Există viață și după despărțire… Și fericire

Pline de neprevăzut sunt unele zile… Dacă afară plouă și e urât, nu e obligatoriu ca în sufletul tău să fie la fel. Ori invers. Dacă e soare și frumos, nu e musai ca inima ta să trepideze de fericire. Ca niciodată, într-o dimineață capricioasă, mă trezisem cu o poftă nebună de înghețată. Ați mai auzit așa ceva? Să toarne cu găleata și tu să nu poftești nimic altceva decât o cupă uriașă cu înghețată? Dacă nu, auziți acum! Pentru că așa începe povestea mea…

După ce mi-am făcut toaleta, m-am dus repede la cel mai apropiat magazin de casa mea. Îmi construiam în minte scenarii colorate și-mi imaginam de care înghețată o să-mi iau. Vanilie cu mentă și fistic? Sau pepene galben cu fructe de pădure? Erau combinațiile mele preferate. Îmi doream mai mult ca orice o înghețată pentru că, recunosc, mâncarea era felul meu de a uita de necazuri. Ultima săptămână fusese presărată numai cu întâmplări neplăcute, prin urmare, doar o înghețată mă putea vinde-ca de tristețe!

— Băi, ești dus cu capul?

— Ce ai, femeie? De ce nu te uiți tu pe unde mergi?

— N-ai văzut că ies din magazin cu înghețata în mână?

— Uite că n-am văzut…

— Cap în nori ce ești!

— Cucoană, mai bine îți vezi de înghețata ta, că așa putem continua la infinit cu jignirile…

— Bine, bine, atunci îmi rămâi dator cu o înghețată!

— Pe data viitoare, deci!

Poate ați bănuit sau nu, dar imediat după ce mi-am cumpărat eu dulcele mult visat, cum am ieșit din magazin, un necunoscut s-a izbit de mine. și toată bunătatea de mentă amestecată cu vanilie și fistic s-a dus pe apa sâmbetei… Pe apa sâmbetei, la propriu, căci afară continua să plouă. Într-o mână aveam cornetul, în cealaltă umbrela. Mă uitam să traversez și exact atunci am simțit un umăr lovindu-se de mine. După ce m-am văzut singură și neîndulcită, păgubită chiar, mi-am continuat drumul. Nu mai aveam chef de nimic. Am fost bucuroasă preț de câteva minute, atât cât papilele mele gustative au dat de aromele atât de dorite, a urmat apoi îmbufnarea. Ziua mea era compromisă. Asta s-o cred eu! V-am zis doar: dacă afară plouă și e urât, nu e obligatoriu ca în sufletul tău să fie la fel; sau invers.

— Lidia, te sun ca disperata!

— Lasă-mă, dragă, nu mă mai enerva și tu!

— Tot eu te enervez? Pe unde umbli de nu răspunzi la telefon?

— Pe nicăieri, eram doar într-o mică ambuscadă…

— S-a întâmplat ceva? Lidia!

— S-a întâmplat că am ieșit să-mi iau o înghețată și un ciudat s-a izbit de mine exact când mă bucuram de ea… Probabil că ai sunat în această perioadă, de asta nu am auzit nimic…

— Măi, tu ești somnambulă?

— Sunt chiar foarte trează și, aș completa, iritată!

— Afară plouă de spui că se rupe cerul și tu ai ieșit la înghețată! Cât de ciudat sună asta! Deci ești somnambulă sau nu?

— Deci repet: nu sunt!

— Atunci vino la mine diseară!

— Acum te întreb eu: ești somnambulă tu?

Am început să râdem amândouă. Clara mă sunase să mă invite la o petrecere, miercuri seara, în mijlocul săptămânii. Mi-a spus că se logodise cu iubitul ei și că vor să marcheze evenimentul cumva. Nu voiau mulți musafiri, ci doar prieteni apropiați. Bineînțeles că am acceptat invitația. Imi doream să mă distrez așa cum îmi dorisem și înghețata. Oare finalul avea să fie la fel?

— Nu se poate! Tu? Aici? l-am întrebat pe unul dintre invitați cu o evidentă uimire.

— La fel aș putea spune și eu…

— Bine, și înghețata?

— Mă duc acum să ți-o cumpăr…

— E închis la ora asta…

— Atunci îți rămân dator!

— Cu două!

— Cu două!

Ce să vezi, ce să vezi… Străinul care îmi tăiase calea dimineață venise și el la petrecere. Ai fi zis că ziua aceea era ziua mea, numai mie trebuia să mi se întâmple lucruri. Când, de fapt, era logodna prietenei mele…

Cum ajunsese acest bărbat aici? Foarte simplu! Era fratele vitreg al logodnicului, viitorul mire. Frate de care eu nu am știut niciodată. Clara mi-a zis că aveau o relație foarte bună, ei doi adică, frații. Că nu și-au expus-o lumii, preferând discreția.

De ce? Pentru că Sandu, străinul care intrase în viața mea în dimineața aceea, fusese înfiat, iar tatăl lor ținuse secret mult timp acest amănunt. El nu putea face copii, Radu, logodnicul acestei povești, fiind conceput, de fapt, cu bărbatul din prima căsătorie a soției lui.

Sandu și Radu s-au înțeles bine de mici,

însă părinții lor le-au cerut discreția de care am pomenit mai sus. „E mai bine așa”, spunea taică-său. Bine, rău, Sandu intrase acum în altă complicație. Una mai hazlie, e drept, dar cu un final pe care nu mi l-am imaginat vreodată că ar putea fi așa. V-ați prins că discuția noastră de la petrecere s-a lăsat cu întâlniri. șase luni de zile au durat. După această perioadă, Sandu mi-a spus foarte hotărât:

— Lidia, vreau să ne mutăm împreună!

— Nu crezi că e prea devreme? Poate ar trebui să mai așteptăm o vreme, să fim siguri că…

— Nu mai pot aștepta, sunt bărbat, înțelege-mă!

— 0 fac, dar cu o singură condiție…

— Ce condiție? Să nu-mi spui că trebuie să mai cumpăr înghețată…

— Nu, prostuțule! Mă faci să râd… E ceva…

— Ce?

— Mai întâi, vreau să trecem pe la un preot… Nu pot locui cu tine, în aceeași casă, dacă nu facem înainte măcar o slujbă de logodnă în fața lui Dumnezeu!

Ups! Lovitură sub centură! Mi-era teamă să nu reacționeze într-un mod nepotrivit. E timpul să vă explic această dorință a mea. Cu puțin timp în urmă, divorțasem de un om foarte violent. Această căsătorie m-a traumatizat de-a dreptul. Îmi era frică să mă mai apropii de bărbați… De aceea l-am ținut mult timp în șah și pe Sandu.

Voiam să fiu convinsă că el este cea mai bună alegere. La momentul potrivit, i-am spus și lui prin ce trecusem. și ce credeți că mi-a spus?

— Lidia, nu este om mai potrivit decât mine care să te înțeleagă!

— De ce ar trebui să cred asta?

— Pentru că și eu sunt un bărbat divorțat!

— Cum? Mi-ai ascuns asta?

— Tu spui?!

— Bine, bine… De ce te-ai despărțit?

— Pentru că m-a înșelat cu…

Sandu s-a oprit. Ii era teamă să pronunțe cuvântul. Să-și ducă ideea la capăt.

— Cu cine?

— Cu tata…

Aha… Atunci s-au legat toate. știam doar o parte din povestea lor de familie, cea cu adopția, dar esența o scăpasem. Deci iubitul meu era mai năpăstuit decât mine. Eu, una, am scăpat de fostul soț, dar el trebuia să mai păstreze legătura cu tatăl lui, nu? Singurul lucru care îl consola era doar faptul că îi era părinte adoptiv. Dacă s-ar putea numi asta consolare…

— Așadar, accepți să facem unirea religioasă ori ba?

— 0 accept și îți înțeleg dorința…

— Mi-ar plăcea să fie și a ta…

— Sigur că vreau să fim uniți și în fața lui Dumnezeu! mi-a spus el, mai hotărât ca niciodată.

Am împărțit același pat de-abia după ce ne-am unit destinele în fața altarului. Poate acest lucru avea să pună capăt evenimentelor mai puțin plăcute, pentru că numai rele se perindaseră prin viețile noastre până atunci. Cu primul soț, de exemplu, am fost la preot după ce am conviețuit un an, cu prima soție nu vă mai reamintesc ce i s-a întâmplat.

Totul ne-a ieșit așa cum am vrut. și cum am simțit. Să mai spun că relația ne-a fost binecuvântată într-o zi la fel de ploioasă ca cea în care am ieșit la înghețată? Vă spun, da. Ca să nu uitați: dacă afară plouă și e urât, nu e obligatoriu ca în sufletul tău să fie la fel. Sau invers.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE