De abia în ziua nunții mi-am cunoscut mama

La scurt timp după ce aflasem despre INCONTESTABILUL accident de mașină al mamei și al tatei, am realizat că îi port mereu în minte, deși nu îmi mai aminteam chipurile lor. Mi se inoculase informația că au murit când eu aveam doi ani. Nu încetam să mă văd mic, cu ei, construindu-mi detalii infime, chestiuni neînsemnate, evenimente mărunte, dintre acelea care trebuie să se petreacă într-o viață de familie. Toate aceste lucruri, virtuale, erau acolo, în mine. Părinții mei, cu toate posibilele lor amănunte, erau înlăuntrul meu. Uneori, mi se întâmpla chiar să le vorbesc, să le pun întrebări… și îmi imaginam răspunsurile lor. Le reinventam vocile. Pentru că, în primul rând, asta pierdem: vocile lor.

Într-o zi, de pe la sfârșitul clasei a unsprezecea, m-am întors la orfelinat în jurul orei șaisprezece. Pe masa din dormitor apăruse o scrisoare. Destinatar: Ovidiu Șerban. Adică eu. Era prima scrisoare pe care o primeam. Prima scrisoare din viața mea. Am fost atât de tulburat, încât nu m-am repezit să deschid plicul. Cine să-mi scrie mie?

Cu un gust amărui în gură, m-am așezat pe un scaun lângă masa respectivă și am privit scrisoarea. Apoi am așteptat. Fără să știu, de fapt, ce anume ar trebui să aștept. Gândurile îmi zburau în toate direcțiile. Erau gândurile unui om care, până în clipa aceea, se știuse singur pe lume, fără rude, fără prieteni… Am ascultat zgomotele străzii, încercând să le

înregistrez, să le identific pe toate, lăsându-mi mintea să hoinărească precum un animal rătăcit. Străduindu-mă să găsesc câteva repere.

Expeditor: Nicolae Șerban.

Am deschis plicul.

Misteriosul expeditor mă informa că îmi este unchi, în speță fratele tatălui meu. Mă anunța totodată că urmează să mă scoată din orfelinat și să mă ia în casa lui. M-am întrebat de ce n-o făcuse până atunci, iar răspunsul a venit în rândurile finale: „Dragă Ovidiu, mi-a murit soția, copii nu am și – de acum înainte – aș fi bucuros să te consider copilul meu. Te-aș fi luat mai demult, dar soția mea s-a opus, Dumnezeu s-o ierte (…)”.

Când a venit să mă ia, am încercat să-mi înfrâng emoțiile și să par un om în toată firea. De față era și directoarea casei de copii. Bărbatul mic de statură, cărunt, afișând un chip blajin, mi-a strâns mâna cu simplitate și m-a întrebat:

— ți-ai făcut bagajul? Hai să mergem…

Locuia într-o casă frumoasă, din cartierul buzoian Crâng. Destinul meu lua o întorsătură hotărâtoare.

W-am să intru în amănuntele traiului meu alături de unchiul Nicu. A fost o perioadă bună, lângă un om înstărit și echilibrat care mi-a călăuzit primii pași în viața adultă. Mi-am terminat liceul cu rezultate maxime și am fost admis la o facultate de stat. După absolvirea facultății, am cunoscut o tânără cu care, în primăvara anului trecut, am hotărât să mă căsătoresc. 0 cheamă Lavinia și este actuala mea soție. Când mai erau doar trei zile până la nuntă, unchiul Nicu mi-a zis:

— Ovidiu, vreau să-ți comunic ceva important.

— Depinde de ce înțelegi prin important! m-am fandosit eu.

— Dar mă întreb dacă poți digera o veste… șocantă.

— Pune-mă la încercare!

— Mama ta n-a murit. Este bolnavă psihic și trăiește într-un azil particular. Toate cheltuielile sunt asigurate de mine. Nu cred că își amintește că a avut un copil… Gândurile ei călătoresc în alte lumi…

După câteva minute de încremenire, abia stăpânindu-mi lacrimile, l-am întrebat:

— și tata?

— S-a sinucis în anul 1985, din motive inexplicabile. A fost momentul în care mama ta și-a pierdut mințile. A tot stat prin spitale, apoi, în anul 2005, eu am reușit s-o instalez într-o clinică privată din București, de tip pensiune permanentă, unde îi merge mult mai bine decât înainte.

— Doamne, Dumnezeule…

— M-am gândit că ar fi memorabil s-o cunoști într-un moment important din viața ta. Vreau s-o aduc la nuntă. Chiar dacă ea nu va înțelege ce se întâmplă acolo, ție îți va rămâne pentru totdeauna amintirea că mama ta, care te-a iubit foarte mult, ți-a fost alături în acea zi crucială. Ce zici?

— N-o pot vedea și înainte de nuntă?

— M-am gândit și eu la asta, dar ce rost are? Mai sunt trei zile… După care, o vei putea vedea oricând.

Medicul ei curant a spus că o lasă să stea cu noi, la Buzău, doar o oră, cel mult două, apoi o urc în mașina mea și o duc înapoi. Iar acum, ocupă-te de organizarea nunții!

— Oare ce se va întâmpla când o să mă vadă?

— Nu știu… Presupun că nu se va întâmpla nimic. Eu îți pot spune despre ea doar că este tăcută și liniștită. Senină. Nu vorbește decât în șoaptă, cu ea însăși. Pare infantilă. Nu recunoaște pe nimeni.

— Cum arată?

— Are o înfățișare plăcută, aproape angelică, de om care s-a eliberat de toate cele lumești. Dar a îmbătrânit prematur. Are părul complet alb. A refuzat să fie vopsită.

Așa cum hotărâse unchiul Nicu, am cunoscut-o pe mama în ziua nunții. Mi s-a părut atât de frumoasă și de distinsă, în hainele elegante pe care i le cumpărase unchiul… Doar că avea privirea pierdută. O mare și olimpiană blândețe i se citea în trăsăturile feței. Părul îi era strâns într-un coc argintiu. I-am prins mâinile delicate, i le-am sărutat… și am plâns ca un copil, de față cu toată lumea.

Nuntașii fuseseră preveniți în legătură cu scena unei revederi care avea loc după douăzeci și cinci de ani, astfel că, și pentru ei, nunta mea a rămas memorabilă. De atunci, îmi vizitez săptămânal mama și stau cu ea ore în șir, vorbindu-i despre orice, dar în special despre viața mea care se împlinește pe zi ce trece. Ea mă ascultă și îmi zâmbește enigmatic. Aș vizita-o zilnic, însă lucrez în Buzău și am un program încărcat.

Eu și soția mea locuim în casa unchiului Nicu, pe care îl rog să primească – și pe această cale – expresia nemărginitei mele recunoștințe.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE