După trei ani de speranțe, tot singură la altar

De când s-a născut, la numai șapte luni. Ana, prietena mea, a avut probleme: medicul i-a găsit o mulțime de nereguli, ba cu inima, ba cu plămânii, chiar și cu ochii. Pe scurt, nu credea că fetița va rezista mai mult de câteva zile. Dar Dumnezeu a vrut ca ea să reziste, chiar dacă, atunci când a fost adusă acasă de la spital, era atât de mică, încât ar fi putut încăpea într-o cutie de pantofi. Dar, spre surprinderea tuturor, Ana a început să ia în greutate, pe zi ce trecea. Ai ei erau în culmea fericirii și nu știau ce să mai facă pentru ea, deși mai aveau doi copii de crescut, iar posibilitățile materiale nu erau grozave.

Nici la școală nu i-a fost ușor Anei, din pricina firii ei timide și retrase. Cel mai mult îi plăcea să scrie, să viseze și să citească. Puține erau cărțile din literatura română – și nu numai – de care să o întrebi și să nu primești lămuriri sau păreri. Dar, cu toate acestea, nu a fost prima din clasă la materia respectivă, fiindcă era foarte bolnăvicioasă. Lipsea destul de mult de la ore, iar colegii obișnuiau să facă tot felul de glume proaste pe seama ei. Când cineva îi adresa vreo răutate, Ana tăcea, se făcea că nu aude.

A intrat destul de ușor la facultate, fără meditații cu profesori renumiți. Mi-o amintesc atât de fericită când a venit să ne anunțe că a intrat la Universitate printre primii! Pentru o ființă atât de firavă, era o realizare uluitoare, așa cum fusese și victoria ei asupra morții, după naștere.

A fascinat-o universul nou, descoperit ca studentă. și după cum era de așteptat, după primele luni de cursuri a venit la mine bucuroasă nevoie mare:

— știi, Adelina, ce fericită sunt? Mai ții minte că ți-am povestit astă-iarnă despre băiatul acela, Marius?

— Sigur că îmi amintesc, doar ai vorbit o săptămână întreagă numai despre el, i-am răspuns eu, zâmbind. Dar am crezut că nu te mai interesează, parcă îl văzuseși cu o altă fată. Ce s-a întâmplat, mai nou?

— Ei bine, n-o să-ți vină să crezi, dar aseară, după cursuri, m-a invitat în oraș. Am crezut că o să leșin de bucurie. Ne-am dus într-o cafenea unde merge el de obicei, un loc foarte intim și plăcut.

— Mă bucur să aud asta, dar ce s-a întâmplat cu prietena lui? Ce ți-a spus despre ea? am vrut eu să știu, nu care cumva s-o rănească cineva pe Ana, la care țineam enorm, ca la o soră.

— Dar ce-ai fi vrut, să-mi spună totul chiar din prima zi? Am discutat despre o grămadă de alte lucruri și am descoperit că avem foarte multe în comun, cu toate că el este student la Medicină Veterinară, iar eu, la Litere, la Universitate.

Îmbujorată de emoție, mi-a povestit ore întregi, până în cele mai mici detalii, despre această primă întâlnire cu Marius. După plecarea prietenei mele, mama, care asistase la „darea de seamă”, a dat ușor din cap, murmurând ca pentru sine:

— Oare de ce am eu un sentiment atât de ciudat legat de toată povestea asta?

Eu eram cu doi ani mai mică decât Ana. Cum nu trăisem încă vreo poveste adevărată de dragoste, ci doar câteva flirturi neînsemnate, nu prea înțelegeam pesimismul mamei. Ba chiar m-am supărat pe ea, acuzând-o că e prea pretențioasă și că n-o să-i convină niciun băiat pentru mine sau pentru Ana. Pe de altă parte, intuiam că sentimentul împărtășit de Ana trebuie să fie nemaipomenit. Aproape că eram invidioasă. Dar eram și fericită pentru ea. în sfârșit, era îndrăgostită! în sfârșit, nu mai era singură! în sfârșit, nu mai citeam tristețea ascunsă în ochii ei! Toți ne temeam că îi va fi foarte greu să-și găsească o pereche, nu pentru că n-ar fi fost frumoasă (se uitau destul de lung băieții după ea), ci pentru că era teribil de tăcută și de retrasă.

Pe măsură ce se apropia vara, aveam tot mai rar parte de prezența Anei. De câte ori vorbeam cu ea la telefon, spunea fie că învață, ceea ce era de înțeles în timpul sesiunii, fie că se întâlnește cu Marius. în rarele ocazii când mai trecea pe la mine, evita să răspundă unor întrebări mai directe despre relația ei cu Marius. Mai mult, când i-am propus să-l aducă într-o zi la noi, la masă, a refuzat scurt, fără să dea vreo explicație.

Am crezut că îi este teamă ca mama să nu-l descoasă pe bietul băiat, încercând să afle „și ce lapte a supt în pruncie”. Dar, gândindu-mă la neobișnuita și brusca reacție a Anei, am bănuit că ceva nu era deloc în regulă. În toamnă, mi-am luat inima în dinți și m-am dus la ea, la facultate, să văd ce se întâmplă. Nu se aștepta să mă vadă, dar părea bucuroasă de vizita mea.

— Ana, spune-mi adevărul, te rog. Ce se întâmplă cu tine? Pe la noi nu mai dai cu săptămânile, iar când vii, eviți orice discuție despre Marius. De ce? am luat-o eu rapid la întrebări.

— Ei, nu mă mai lua și tu așa, din scurt, Adelina! Ce să-ți explic ție, când nici mă-car mie nu-mi pot explica unele lucruri?

— Adică ce lucruri? Ce s-a întâmplat?

— Stai, nu sări așa, că nu s-a întâmplat nimic. Este doar un sentiment foarte profund și aparent nejustificat pe care îl am în legătură cu Marius. Iartă-mă că n-am putut să-ți spun nimic până acum, dar ce era de spus?! El se poartă destul de frumos cu mine, părinții lui par să mă placă și totuși…

— și totuși, ceva ți se pare în neregulă?

— Cam așa ceva. De exemplu, tot ce am eu împart întotdeauna cu el, dar el niciodată nu împarte cu mine. Cu banii e la fel. știi prea bine că ai mei nu sunt niște bogătași. și așa le e destul de greu să mă țină la facultate, darămite să-și dubleze cheltuielile astea!

— Ce vrei să spui? Că Marius îți cere bani cu împrumut și nu ți-i mai dă înapoi? De ce nu discutați deschis despre asta?

— Am încercat, dar se supără și îmi spune că, de vreme ce oricum ne vom căsători, n-are sens să îi mai dea înapoi. și chestia cu căsătoria e cam tulbure. Eu îl iubesc și aș vrea f oarte mult să mă mărit cu el, dar Marius spune că trebuie mai întâi să terminăm facultatea și abia după aceea o să vedem încotro o ia fiecare. Păi, dacă tot ne căsătorim, nu trebuie să o luăm amândoi în aceeași parte?

— Normal, și eu gândesc la fel. Dar, spune-mi, părinții lui ce zic de chestia asta? Sunt de acord să mai așteptați?

— Ei, asta este o altă problemă… Părinții lui nici nu știu că mi-a propus să ne căsătorim.

— Poftim?!

— Chiar așa, ai auzit bine. Când au venit ultima oară la Craiova, adică acum vreo zece zile, ai lui ne-au întrebat ce avem de gând să facem în privința asta. Marius a dat doar din cap și le-a răspuns că mai vedem noi.

— I-ai cerut lămuriri după aceea?

— Ba bine că nu! Dar mi-a răspuns că nu le poate da vestea asta așa, direct, fără să îi pregătească. Motivul ar fi, vezi Doamne, eterna dragoste posesivă dintre mamă și fiu.

— Parcă spuneai că mama lui te place chiar foarte mult…

— Așa este, de aceea nu prea îl cred.

— Dar ai tăi ce zic despre el?

— Păi ce să zică dacă nu l-au văzut la față?

— Cum așa? Nu le-ai făcut cunoștință?

— Am vrut eu, l-am invitat de două ori pe la noi, dar s-a scuzat, avea mult de învățat…

— Sau s-a eschivat? știi ceva? Ce-ar fi să veniți amândoi mâine la prânz la noi? Nu cred că o să refuze, că doar suntem personaje „neutre”. și poate că părinții mei reușesc să-l „citească” ceva mai bine decât noi două…

A doua zi, Ana a apărut la ușă cu Marius. „Le stă atât de bine împreună!”, a fost primul meu gând. în timpul vizitei, Marius a f ost politicos, dar a vorbit destul de puțin.

După plecarea lor, am ajuns, împreună cu ai mei, la concluzia că Marius este un băiat cam timid și nesigur pe sine, dar simpatic și de treabă. De-am fi bănuit ce se ascunde sub timiditatea și nesiguranta lui…

A mai trecut ceva vreme în care n-am aflat noutăți despre relația lor. Pe urmă, mi-a adus Ana o veste șocantă: era însărcinată, iar Marius nu voia copilul! După cum era de prevăzut, Ana a făcut o întrerupere de sarcină. Marius nu a susținut-o nici măcar moral, darămite financiar! Spre surprinderea mea însă, evenimentul acesta nu a afectat-o atât de mult pe cât aș fi crezut. Curios lucru, căpătase o încredere oarbă în iubitul ei.

Când m-am arătat indignată de lipsa lui de interes, preocupare sau înțelegere pentru această problemă atât de delicată, Ana a sărit ca arsă pentru a-l dezvinovăți. Repeta întruna că el nu are bani, că și așa o duce destul de greu, că are mult de învățat, că e tot timpul obosit.

Bineînțeles, reușise s-o convingă că se vor căsători. Chiar și data nunții era deja stabilită:

— Ne cununăm pe 18 septembrie! m-a anunțat ea, bucuroasă.

M-a rugat să merg cu ea în oraș ca să-și cumpere tot ce avea nevoie pentru nuntă: rochie de mireasă, pantofi și multe alte lucruri. Pentru că părinții lui erau, se pare, mult mai săraci decât ai ei, Ana a vrut ca nunta să aibă loc la ea acasă și să fie organizată de familia ei. Marius părea destul de emoționat și nerăbdător. M-a sunat de câteva ori și m-a întrebat ce cadou de nuntă i-ar plăcea prietenei mele. Ce mai, a fost un actor perfect!

În sfârșit, a venit și marea zi… Totul era pregătit încă de cu seară în curtea părinților Anei. Nu mai lipsea nimic și nimeni, decât Marius cu familia lui. Ana îmbrăcase și dezbrăcase de zeci de ori rochia albă de mireasă, garnisită cu voal și dantelă, în care arăta ca o prințesă descinsă pe Pământ din basme. Era atât de fericită! Numai că, din păcate, ziua avea să se sfârșească într-un mod cu totul neașteptat… Marius și ai lui nu au apărut până la ora 12.00 acasă la mireasă, deși, la ora aceea, mirii ar fi trebuit să fie deja în fața altarului…

Degeaba ne-am dus cu toții până la biserică, unde am așteptat vreo două ceasuri întregi, cu speranța absurdă că fusese o neînțelegere la mijloc cu privire la locul de întâlnire. Apoi ne-am întors cu toții acasă. Dezamăgirea era mare. La un moment dat, ne-am dat seama că Ana nu se mai afla în preajma noastră. Ne-am pus pe căutare, prin casă, prin grădină, prin vecini.

A găsit-o mătușa ei, în ultima cameră a casei: era întinsă pe pat, îmbrăcată cu rochia de mireasă. S-ar fi zis că adormise pur și simplu de emoție și încordare. Numai că, pe măsuța de lângă ea, am descoperit un tub gol de somnifere. Exact ca în cărțile pe care le citea, Ana hotărâse să-și pună capăt zilelor. Din fericire, a fost găsită la timp și salvată.

La început, am fost de-a dreptul revoltată. Aveam mare încredere în jude-cata Anei. O asemenea decizie tocmai din partea ei mi s-a părut de-a dreptul prostească, mai ales că o luase prea ușor. în fond, dispariția lui Marius putea avea să aibă un motiv serios.

— Cum ai putut să faci una ca asta? am luat-o eu la rost, după ce s-a refăcut.

— Tu nu știi nimic… mi-a spus, cu voce stinsă. Nu știi că i-am dat telefon să văd ce s-a întâmplat, nici nu știi ce am aflat…

— Indiferent ce ai aflat, nu trebuia să faci ce ai făcut! N-ai nicio scuză!

— ție ți-e atât de ușor să vorbești! Când am sunat, mi-a răspuns mama lui, veselă și sprințară. Habar n-avea de nun-ta noastră. Eu nu mi-am pierdut firea și

am întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce n-au venit și unde este Marius. știi ce mi-a răspuns?

— Să nu spui că au uitat?!

— Asta nu ar fi fost atât de rău. Din păcate, răspunsul a fost altul: „Dragă, dar nu știai? Marius s-a căsătorit azi, iar acum ne pregătim să mergem la restaurant”. Am rămas cu telefonul în mână, nevenindu-mi să-mi cred urechilor. întotdeauna am avut parcă un sentiment ciudat în ceea ce îl privea pe Marius, dar credeam că, de vreme ce m-a cerut de nevastă și după ce a stat aproape trei ani alături de mine, acel sentiment era absolut nejustificat. Dacă ai ști cât de rău îmi pare că nu mi-am ascultat instinctul!

Stăteam acolo, pe marginea patului ei, și nu puteam sau, mai bine zis, refuzam să cred că așa ceva se întâmplase în realitate. Cum putea un om, dacă poate fi numit așa, să profite în așa hal de cineva, să mintă și să înșele?

Timp de trei ani, o amăgise pe Ana, îi promisese marea cu sarea, ca să-și facă facultatea pe banii ei. Când s-a temut că a întins prea tare coarda, și-a pregătit o nouă trambulină, constând, evident, într-o căsătorie avantajoasă. Nu i-a păsat că a lăsat-o pe Ana să-l aștepte îmbrăcată în rochie de mireasă. Oare ce poate fi mai cumplit?

A trecut mai bine de un an de atunci. 0 vreme, am fost cu toții îngrijorați pentru prietena mea. Se închisese în ea, nu mai mânca și părea că se topește pe picioare. De câte ori o sunam, îmi spunea că e foarte obosită și-mi promitea că îmi va da ea telefon mai târziu. Lucru pe care nu-l făcea… și totuși, așa cum ne obișnuise, de altfel, și-a revenit ca prin farmec.

Acum, prietena mea și-a găsit în sfârșit liniștea. Cu toate că nu a trăit o altă iubire de atunci, a încetat să sufere. și-a pus toată forța și dragostea în elevii ei, pe care îi învață neîncetat lucruri noi și care îi răspund cu afecțiune. Acești copii reprezintă pentru ea atât familia pe care și-a dorit-o cu disperare, cât și suportul ei în viață. Dar eu tot sper că va găsi căldura dragostei adevărate, nici nu poate fi altfel!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE