Eram suflete pereche, dar soarta ne-a despărțit după numai trei ani de dragoste

Eram studenți atunci când ne-am cunoscut, într-o tabără de vacanță la munte. Eu venisem cu un grup de colegi de facultate, iar ea, cu un alt grup de colegi, de la o altă facultate. Nu e important ce studiam, ce profesie a îmbrățișat ulterior fiecare dintre noi. Ce îmi doresc să vă istorisesc se referă mai ales la latura sufletească, subtilă a relației cu totul speciale pe care eu și Maria am avut-o…

într-o seară, în jurul imensului foc de tabără se adunaseră o mulțime de tineri. Erau, ca de obicei, grupuri pestrițe, vesele, pline de viață. Studenții au știut dintotdeauna să se distreze, iar cei din tabăra cu pricina nu făceau excepție. Atunci am văzut-o pentru prima dată pe Maria. Sau, mai corect, am auzit-o. Atunci am ascultat, înfiorat de emoție, un cântecel pe care nu îl mai auzisem niciodată și care m-a vrăjit.

Când am auzit acordurile, un folk autohton cu influențe bluegrass american, ca și vocea ei melancolică și suavă, m-am ridicat ca hipnotizat de pe pătura pe care stăteam și am mers în direcția de unde răzbătea muzica.

Așa am descoperit-o pe ea, o fată plăpândă, foarte drăguță și fină, în ale cărei mâini minuscule, extrem de delicate, chitara părea uriașă. Cânta cu ochii închiși. Cânta din suflet, iar cei din jur păreau fermecați. Ascultau fără să scoată un sunet. Aproape că nu mai respirau.

— Cum se numește melodia pe care tocmai ai cântat-o? am îndrăznit să o întreb, șoptit, la final, atunci când deja chitara trecuse în mâinile altui tânăr.

— „Cântecul crestelor albastre”, așa se numește! mi-a răspuns ea, simplu. ți-a plăcut?

— Mai întrebi dacă mi-a plăcut? Am rămas fascinat! Ai cântat ca un înger… Eu sunt Cristian, m-am prezentat, întin-zându-i mâna.

— Mersi, ești drăguț, Cristian! Eu sunt Maria.

În clipa următoare, palmele noastre s-au atins într-o strângere inițial suavă, care treptat s-a transformat într-una energică. Atunci am simțit cum un curent îmi străbate întregul corp, din cap și până în picioare, de parcă aș fi fost electrocutat. și, într-un fel, chiar fusesem. Pentru că acela a fost momentul magic în care un adevărat miracol s-a produs: m-am îndrăgostit, cu fiecare por al trupului meu și cu fiecare aripă a sufletului meu, de Maria. Iar ea, la rândul ei, s-a îndrăgostit la fel de puternic de mine.

În zilele care au urmat, până la sfârșitul taberei, eu și Maria am fost nedespărțiți. Nu doar că peste noapte am devenit un cuplu, dar iubirea avea să ne pârjolească atât de tare, încât la întoarcerea în oraș am decis să ne căsătorim! Ne cunoscuserăm numai de două săptămâni, însă asta nu a contat. Am simțit că suntem suflete-pereche, așa că de ce am mai fi așteptat?

Aveam amândoi numai 23 de ani, eram foarte tineri, ce-i drept, așa încât nu e de mirare că atât părinții mei, cât și cei ai Mariei au primit vestea căsătoriei noastre cu multă consternare și cu mare reticență. In cele din urmă însă, constatând că nu au cu cine să se înțeleagă, că eram de neoprit, au fost nevoiți să se resemneze și să accepte decizia noastră.

Am fost tare norocoși cu așa părinți! Ba, mai mult, cum mama și tata, precum și viitorii mei socri aveau situații materiale destul de bune, ei au făcut toate pregătirile pentru nuntă și tot ei au pus mână de la mână și ne-au cumpărat un mic apartament. Una peste alta, e de înțeles că, atunci când eu și iubita mea am pornit împreună pe drumul vieții, eram în culmea fericirii. în fiecare noapte, înainte de a ne băga în pat și a face dragoste până la epuizare, aveam un ritual.

— Maria, cântă-mi „Cântecul crestelor albastre”! o rugam, în timp ce o mângâiam pe părul negru, lung și mătăsos.

— Iar, Cristian? Nu te-ai săturat de cântecul ăsta? De când suntem împreună, mă tot pui să îl cânt! se alinta soția mea, mângâindu-mă, la rândul ei, cu infinit drag.

