Care este diferenţa dintre midii, stridii şi scoici

Totul despre moluștele bivalve

Moluștele bivalve sau lamelibranhiatele sunt un grup de nevertebrate acvatice din clasa Bivalvia, care sunt întâlnite atât în mediul marin, cât și în apele dulci. Așa cum sugerează și denumirea, acestea se remarcă printr-un corp comprimat lateral, care este protejat de o cochilie alcătuită din două valve calcaroase – unite printr-un sistem de articulație – și branhii lamelare. Ele se hrănesc prin filtrarea apei, captând particule microscopice de hrană.

Din această categorie fac parte midiile, stridiile și scoicile, specii cunoscute și apreciate frecvent în alimentație sub denumirea de fructe de mare. Cochilia, care este prezentă întotdeauna, este secretată de manta și are un strat interior lucios, irizat, numit nacru (sidef). Bivalvele fac parte din bentos, adică trăiesc îngropate în nisip sau în mâl și filtrează în mod constant apa, hrănindu-se în principal cu plancton. Ele constituie hrană pentru numeroși pești, echinoderme (stelele de mare) și alte moluște (cefalopode), notează pesceinrete.com.

De asemenea, bivalvele au o importanță majoră în alimentația umană. Astfel, pe lângă faptul că sunt recoltate din mediul natural, oamenii au învățat să le și cultive în ferme. Dincolo de carnea lor foarte gustoasă, sunt utilizate și pentru cochilii, iar în cazul stridiilor, pentru perle. Bivalvele sunt uneori consumate crude, fiind organisme filtratoare, și pot acumula poluanți, bacterii și virusuri periculoase pentru sănătatea umană. De exemplu, midiile pot transmite boli precum febra tifoidă, holera sau hepatita virală. Din acest motiv, se recomandă să fie consumate doar atunci când proveniența este sigură și, de preferat, după preparare termică.

Ce sunt midiile

Midiile (Mytilus galloprovincialis) sunt moluște bivalve marine, cu valve egale, similare cu scoicile și stridiile, fiind unul dintre cele mai populare și emblematice tipuri de fructe de mare. Ele se găsesc în întreaga lume, însă până în urmă cu 30 sau 40 de ani erau considerate un aliment de masă doar în Europa. În prezent, datorită unei creșteri uriașe a producției provenite din acvacultură, acestea au început să devină tot mai răspândite și în alte regiuni ale lumii.

Midiile pot fi văzute pe orice coastă stâncoasă în timpul refluxului, fiind prinse de stânci în straturi dense. Totuși, aceste populații sălbatice reprezintă doar o mică parte din industria midiilor, deoarece peste 90% dintre midiile comercializate pentru consum provin din acvacultură. Chiar dacă sunt prezente în mediul natural, fără milioanele de larve și descendenți ai midiilor sălbatice, această industrie nu ar putea exista, conform thespruceeats.com.

Midiile sunt cultivate de secole, însă dezvoltarea unei acvaculturi comerciale la scară largă a început la începutul secolului al XX-lea, în special în Spania și în Italia. Aceste două țări continuă să fie jucători importanți pe piață, însă astăzi sectorul s-a extins și în Marea Britanie, Țările de Jos, Chile, Japonia, Australia, Noua Zeelandă și mai ales China, care a devenit cel mai mare producător mondial.

Răspândire și habitat. Midiile trăiesc fixate de stânci cu ajutorul „byssus-ului”, pe funduri marine care pot fi foarte puțin adânci, în întreg bazinul Mării Mediterane, în estul Oceanului Atlantic și în zona Marocului.

Descriere. Cochilia midiei este alcătuită în principal din carbonat de calciu. Cele două valve sunt identice, având culoarea neagră, și sunt prevăzute cu linii de creștere. Interiorul este neted și sidefat, în timp ce valvele sunt unite prin trei-patru mici dinți de articulație.

Recoltare și beneficii. În prezent, midiile care se găsesc pe piață provin din crescătorii, sunt comercializate în plase speciale din plastic și trebuie să fie însoțite de etichetă. Se recomandă evitarea cumpărării midiilor vrac, fără plasă și fără etichetare. Din punct de vedere nutritiv, au un aport caloric redus (70 kcal la 100 g). Sunt bogate în minerale (selenium, fier, iod) și vitamine (grupurile E și B), conțin o cantitate importantă de acizi grași Omega-3, precum și un nivel de colesterol deloc neglijabil.

Ce sunt stridiile

Stridia (Ostrea) este o moluscă bivalvă marină, cu o cochilie formată din două valve inegale, acoperite cu lamele ondulate, care trăiește în ape marine sau salmastre (amestec de apă sărată și apă dulce). Aceste bivalve sunt cultivate încă din perioada Imperiului Roman și reprezintă o sursă excelentă de proteine. Uneori pot produce perle, însă în prezent oamenii au învățat să le cultive artificial, ceea ce le-a redus valoarea de piață.

Totodată, stridiile sunt filtre naturale eficiente, ceea ce înseamnă că elimină din apă planctonul și particulele organice, motiv pentru care recifele de stridii (bancurile de stridii) îmbunătățesc semnificativ calitatea apei din jur, aflăm de pe thecaglediaries.com.

Stridiile servite în cochilie sunt simple și sănătoase și sunt cunoscute și pentru proprietățile lor de afrodisiac natural. De altfel, scriitorul italian Giacomo Casanova era faimos pentru faptul că mânca în fiecare dimineață zeci de stridii la micul dejun datorită efectelor lor stimulante.

Răspândire și habitat. Stridiile sunt larg răspândite în toate mările Europei și în mările tropicale, unde este crescută pentru producția de perle. Trăiesc la adâncimi mici, pe substraturi dure, fixate de stânci sau de alte corpuri solide. Specia Ostrea edulis, utilizată frecvent pentru consum, trăiește de la suprafață până la o adâncime de aproximativ 50 de metri.

Descriere. Stridia este o moluscă ce poate atinge dimensiuni considerabile și trăiește fixată de roci prin una dintre cele două valve, de regulă cea stângă, care este complet sudată de substrat. Cochilia este rotunjită și prezintă lamele caracteristice, putând ajunge până la 12 cm.

Recoltare și beneficii. Stridiile disponibile pe piață provin din acvacultură, domeniu cunoscut sub numele de ostricultură. Stridia este caracterizată printr-un conținut foarte scăzut de grăsimi (2%), oferă un aport important de proteine de înaltă calitate și conține toate cele patru vitamine esențiale (A, B, C și D). De asemenea, este o sursă bună de fosfor, calciu și magneziu, însă conținutul ridicat de zinc și fier face ca această moluscă să fie deosebit de valoroasă în combaterea anemiei.

Ce sunt scoicile

Scoica mediteraneeană (Tapes decussata) este o moluscă bivalvă cu două valve articulate egale, care îi protejează corpul moale. Oamenii de știință au identificat peste 150 de specii comestibile de scoici la nivel mondial. Majoritatea scoicilor își petrec viața îngropate în nisip sau în nămol, respirând și hrănindu-se prin intermediul unui „sifon” care se extinde dintre valvele cochiliei. La unele specii, precum scoicile cu cochilie moale, acest sifon este lung și vizibil. În schimb, la scoicile cu cochilie tare, acesta este abia perceptibil.

Partea comestibilă include carnea corpului, piciorul (pe care scoica îl folosește pentru a se îngropa) și, uneori, chiar și sifonul, relatează fultonfishmarket.com. Fiind organisme filtratoare, scoicile aspiră apa prin corpul lor pentru a extrage fitoplancton, alge și particule organice. O singură scoică poate filtra mai mulți litri de apă pe zi, contribuind la menținerea sănătății ecosistemelor costiere.

Răspândire și habitat. Specia mediteraneană (vongola) este întâlnită de la câțiva metri adâncime până la aproximativ 20 de metri. Trăiește pe funduri moi, de coastă sau lagunare, precum și pe substraturi mâloase acoperite cu vegetație. În general, scoicile sunt specii gregare.

Descriere. Culoarea cochiliei variază de la alb cu pete închise, până la nuanțe aproape negre, în cazul exemplarelor din zone slab oxigenate. Forma este ovală sau ușor unghiulară, iar suprafața exterioară prezintă linii concentrice și radiale, în timp ce interiorul este neted. Scoica are două sifoane exterioare, unul inhalant și unul exhalant, complet separate. În ceea ce privește dimensiunile, acestea variază între 4 și 7 cm.

Scoica filipineză (Tapes philippinarum), o specie indo-pacifică introdusă în Marea Adriatică în anii 1980 din motive comerciale, are o cochilie cu striații de creștere mai pronunțate, sifoane unite și un timp de creștere mai scurt decât scoica mediteraneană (2 ani față de 3 ani). În plus, scoica filipineză crește și se reproduce mai rapid, este mai rezistentă și poate fi crescută în incubatoare. În doar câțiva ani, aceasta a înlocuit scoica mediteraneeană atât în mediul marin, cât și în consumul alimentar. Scoica mediteraneeană aproape că a dispărut din Marea Mediterană, supraviețuind doar în câteva zone.

Recoltare și beneficii. Pescuitul de scoici se realizează cu ambarcațiuni și unelte speciale care răscolesc fundul mării, precum rașca, o unealtă pescărească sub formă de prăjină. Scoicile sunt alimente bogate în vitamine și săruri minerale: vitamina A – benefică pentru piele, păr și vedere și cu rol antioxidant împotriva îmbătrânirii celulare, vitamina C – contribuie la întărirea sistemului imunitar, vitaminele din grupul B și minerale precum potasiu, magneziu, calciu, fier și sodiu.

Diferențe în preparare și servire

Particularitățile de gust și de textură ale midiilor, stridiilor și scoicilor influențează în mod direct felul în care sunt gătite și prezentate în farfurie. Iată care sunt principalele diferențe:

Stridiile. Sunt apreciate atât în stare crudă, cât și preparate termic. Cel mai adesea sunt consumate crude, direct din cochilie, stropite cu zeamă de lămâie sau asezonate de un sos mignonette pentru a le evidenția aroma naturală. Totuși, pot fi și gătite și în alte moduri, cum ar fi la cuptor, pe grătar sau în diferite sosuri, pentru a obține gusturi variate.

Midiile. Se servesc, de regulă, în cochilie și sunt preferate în special gătite. Gustul lor ușor dulceag este pus în valoare de ingrediente precum lămâia, usturoiul sau sosurile aromate. Pot fi preparate în multe feluri: la abur, gratinate, pe grătar sau în supe și tocănițe, potrivit fredshouserestaurant.com. Printre variantele mai cunoscute se numără midiile în stil Rockefeller sau rețete asiatice precum cele de tip Pai Pai.

Scoicile. Sunt extrem de versatile în bucătărie și se regăsesc într-o gamă largă de preparate, de la supe cremoase, până la paella sau paste. Datorită texturii lor mai ferme, rezistă bine la gătire în sosuri sau în ciorbe, fiind o alegere ideală pentru rețete consistente, precum scoici Cherrystone.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE