge să-l ajute pe polițistul Cristi (Vlad Ivanov), e în roșu. Roșu de la pasiune, desigur. Capitolul dedicat procuroarei (Rodica Lazăr), despre fiecare tre' să se decidă dacă e de partea binelui sau a răului, e în mov, tipică pentru familiile regale și toate războaiele și comploturile lor complicate, la fel ca în cazul ei. Capitolul dedicat lui Cristi e în alb, de la caracterul lui greu de citit, dar și de la renașterea, a doua șansă, care-l așteaptă într-un final. Culoarea nu e acolo pentru a caracteriza personajul, cât pentru a ne da un avertisment, să știm la ce să ne așteptăm.
În același timp, pe durata capitolului, regizorul și echipa au strecurat în aproape toate imaginile tot felul de elemente în culoarea dominantă a capitolului respectiv. O ușă roșie undeva în fundal, hainele unui personaj, o cană pe-o masă și tot așa. Așa că, dincolo de atenția la poveste, te trezești atent și la elementele imaginii, să le prinzi pe cele strecurate de autori. Satisfacția pe care o simți în câte-un element te face să te simți complice cu regizorul.
Regizorul a mai strecurat și o grămadă de referințe cinefile date ca glumițe autoironice de la un cinefil (regizorul) la altul (spectatorul), de la reproducerea scenei cu dușul din Psycho-ul lui Hitchcock, la plasarea unei confruntări între cei buni și cei răi pe un platou de filmare părăsit.
Toți actorii sclipesc. Tonici, complecși, plini de chef de joacă. Dincolo de principali, l-aș nominaliza pe István Teglas în pielea unui recepționer de motel, pasionat de operă, aparent discret, dar, de fapt, cu multe surprize.
Și dacă toate astea nu vă ating, rămâne să vă distrați cu spumoasa coloană sonoră, cum nu prea am văzut în filmele noastre.
Filmul intră, oficial, în cinematografe pe 13 septembrie. Prima vizionare va fi pe 9 septembrie la Cinema Elvire Popesco.
<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/W_7pnbVxywc?controls=0" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe>
„Monștri.”, regia Marius Olteanu
E filmul de debut în lungmetraj al rezigorului Marius Olteanu, care-a pornit lucrul la acest film prin programul Transilvania Pitch Stop (program organizat de TIFF).
Dincolo de poveste - criza relației unui cuplu de tineri căsătoriți, jucați de Judith State și Cristian Popa -, mi-a plăcut foarte mult structura. Filmul e împărțit în capitole, câte unul pentru fiecare personaj. Mai întâi, vedem povestea din perspectiva ei, apoi din a lui, apoi, la final, la intersecția celor doi.
Primele două sunt filmate în cadre pătrate, ca niște cutii strânse bine pe personaj, prin care autorul vrea să sublinieze limitarea perspectivelor și cunoștințelor pe care le are fiecare personaj pe cont propriu, plus să ne facă să simțim și noi angoasa și presiunea personajelor. La ultimul capitol, cel comun, cadrul se lărgește: începem să aflăm mai multe, situația prinde contur, umplem goluri, înțelegem și, peste toate, putem să respirăm.
Structura asta aleasă de regizor pentru a ne arăta aceeași poveste din unghiuri diferite reușește două lucruri. În primul rând, creează un fel de suspans, ne întreține curiozitatea cu fiecare element nou dintr-un puzzle la care lucrăm împreună. În al doilea rând, ne ajută să înțelegem povestea mai bine și să evităm luările de poziții în alb sau negru, cum se întâmplă tot mai des în ultima vreme, mai ales în online. “Monștri.” ne amintește că lumea e făcută din nuanțe.
Cu informații din ambele părți, de care doar spectatorul și regizorul știu în totalitate (deci și filmul ăsta implică activ privitorii), abia la final înțelegem cu adevărat ce se întâmplă. Șmecheria e să înțelegem, nu să punem etichete. Dacă luăm lecția asta cu noi și-n viață, am câștigat.
Pe lângă cei doi actori principali, mai apar Alexandru Potocean, Șerban Pavlu și Dorina Lazăr. Pavlu, în mod special, face un rol superb.
„Monștri.” intră pe 27 septembrie în cinematografele din țară.
<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/f38wE5VbqYI?controls=0" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe>
„Mo”, regia Radu Dragomir
Tot un debut în lungmetraj, de data asta al lui Radu Dragomir (soțul Danei Rogoz), inspirat de fapte reale - totul a pornit de la o știre reală cu un profesor acuzat de abuz de două studente.
A fost filmat în februarie-martie 2017, pe parcursul a 13 zile. Regizorul simțise bine energiile care-au format mișcarea #metoo (a început în octombrie 2017), dar producția a durat mult, așa că lansarea va fi la doi ani de la moment. Ceea ce nu cred că-i rău, că era posibil să se piardă în agitația acelor vremuri. Acum, teoretic, ar trebui să avem mai multă experiență - am învățat multe între timp - pentru a cântări lucrurile mai bine.
Întâmplarea face că, de la premiera filmului la TIFF și premiera oficială, de la toamnă, discuțiile despre violența împotriva femeilor s-a reaprins, poate chiar mai tare ca la #metoo-ul global, odată cu cazul tragic de la Caracal. “Mo” e o invitație la empatie, la învățare și, mai ales, la gândit, nu la tras concluzii pripite.
„Mo” e construit dintr-un trio de personaje care te țin cu sufletul la gură și te surprind și te contrariază. Dana Rogoz și Mădălina Craiu sunt studentele care, în urma unor situații aparent inofensive, dar care se complică pe măsură ce se nasc una din alta, ajung să meargă acasă la profesorul lor, unul de-ăla rău, care dă greu notă de trecere, jucat de Răzvan Vasilescu. Vă previn că filmul include o scenă de viol - e greu de privit, dar e importantă. Vedem ce se întâmplă de prea multe ori când se întâlnesc un bărbat cu prea multă putere și două fete cu prea puțină putere; când un bărbat singur, al cărui antidot pentru când înțeapă singurătatea mai tare e să deschidă larg geamul spre hărmălaia străduțelor din Centrul Vechi, nu știe cum să se apropie de femei altfel decât cu forța; când manipularea subtilă poate duce la tragedie.
Dana Rogoz face un rol foarte bun, care nu vă va surprinde dacă ați văzut-o deja în recentul spectacol de teatru “Proof”. E plină de nuanțe, uneori contradictorii, așa cum li se întâmplă mereu oamenilor în viață, nu în filme. Pe scena de la TIFF, Dana Rogoz a spus că simte rolul ăsta ca pe adevăratul ei debut în actorie.
Filmul nu dă verdicte, ci prezintă o situație și ne lasă pe noi să ne gândim. Vor fi unele voci care vor spune că ele-s de vină că s-au dus la casa bărbatului, vor fi alte voci care vor vedea un monstru în figura bărbatului. Dacă trecem de reacțiile astea, poate naturale, după cum am fost educați fiecare, și ajungem la a discuta despre adevărata problemă - societatea care ne învață că femeia e slabă și bărbatul, puternic - atunci poate mai creștem un pic.
Filmul intră în cinematografe pe 4 octombrie.
„Arest”, regia Andrei Cohn
Al doilea lungmetraj al lui Andrei Cohn (om de publicitate, e Creative Director și Managing Partner la agenția Cohn and Jansen JWT) și primul film pe care îl scrie singur.
În primul rând, nu e un film despre care poți să spui că ți-a plăcut. Trebuie să vă avertizez și de data asta că e foarte violent. E genul de film pe care-l simți visceral, care te obligă să-l simți în stomac, nu unul la care poți rămâne relaxat la nivel intelectual.
La sfârșitul anilor ’80, un tânăr de lume bună (familie de clasă mijlocie, intelectual) e arestat și interogat pentru că ascultă radio Europa Liberă, distribuie cărți fotocopiate cunoștințelor și organizează întâlniri cu oameni asemănători lui la el acasă.
Filmul e construit din niște trepte insesizabile prin care ne afundăm tot mai tare în mlaștină și, când ne dăm seama unde am ajuns, e prea târziu că, zbătându-ne, mai tare ne adâncim. Treptele astea sunt construite perfect mai ales din jocul celor doi actori principali, Iulian Postelnicu și Alexandru Papadopol, pe care-i avem aproape non-stop lipiți de retină, de ajungem să le simțim fiecare nuanță a disperării.
Iulian Postelnicu e Vali, un băiat de cartier, un tip și diabolic, și uman, care a învățat să se priceapă câte un pic la toate ca să se descurce. Nu are nici o problemă să fie flexibil moral, dacă asta îl ajută să supraviețuiască în regimul comunist absurd, cum ajunsese la finalul anilor ’80.
Alexandru Papadopol e Dinu Neagu, un tip demn și mândru, care poate trece, la prima vedere, drept pretențios, și care-și imaginează că, dacă e corect, și lumea va fi corectă cu el. Treptat, pe măsură ce tortura fizică și psihică la care-l supun Miliția și colegul lui de celulă (Vali, instrument tot al Miliției) nu doar că nu se opresc, dar se intensifică mult după limitele suportabilului, îl vedem cum devine slugarnic, cum, pentru a-și salva viața, își denunță chiar părinții și soția. Într-un final, amândoi sunt victime ale regimului.
Intră în cinematografe pe 20 septembrie.
<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/zDdcAcJS3ZY?controls=0" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture" allowfullscreen></iframe>