— știi bine că, în afară de tine, muzica și muntele sunt marile mele iubiri, draga mea! Deci e de înțeles cât de mult iubesc acest cântec, Maria… Când te-am auzit prima dată cântându-l, am rămas împietrit de emoție. Nu-mi venea să cred ce aud…

— Ei, lasă, dragul meu, știu că spui asta doar ca să mă simt eu bine… în fond, până la urmă e un simplu cântec.

— Ba nu e deloc un simplu cântec, Maria. Acest cântec ne-a adus împreună, el ne-a unit… Dacă nu te-aș fi auzit interpretându-l, nu ne-am fi cunoscut niciodată.

— Ba nu, Cristian! Dacă era scris să ne întâlnim, dacă asta figura în planul divin al fiecăruia dintre noi, tot ne-am fi întâlnit. Doar că în alt loc, în alt timp.

— Bine, însă, până una-alta, faptele sunt fapte. Mulțumită „Cântecului crestelor albastre” ne-am întâlnit, iar mie îmi place la nebunie acest cântec, nu mă satur să îl ascult! Așa că, te rog, nu mă mai tachina, cântă-l repede, ca să putem să ne iubim, căci ard de dorință!

— Dacă mă gândesc bine, ai dreptate, Cristian. Așa ne-am cunoscut, la focul de tabără. Nu voi uita niciodată acele clipe binecuvântate…

Deh, hârjoneli de tineri îndrăgostiți… în cele din urmă însă, invariabil, Maria era dezarmată, argumentele sale se epuizau. Nu mai protesta, pentru că oricum nu avea niciun rost, ci începea să cânte. Doamne, ce frumos cânta! Ce clipe magice trăiam! și, chiar dacă nu eram as la chitară, cum în copilărie studiasem acest instrument pentru o scurtă perioadă și cum știam noțiunile de bază, în scurt timp aveam să învăț să îl cânt și eu.

Dar despre ce este vorba în acest cântec, totuși? De ce mă mișca – și încă mă mișcă – atât de tare? Ei bine, în versurile sale este vorba despre libertatea și fericirea omului aflat în deplină comuniune cu natura și cu divinitatea. Este un cântec despre contemplarea frumuseților Pământului și împăcarea cu sine, un cântec despre cât de simplă și frumoasă este viața în esența sa. Un puternic catalizator, în stare să ridice vibrația și să ajute la atingerea catharsisului.

Am ascultat acest cântecel în momentele-cheie ale relației mele cu Maria, cum ar fi cununia religioasă, înainte de conceperea primului (și singurului) nostru copil sau pe patul de spital, când soția mea se pregătea de Marea Trecere.

într-adevăr, după numai trei ani împreună, ani în care am fost binecuvântat și care au reprezentat cea mai frumoasă perioadă din viața mea, Maria s-a îmbolnăvit, subit, iar starea sănătății sale s-a agravat peste noapte. Până atunci însă, am trăit împreună clipe de fericire absolută, începând cu cele de iubire întru unire purificatoare și continuând cu cele de la concertele de muzică, din excursiile pe munte sau din vacanțele în țări precum Maroc sau Iordania.

— Maria, tot ceea ce mi se întâmplă e ca un vis minunat! îi șopteam adesea Mariei, atunci când ne aflam în contextul iubirii. Te iubesc așa cum iubește pruncul nou-născut prima gură de aer pe care o trage atunci când vine pe această planetă!

— Cristian, sunt atât de fericită! Simt că zbor ca un porumbel! îmi răspundea soția mea printre lacrimi de fericire. Tot ceea ce îmi doresc este ca această clipă să se oprească în loc și să rămân împreună cu tine și cu copilul nostru până la sfârșitul timpului.

Din nefericire, cum spuneam, nu am rămas împreună. Totul a început și a continuat fulgerător. Nimeni, niciun doctor nu a putut spune care era cauza bolii de care suferea Maria, dar cert este că ea se stingea cu fiecare clipă. Slăbea, își pierdea puterea, respira tot mai greu. Zile întregi am stat la capul patului ei de spital, zile întregi m-am rugat la Dumnezeu: „Doamne, te rog din suflet, nu mi-o lua! Vindecă-mi soția! Soțul și copilul ei au mai mare nevoie de ea, aici, pe Pământ, decât au îngerii, în Ceruri. Nu mi-o lua pe Maria!”…

în zadar, însă. După o cumplită suferință, de circa o lună, Isus a chemat-o pe Maria Acasă. Până în ultima clipă, ea m-a rugat să îi fredonez „Cântecul crestelor albastre”, iar eu i l-am cântat. Plângeam și cântam. Cântam și plân-geam.

— Nu mai plânge, dragul meu! mă încuraja Maria, văzându-mă în pragul disperării, gata să îmi pierd mințile atunci când era clar că nimeni și nimic nu îi va mai putea salva viața. Totul o să fie bine. Ne vom reîntâlni toți trei. Am să vă aștept până când veți termina Călătoria pe Pământ, și apoi mă veți găsi cântând, îți promit!

— Te iubesc, Maria mea! Te iubesc atât de mult!

— și eu te iubesc, Cristian! Iar dacă mă iubești, și știu că așa este, vei avea grijă ca Ionuț să aibă o viață frumoasă, iar tu nu vei mai plânge, ci vei încerca să te bucuri de fiecare zi de pe Pământ. îmi promiți asta, Cristian?

— Da, Maria. îți promit!

Nu știu dacă există cuvinte care să reflecte exact ceea ce am simțit în acele momente și ce simt și acum, când aștern pe hârtie aceste rânduri. De durere, simțeam efectiv cum mi se topește carnea și cum îmi explodează capul. Nu mai judecam limpede și ajunsesem să mă revolt împotriva lui Dumnezeu, să îi cer socoteală.

Din fericire, Ionuț, băiatul nostru, care abia împlinise 2 ani, nu a asistat la agonia mamei sale, ci am hotărât să îl protejăm, de el îngrijind în acea perioadă părinții mei.

La înmormântare, fiindcă astfel își manifestase Maria dorința, i-am șoptit, pentru ultima dată, chiar înainte ca sicriul să fie coborât în pământ, cântecul ei preferat. Astfel, cântecul care ne-a unit în urmă cu trei ani a fost martor la despărțirea noastră, și tot acest cântec este cel care ne leagă în continuare…

Noaptea, înainte de culcare, Maria obișnuia să îi fredoneze băiatului „Cântecul crestelor albastre”. Dar, de când ea nu mai este cu noi, eu sunt cel care îi șoptește, până adoarme, acest cântec cu care el s-a obișnuit și pe care îl iubește foarte mult.

— Tati, cântă-mi cântecelul acela frumos! mă roagă puștiul meu scump când se bagă în pătuț, deși el știe că i l-aș cânta oricum.

— Da, puiule, acum ți-l cântă tati! îi răspund cu blândețe. Mami m-a învățat să îl cânt, iar atunci când ne vom reîntâlni cu ea, o vom găsi cântându-l…

— Tati, când ne vom reîntâlni cu mami?

— Când va veni timpul, puiule, atunci ne vom reîntâlni cu mami.

— și când va veni timpul, tati?

— Foarte curând. Anii trec atât de repede… Timpul zboară.

închei povestirea mea aici înainte de a vă întrista și mai tare decât am făcut-o deja. Pentru că sunt conștient că v-am emoționat profund și abia vă abțineți să plângeți, dacă nu ați făcut-o deja. Eu însumi, așternând pe hârtie rândurile acestea, nu îmi pot stăpâni lacrimile. E prea mare durerea, e prea recentă tragedia care mi-a sfâșiat inima.

Nu disper, însă. știu bine că eu și Maria am fost – și am rămas – suflete-pereche, chiar dacă ea nu mai este și nu va mai fi prezentă fizic lângă mine, sunt absolut convins de asta. țin să vă destăinuiesc că am luat deja decizia capitală: pentru mine nu va exista niciodată altcineva, ci voi rămâne întreaga viață singur. Cum m-aș putea apropia de o altă femeie, când în urechi îmi răsună permanent vocea ei, fredonând „Cântecul crestelor albastre”? Nici vorbă de așa ceva! Da, știu că Maria m-a rugat să nu fiu trist și să mă bucur de viață, dar acesta e felul meu de a mă bucura de viață: în solitudine, cu ea în minte și în suflet.

De fapt, nu sunt chiar singur. Căci alături de mine sunt și vor fi întotdeauna băiatul meu și bunul Dumnezeu, cel cu care între timp m-am împăcat, deși m-a supărat foarte tare, și de la care încă aștept un răspuns la întrebarea care nu-mi dă pace: „Doamne, de ce mi-a luat-o pe Maria? Eram suflete-pereche, eram atât de fericiți împreună!”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE