Dimineața în care viața ta încape într-un dosar plin de hârtii ștampilate

Ea deschide dosarul și examinează „carnetul de muncă”, originalul și copia. Ștampilează copiile cu „conform cu originalul”. Fără grabă. Îți amintești prima zi de muncă. Angajat la o fabrică de râșnițe și aspiratoare. Ți-au dat un halat albastru și un ecuson pe care era înscris numele tău și, dedesubt, „inginer”. Cu I mare. Ți-ai tras halatul și ți-ai prins ecusonul în piept. 

Ar trebui să-ți amintești de Nae Tănăsescu, primul muncitor care te-a salutat vesel în prima dimineață când ai intrat în hala de strunguri, freze și raboteze: „Să trăiți, domnu inginer!”. Atunci ai tresărit. A fost singura satisfacție profesională în anii de stagiatură: „Să trăiți, domnu inginer!”. Dar nu ți-a plăcut ingineria. Nae Tănăsescu nu mai poate să confirme, s-a prăpădit de mult.

Doamna verifică „livretul militar”. Ai putea să-ți amintești ziua însorită de toamnă, pe malul mării, când ai tras cu pistolul… Carpați? Așa se numea? Carpați? Nu-ți amintești… Toate cele trei gloanțe le-ai tras în largul mării. Te-ai uitat la pistol ca un soldat bun de „carne de tun”. Apoi ți-ai aprins un „Carpați” fără filtru. „Servesc patria!”

Doamna examinează „diploma de absolvire” și „adeverința de la facultate”, iar amintirea te lovește brutal: ziua în care ți-ai susținut examenul de diplomă. Lucrarea ta își propusese să îmbunătățească viteza benzii pentru o mașină de îmbuteliat sucuri. Pe vremea aceea nu băuseși niciodată Coca-Cola. Dar mașina ta îmbutelia sucuri de fructe. Sucurile tinereții tale. Ai schimbat câteva roți dințate din proiectul inițial, ai calculat rezistența unor pinioane și ai scris urmând indicațiile profesorului, șef de proiect. N-ai inventat, n-ai inovat; ai schimbat ceva, dar n-ai plagiat.

Vreo trei zile înaintea susținerii examenului ai repetat, în fața oglinzii, prezentarea pe care urma s-o faci în fața comisiei. Cu voce tare, atent la mișcările mâinilor, mai întâi singur, apoi în fața familiei. Taică-tu, ceferist vechi, a dat din cap: mașina asta a ta nu se compară cu o locomotivă. El a regretat toată viața că nu te-ai făcut inginer la CFR. Ai fost un actor care își repetă rolul. Cu dezinvoltură, cu trăire, cu pasiune pentru mașina ta de îmbuteliat sucuri. Profesorii din comisie au fost încântați. 

Parcă ai fost un Marcel Iureș în rolul lui Richard al III-lea. (Dar să nu exagerăm!) Numai un profesor ți-a reproșat că, prin mărirea vitezei de îmbuteliere, nu ai calculat numărul de rebuturi. Important! Pentru că îmbutelierea are și rebuturi. N-ai primit nota maximă, dar nota bună obținută te-a făcut să ieși din sală ca o furtună și să te oprești în prima cârciumă. Ai băut cu prietenul tău Lorin, oțelar la combinat, până la ora închiderii. Numai vodcă, fără niciun suc.

Doamna îți înapoiază copia după „certificatul de naștere” al fiicei, cu precizarea că nu este necesară, doar în cazul femeilor… Tu n-ai născut, ha, ha! Dar îți ștampilează copia după buletin. Ce mutră ofilită ai! Nu se compară cu pozele alb-negru din „carnetul de muncă” și „livretul militar”. Îți vine să tragi de obrajii tăi pământii – te-ai bărbierit la sânge în această dimineață friguroasă – să tragi cât poți, ca să-ți scoți masca de pe față și doamna să te vadă așa cum ai fost cândva, să-ți înapoieze toate actele din dosar: „Nu sunteți eligibil, veniți peste 35 de ani!”, iar tu să ieși în stradă ca un mânz liber, însetat de alergătură și de viață. Tremuri și ți s-a uscat limba.

Doamna se mai uită pe o adeverință. Mai bine șterge-ți amintirea acelui loc în care ai suferit: prost plătit, prost apreciat. Ea perforează toate documentele, le așază într-un dosar cu șină, închide dosarul și începe să verifice în computer. Ai vrea să știi ce spune computerul. Te găsește? Te-a înregistrat? Te aprobă? Îți vine să faci un gest nebunesc: să te repezi și să înșfaci computerul, să-l trântești de podea, să-l calci în picioare, țăndări să se facă. Să strigi: „Nu vreau! Nu vreau!” Și să nu te mai întorci niciodată la doamna. Dar nu îndrăznești, pentru că ți-e frică. De anii tăi ți-e frică. Un neputincios în care frica crește cu fiecare an pe care-l trăiești.

Doamna ridică privirea din computer, notează un număr pe coperta dosarului, îți spune că „dosarul este complet”. Un nod ți se proptește în gât. Îți vine s-o îmbrățișezi cu durere pe această femeie necunoscută, dar ești bărbat în toată firea – cum să plângi, mucosule? De la frigul dimineții îți curge nasul. Doamna scrie o recipisă și ți-o întinde fără nicio emoție, dar glasul ei îți trezește primul zâmbet al unei noi vieți: „Pensionare fericită!”

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE