Raul Cârstocea, istoric specializat în antisemitism: „Luptătorii din rezistența din munți, parașutați în România, aveau conexiuni legionare sau chiar SS” 

Scrisoarea lui Nicușor Dan în revista Newsmax

Mai mult, în scrisoarea publicată recent în publicația americană Newsmax, președintele Dan a făcut trimiteri pozitive la luptătorii anticomuniști parașutați în România în anii 50 cu ajutorul CIA, fiind prezentați ca un simbol de natură să unească relația istorică, strategică a României cu Statele Unite ale Americii. 

Istoricul Raul Cârstocea, profesor de istorie la Universitatea Maynooth, din Irlanda, atrage totuși atenția că mulți dintre acei luptători au fost membri ai mișcării legionare, unii dintre ei fiind și foști membri SS.

Într-un interviu pentru Libertatea, Cârstocea explică specificul mișcărilor neofasciste internaționale și locale, ce înseamnă antisemitism în contextul războiului din Gaza și pericolele extremiste de dreapta din România. 

„Cel mai recent, cu ocazia celei de-a 250-a aniversări a independenței Statelor Unite ale Americii, preşedintele Nicușor Dan a publicat un mesaj într-o publicație de știri, Newsmax – considerată de mulţi specialişti ca fiind de extremă dreaptă și aliniată cu mișcarea MAGA – care includea exclusiv referințe pozitive la luptătorii anticomuniști parașutați în România în anii 50 cu ajutorul CIA. 

Dat fiind că am văzut personal dosare de arhivă despre aceste grupuri în cadrul cercetării mele, știu că foarte puțini dintre acești «luptători din rezistență» parașutați în România nu erau afiliați politic. Iar dintre cei care erau, majoritatea erau membri ai mișcării legionare, unii fiind și foști membri SS. Acest context lipseşte complet din mesajul președintelui – conținutul său este în mod evident exclusiv unul pozitiv. Prin urmare, nu numai că președintele Nicușor Dan nu a făcut prea multe în primul său an de mandat pentru a combate mișcările neolegionare, dar personal cred că nu este realist să ne așteptăm să facă acest lucru”, explică el. 

„Noul consens”, în studiile despre fascism

Raul Cârstocea este profesor de istorie la Universitatea Maynooth și cercetător principal al proiectului ERC Consolidator Grant „Insurgent Temporalities: Facism as a Global Anti-Universalist Project” (2025-2030). 

Interesele sale de cercetare se concentrează pe antisemitism, fascism, naționalism și Holocaust și, mai larg, pe procesele de formare a statului și de construire a națiunilor în Europa secolelor al XIX-lea și al XX-lea și consecințele acestora pentru grupurile minoritare. 

Este coeditor al seriei de cărți „Modern History of Politics and Violence” de la Bloomsbury, membru al consiliului editorial al revistelor „Fascism: Journal of Comparative Facist Studies” și „S.I.M.O.N” (Shoah: Interventions. Methods. Documentation) și membru al Academiei Barvalipe a Institutului European Roma pentru Arte și Cultură (ERIAC).

Libertatea: În spațiul public românesc deseori se trece cu vederea sau nu este pe deplin înțeles specificul regimului de la Kremlin, și anume că ideologia acestuia se trage din ideile fasciste. Dvs. cum ați defini ideologia regimului lui Putin? Ați observat elemente neofasciste în retorica și acțiunile Moscovei?
Raul Cârstocea: Cred că avem de-a face aici cu o confuzie a termenilor „fascism” și „dictatură”, o situație destul de comună în spațiul public. Personal, nu cred că regimul lui Putin are un caracter fascist sau neofascist, nici în ceea ce privește ideile, nici acțiunile, și voi explica de ce. 

Subscriu unei definiții a fascismului dezvoltată de Roger Griffin, care stă la baza așa-numitului „nou consens” în studiile despre fascism. Definiția vede fascismul ca „un gen de ideologie politică al cărui nucleu mitic, în diversele sale permutări, este o formă palingenetică de ultranaționalism populist”. Două elemente merită evidențiate aici, care cred că nu se aplică regimului lui Putin.

Primul este componenta „palingenetică”, o viziune a regenerării și renașterii națiunii, tradusă în ideile unui „Om Nou” și ale unei „Noi Ordini” vizibile în rândul tuturor mișcărilor și regimurilor fasciste. Chiar și atunci când se inspirau din trecutul național, orientarea lor era categoric către un nou tip de societate, diferită de tot ceea ce o precedase. În acest sens, fascismul este orientat spre viitor. Personal cred că acest lucru lipsește în regimul lui Putin, care este orientat mult mai mult spre restaurarea vechii glorii a Rusiei, în special a Rusiei imperiale, dar într-o oarecare măsură și a Uniunii Sovietice. Este un proiect conservator, menit să „dea timpul înapoi”, mai degrabă decât o viziune revoluționară a unei noi societăți, ceea ce este întotdeauna cazul ideologiilor fasciste. 

Al doilea element important al definiției lui Griffin este că fascismul e și populist. Fasciștii nu sunt mulțumiți doar să conducă și să fie temuți, vor să fie adorați – vor să mobilizeze masele în spatele proiectului fascist. Și nici acest lucru nu se verifică în Rusia, unde Putin pare că se teme de populația sa și încearcă activ să o demobilizeze – în loc de mitingurile de masă omniprezente caracteristice fascismului, acestea sunt rare în Rusia contemporană, care are, în schimb, legi care interzic întâlnirile publice a mai mult de 3 persoane, considerate potențial subversive. Dacă Putin a fost un populist în trecut (deși nu cred că a fost vreodată unul convins), cu siguranță nu mai este unul acum.

Acum, faptul că regimul nu este fascist nu înseamnă că nu este dictatorial. Rusia lui Putin este, cu siguranță, o dictatură, și una foarte represivă, dar nu toate dictaturile sunt fasciste: cea a lui Stalin era antifascistă, dar asta nu îl face pe Stalin mai puțin dictator; sau, dacă ne gândim la un exemplu contemporan, Coreea de Nord a lui Kim Jong-un este, cu siguranță, o dictatură totalitară, dar nu un regim fascist.

Ceea ce mai merită atenția noastră este, de asemenea, mobilizarea unei retorici așa-zis antifasciste de către cercurile conducătoare ale Rusiei în contextul războiului din Ucraina. Legitimizarea agresiunii Rusiei prin această acuzație, anume că Ucraina ar fi un stat nu doar ilegitim, ci și fascist, se bazează pe invocarea celui de-Al Doilea Război Mondial ca război patriotic antifascist și ca precedent istoric și moral pentru actuala agresiune. 

Fără îndoială, grupări fasciste există în Ucraina, așa cum există practic pretutindeni, iar valorizarea criminalilor de război şi a colaboratorilor cu SS-ul de către naționalismul ucrainean este și ea o problemă foarte dificilă și reală a politicilor memoriei. Însă aceasta nu poate în vreun fel justifica războiul Rusiei, care nu este în niciun caz o „operațiune de denazificare”. 

Elemente pentru încadrarea curentului MAGA în neofascism

– Cum definiți curentul republican MAGA? Unii experți îl cataloghează drept mișcare populistă, alții – de extremă dreapta, în rândul analiștilor nu există un consens în privința definirii acestui curent politic.
– MAGA (n.r. – Make America Great Again) a început ca un slogan de campanie, asociat cu Donald Trump, și s-a dezvoltat apoi în ceva asemănător unui cult al personalității în jurul actualului președinte al Statelor Unite ale Americii. A devenit între timp mult mai mult decât atât și cred că acum poate fi identificată ca o mișcare politică de extremă dreaptă – și, cu siguranță, și una populistă: cele două nu se exclud reciproc și, așa cum arată definiția fascismului pe care am menționat-o în răspunsul meu la întrebarea anterioară, ambele (ultranaționalismul și populismul) sunt, de fapt, componente-cheie ale ideologiei fasciste. 

Mai mult, elementul palingenetic este imediat vizibil în sloganul „Make America Great Again!” – aceasta implică restaurarea gloriei Americii de odinioară, dar într-o formă nouă, printr-o viziune a regenerării. Toate aceste elemente ne permit să clasificăm MAGA drept o ideologie neofascistă, cu atât mai mult cu cât există mișcări neofasciste cunoscute (Patriot Front, Proud Boys, The Boogaloo Movement) care subscriu la aceasta. Am scris un scurt articol despre acest subiect, o contribuție la o dezbatere din revista Fascism, intitulată „Donald Trump și Studiile Fascism”. 

Aceasta a fost publicată în 2021, după primul mandat al lui Trump și după asaltul asupra Capitoliului din 6 ianuarie 2021, un exemplu clar de mobilizare neofascistă în sprijinul lui Donald Trump, la acea vreme încă președinte în exerciţiu. Verdictul meu a fost atunci că, chiar dacă Trump însuși nu este fascist, având în vedere inconsecvența sa ideologică sau chiar lipsa unei ideologii, președinția sa a contribuit, cu siguranță, la ascensiunea neofascismului în SUA.

De atunci, în timpul celui de-al doilea mandat, lucrurile s-au îndreptat mult mai mult în această direcție, ceea ce mă face din nou să spun că, în opinia mea, MAGA poate fi caracterizată drept o mișcare neofascistă, chiar dacă este una puţin coordonată din punct de vedere organizatoric. 

– SUA, sub mandatul lui Donald Trump, mai degrabă găsesc căi de comunicare cu Moscova decât cu liderii de la Bruxelles. În ultima strategie de securitate asumată de Casa Albă, americanii au lansat un război „civilizaționist” asupra UE, pe care o percep prea progresistă și doresc să încurajeze mișcările europene afiliate ideologic cu MAGA care contestă construcția europeană. Ce strategie la nivel de politică externă ar fi potrivită pentru România în acest context geopolitic?
– În lumina răspunsului meu anterior și, deși politica externă nu este domeniul meu de expertiză, cred că alinierea României ar trebui să fie una fermă cu Uniunea Europeană, mai degrabă decât cu Statele Unite ale Americii. Deși apartenența la NATO este foarte importantă pentru România, având în vedere războiul de la granițele sale estice, actuala administrație americană și mișcarea MAGA, din moment ce ați menționat-o, reprezintă, de asemenea, potențiale amenințări la adresa stabilității – sau chiar a existenței – NATO. 

Între timp, România a beneficiat, fără îndoială, de apartenența la Uniunea Europeană, chiar dacă aceasta a exacerbat inegalitățile sociale preexistente care au explodat în anii 90, în timpul tranziției sale abrupte și negestionate (sau, mai degrabă, al unui salt brusc) către capitalism. Sprijinul UE este tangibil și se poate conta pe el, în timp ce a conta pe potențialul sprijin al SUA este foarte riscant în cel mai bun caz sau chiar naiv. 

Dincolo de un potențial interes pentru România, care ar putea să se materializeze sau nu, actuala administrație americană este, de asemenea, pur și simplu prea imprevizibilă pentru a te baza pe ea. Singurele moduri în care actuala administrație americană sau MAGA s-a implicat în politica românească până acum au fost prin susținerea unei extreme drepte românești care este ea însăși o amenințare pentru țară, în special în contextul războiului din Ucraina.

Nu-mi pot imagina o Românie prosperă și sigură în afara Uniunii Europene, așa că, în ciuda tuturor defectelor sale, rămâne cea mai bună opțiune a țării în materie de politică externă.

Criminali de război, priviți cu simpatie de instituții ale statului român 

– Odată cu ascensiunea AUR și a lui Călin Georgescu, mesajele neolegionare au devenit o armă puternică în războiul informațional rusesc, purtat în special în social media. Principalul argument al celor care distribuie astfel de mesaj este că se consideră victime ale noii cenzuri, că li se limitează dreptul la liberă exprimare, etichetând acțiunile statului, de a sancționa vocile antisemite, drept abuzuri. Este lupta împotriva antisemitismului mai degrabă o mișcare a elitelor pe care românii de rând nu o înțeleg?
– Acesta este un loc comun al extremei drepte contemporane, care se prezintă adesea ca apărători ai „libertății de exprimare”, această „libertate” fiind adesea echivalentă cu oportunitatea de a exprima opinii rasiste, xenofobe sau antisemite în public. În România, având în vedere lunga sa istorie de antisemitism, despre care am scris pe larg în numeroase articole, acest lucru este adesea articulat în sensul acuzării statului că acționează împotriva „interesului național” atunci când sancționează frecventele cazuri de antisemitism în spațiul public. 

Foștii membri sau simpatizanți ai mișcării legionare au fost de mult timp transformați în victime ale regimului comunist, ideile lor fasciste și antisemite fiind adesea ignorate sau „ascunse sub preș”. Realitatea este că statul român, în ciuda existenței unei legislații foarte bune împotriva propagării fascismului sau antisemitismului în spațiul public, foarte rar acționează în baza acestei legislații, cu extrem de puține rechizitorii și chiar și mai puține condamnări pe aceste baze legale. 

Între timp, așa cum arată recentul proces privind strada din București numită după Mircea Vulcănescu – membru al guvernului lui Ion Antonescu în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și responsabil pentru politicile care au dus la spolierea evreilor din România – chiar și persoanele condamnate ca criminali de război sunt privite cu simpatie nu doar de societatea românească, ci și de instituțiile statului. Prin urmare, a susține că sancționarea de către stat a antisemitismului e o formă de abuz este în mod clar o formă de dezinformare a extremei drepte din România contemporană.

În acelaşi timp, la tragedia reală a recrudescenței (sau continuităţii) antisemitismului fascist se adaugă aparent paradoxala admirație a acelorași neolegionari pentru Israel ca etno-stat. Pe de altă parte, situația actuală din teritoriile palestiniene, mai ales ceea ce experți precum Omer Bartov nu au ezitat să catalogheze drept un genocid în Gaza, a dus simultan la un val de animozitate la adresa Israelului care uneori capătă accente veritabil antisemite. 

Problema este însă etichetarea oricărei critici a Israelului ca fiind antisemită sau motivată de antisemitism, ceea ce a dus la distorsionarea nefericită a definițiilor termenului, presupunând că „evreu”, „sionist” și „israelian” ar fi interșanjabile. A critica Israelul sau sionismul nu este, la nivelul cel mai de bază, inerent antisemit, atât timp cât nu presupune ideea că tragedia din Gaza și Cisiordania are la origine ceva inerent poporului evreu din punct de vedere cultural, istoric, etic etc. 

Dimpotrivă, mie mi se pare că a nu critica statul Israel, a insista că parametrii dreptului internaţional nu se aplică în aceeaşi măsură şi Israelului, reprezintă o formă implicită de antisemitism. Sigur, aceasta nu este o definiție complexă sau cuprinzătoare, pentru care ar fi necesar mult mai mult context, dar dată fiind demonetizarea și reinterpretarea politică a celor existente în contextul mai sus-amintit, este suficientă pe moment.  

Nicușor Dan, ambiguu cu referire la Mișcarea Legionară

– Cum evaluați primul an de președinte al lui Nicușor Dan din perspectiva combaterii mișcărilor neolegionare?
– Eufemistic spus, nu este un palmares remarcabil. În același timp, acest lucru era de așteptat încă de la început: actualul președinte a fost adesea ambiguu în ceea ce privește Mișcarea Legionară, subliniind violența acesteia ca principal aspect negativ, fără a comenta (din câte știu eu) natura fascistă a ideologiei sale sau antisemitismul extrem al mișcării. 

De fapt, în iulie 2025, la scurt timp după învestirea în funcția de președinte al României, a trimis spre examinare la Curtea Constituțională a României legea împotriva negării Holocaustului care face referire la Mișcarea Legionară, argumentând o presupusă ambiguitate a termenilor „legionar” și „fascist”. Aceasta în ciuda faptului că o vastă literatură de specialitate pe această temă identifică în mod concludent Mișcarea Legionară ca fiind una fascistă. 

Laudele frecvente ale lui Nicușor Dan – chiar înainte de a fi politician – la adresa rezistenței anticomuniste din munți, formată în mare parte din membri ai mișcării legionare, sunt, de asemenea, potențial problematice. De asemenea, a participat la evenimente și slujbe religioase care comemorează acești luptători ai rezistenței armate anticomuniste, unele dintre ele organizate de fundații neolegionare.

Cel mai recent, cu ocazia celei de-a 250-a aniversări a independenței Statelor Unite ale Americii, preşedintele Nicușor Dan a publicat un mesaj într-o publicație de știri, Newsmax – considerată de mulţi specialişti ca fiind de extremă dreaptă și aliniată cu mișcarea MAGA – care includea exclusiv referințe pozitive la luptătorii anticomuniști parașutați în România în anii 1950 cu ajutorul CIA. 

Dat fiind că am văzut personal dosare de arhivă despre aceste grupuri în cadrul cercetării mele, știu că foarte puțini dintre acești „luptători din rezistență” parașutați în România nu erau afiliați politic. Iar dintre cei care erau, majoritatea erau membri ai mișcării legionare, unii fiind și foști membri SS. Acest context lipseşte complet din mesajul președintelui – conținutul său este în mod evident exclusiv unul pozitiv.

Prin urmare, nu numai că președintele Nicușor Dan nu a făcut prea multe în primul său an de mandat pentru a combate mișcările neolegionare, dar personal cred că nu este realist să ne așteptăm să facă acest lucru. 

– Găsiți similitudini, la nivel de atmosferă publică, între perioada pe care o trăim în prezent și cea interbelică?
– Se pot găsi, desigur, asemănări între prezent și perioada interbelică – așa cum s-ar putea găsi și cu multe alte perioade istorice -, dar opinia mea personală, ca istoric, este că diferențele sunt mult mai semnificative. După cum sugerează chiar și numele său, perioada interbelică a fost marcată în primul rând de urmările Primului Război Mondial. 

Nu există un echivalent în istoria recentă al unui astfel de conflict global, la o scară pe care lumea nu o mai întâlnise până atunci – dimpotrivă, cel puțin în Europa, trăim la sfârșitul (sau posibil în perioada imediat următoare, dacă luăm în calcul invazia Rusiei în 2022) celei mai lungi perioade de pace pe care a trăit-o Europa. Acest lucru este adevărat chiar și având în vedere războaiele devastatoare din anii 90 din fosta Iugoslavie și Uniune Sovietică sau războaiele anterioare asociate cu procesul de decolonizare – majoritatea fiind însă purtate în afara Europei, cu relativ puțină violență având loc pe continent.

O altă diferență semnificativă este provocarea la adresa ordinii liberale dominante pe care Revoluția Rusă și comunismul au reprezentat-o ​​în perioada interbelică – după prăbușirea regimurilor socialiste în 1989, nu mai există nicio ideologie care să poată contesta serios (neo)liberalismul, iar perioada contemporană este caracterizată cel mai realist (și poate cinic) de doctrina TINA (There Is No Alternative – „Nu există o alternativă”) la nivelul politicii mainstream. 

Experiența crizei economice, care este adesea semnalată ca o similaritate, este una recurentă în capitalism de-a lungul istoriei, iar recesiunea globală de la sfârșitul anilor 2000 nu a fost în niciun fel comparabilă în ceea ce privește amploarea cu Marea Depresiune.

Dacă ar trebui făcută o comparație, în opinia mea, una mai potrivită este cu sfârșitul secolului al XIX-lea, acel „belle epoque” al Europei, susținut însă de exploatarea nemiloasă asociată cu colonialismul în afara continentului. Acea perioadă a fost, de asemenea, una în care Europa nu a trecut prin experienţa unor războaie majore, la scară largă, pe teritoriul său timp de câteva decenii, mai ales dacă ne gândim la devastarea asociată cu perioada imediat anterioară.

Criza economică din 1882-1885 este mult mai comparabilă ca amploare cu cea de la sfârșitul anilor 2000, iar socialismul, deși a apărut ca ideologie la jumătatea secolului al XIX-lea, nu avea încă forța care l-ar fi putut transforma într-un candidat serios la preluarea puterii politice. Sfârșitul secolului al XIX-lea a fost, de asemenea, o perioadă de dezvoltare tehnologică foarte rapidă, care a schimbat parametrii vieții de zi cu zi în moduri comparabile cu revoluția digitală din ultimele decenii. 

Mișcări care ar putea fi identificate drept o extremă dreaptă incipientă apăreau și ele în acea perioadă, iar antisemitismul ca termen a fost inventat în 1879 și a continuat să crească și ca mișcare politică, în toată Europa și dincolo de ea; rasismul era omniprezent, fiind considerat „științific” și predat ca atare în cele mai respectabile universități din Europa. 

Deși aceasta este doar o schiță parțială, nu o imagine completă, știm cum s-a încheiat acea perioadă: cu Primul Război Mondial, cel mai devastator conflict pe care lumea îl văzuse până atunci – cred că ar trebui să fim conștienți de acest lucru, să evităm asocierile facile cu perioada interbelică și să depunem eforturi pentru a evita o posibilă repetare a istoriei. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro