Fragment din noul roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, „Provocarea Ierusalimului”: „Un teritoriu ai cărui oameni sunt chemați să facă pace, să renunțe la fratricid”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Libertatea publică un fragment din cel mai recent roman al scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt. Tradus în limba română la șase luni după apariția în limba franceză, și publicat de Editura Humanitas, volumul poate fi găsit în librării. „O carte-mărturie, despre o călătorie în spațiu, în timp, dar, mai presus de toate, către sine, scrisă cu ardoare, care transmite un mesaj al compasiunii, al iubirii, al toleranței”, menționează editura.
- „În fond, sunt două modalități de a concepe o călătorie în Israel și Palestina, la fel de legitime și una, și cealaltă. Unii își caută în pământul de acolo rădăcinile. Eu le-am găsit în cer“. - Eric-Emmanuel Schmitt.
- „Provocarea pe care Ierusalimul o ridică și-n ziua de azi în fața lumii exact aceasta este: să trezească în inima fiecărei ființe omenești dorința de a-l privi pe celălalt ca pe un frate în unica familie omenească“. - Papa Francisc, cel care semnează postfața cărții.
- „Eric-Emmanuel Schmitt ne dezvăluie intimitatea sa spirituală cu sinceritatea pe care i-o cunoaștem. Aceea a unui om sfâșiat între o minte «voltairiană» și un suflet de credincios care îndrăznește să-și mărturisească sus și tare credința“. - Le Figaro
Mesajul pentru publicul din România
Autorul transmite cititorilor români un mesaj video cu prilejul apariției volumului „Provocarea Ierusalimului”:
În această carte vă dezvălui emoțiile intense, uneori contradictorii pe care le-am trăit ca pelerin din zilele noastre în Țara Sfântă din zilele noastre, un teritoriu divizat, măcinat de război, dar și un teritoriu ai cărui oameni sunt chemați să facă pace, să renunțe la fratricid. Vă propun așadar o călătorie extraordinară, spirituală și fizică, și sunt nespus de bucuros că traducerea în limba română apare la atât de scurt timp după publicarea cărții mele în Franța.
„Uneori e necesar să trecem prin catastrofe pentru a evolua la nivel de umanitate”, spunea Schmitt într-un interviu. „Din momentul în care am pierdut ființe pe care le iubeam am realizat că este un privilegiu să trăiești. Aveam 28 de ani și mi-am spus că viața este un cadou extraordinar și indecent. Că trebuie meritată această viață și nu trebuie pierdută nicio secundă. Trebuie trăit totul cu intensitate”, declara Schmitt într-un interviu pentru publicul Libertatea, oferit în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu 2022.
Jurnalul unei călătorii în Țara Sfântă
„Provocarea Ierusalimului. O călătorie în Țara Sfântă” a fost tradus din limba franceză de Doru Mareș. Mai jos puteți citi un fragment din volumul descris drept jurnalul unei călătorii în Țara Sfântă care „consemnează aprofundarea experienței sale (a personajului - n.r.) spirituale, întrebările, reflecțiile, senzațiile, uluirea, până la surpriza finală, la Ierusalim, a unei întâlniri incredibile cu ceea ce autorul numește «de neînțelesul»”.
Fragment:
Orbiți, ochii mei au dat, la lacul Tiberiada, de un peisaj intact. Minunata întindere de apă, stuful, azurul scăpaseră de asaltul mileniilor; timpul fusese abolit; mă parcurgeau senzații pe care mi le închipuiam contemporane cu acelea ale apostolilor.
Zăpezile care alimentează Iordanul se topiseră în timpul verii până când apele lacului crescuseră într-atât încât, în apropierea malurilor, acesta pare că dă pe-afară: din unde țâșnesc tufe vâlvoi de iarbă, șuvițe de stuf, mici bucle de frunziș; totul se unduiește și se zburlește; copaci cu rădăcinile scufundate în apă seamănă cu niște bătrâne doamne în vilegiatură, care ezită să se-mbăieze.
Sub cerul de un albastru intens, depărtarea, nici încețoșată, nici evanescentă, nu este înghițită de orizont. Din contră, ni se arată și ne îmbrățișează călduros cu brațele sale muntoase. Această natură îngăduitoare mă întoarce pe vremea lui Iisus și-mi dăruiește gustul unei existențe rurale, pastorale, ritmate de expediții pe navă. În schimb, extazul îmi este distrus imediat ce ochii îmi întâlnesc construcții, mai ales cea ridicată în jurul stâncii apostolului Simon Petru.
Pe acel bloc de granit s-a desfășurat un episod important, la care am meditat adesea.
Cu câteva zile mai devreme fusese executat Iisus. Ucenicii, dezamăgiți, disperați, convinși că au avut încredere într-un impostor, fugiseră din Ierusalim și ajunseseră acasă, în Galileea. Amară deziluzie... Simon Petru, Toma, Ioan și foștii adepți își reluaseră munca pe lac. Adio, visuri de predicatori, înapoi la pescuit! Lunile petrecute alături de Iisus îi făcuseră să își piardă îndemânarea, deci nu au prins nici un pește. În zori, o siluetă și-a făcut apariția pe mal și le-a strigat:
- Copii, nu aveți nimic de mâncare?
Aceștia au bombănit. Silueta a insistat:
- Aruncați năvodul în dreapta bărcii și veți găsi.
Să fi văzut mai bine decât ei bancurile de pești necunoscutul care se aținea la vreo sută de metri? Au ascultat sfatul și năvodul s-a îngreunat de abia au putut să-l tragă. Unul dintre ei, care privise mai atent silueta, a strigat:
- Domnul este!
Fără a mai sta pe gânduri, Simon Petru își înfășoară o pânză în jurul mijlocului, se aruncă în apă, înoată cât de repede poate și îngenunchează în fața lui Iisus cel înviat. Acesta pregătise un strat de jăratic.
- Veniți să mâncați, focul nu așteaptă decât peștii voștri.
Le împarte pâine. Ucenicii fac cerc în jurul lui, amuțiți, stupefiați, exaltați.
După masă, Iisus îl ia deoparte pe Simon Petru. Îl întreabă:
- Mă iubești?
Simon Petru confirmă pe loc, dar Iisus, repetă întrebarea, o face de două ori:
- Mă iubești?
Nu știu nimic mai înțelept, mai eficient decât această reiterare. A pune de trei ori aceeași întrebare o subliniază, te face să nu te mulțumești cu un răspuns anodin. Deseori, primul răspuns nu urmărește altceva decât anularea interogatoriului, al doilea aduce un plus de sinceritate, deși într-o formulă de conveniență, pe când al treilea se dovedește deplin și autentic. Am practicat de multe ori această triplă interogație și în viața mea privată, și în cea profesională. Insistența joacă rolul unei sonde care pătrunde profund, extrăgând în final ceva unic și adevărat.
Scăldat în dragostea absolută a lui Simon Petru, Iisus conchide:
- Atunci fă-te păstorul oilor mele.
Și i-a încredințat turma enoriașilor.
Mă apropii de stânca pe care s-a produs acea schimbare. O încadrează o capelă ridicată din piatră cenușie, prin anii 1930, și o gravură numită Mensa Christi, masa lui Christos. Înăuntru, mă lăfăi pe unul dintre puținele scaune și examinez arhitectura. Rudimentară, sumară, în loc să exalte acea poveste, Biserica Primatului Sfântului Petru te împiedică să vezi stânca; tăind legătura dintre promontoriu și câmpia lichidă, izolând-o de colina înverzită, micșorând-o într-un univers neted, simetric, delimitat, o urâțește, o aplatizează, o denaturează, o transformă într-un pietroi insignifiant. Mai bine ar fi fost conservată în mijlocul acestui loc al ei, care astfel ar fi fost prezervat. Panorama mi se pare mai sacră decât acest simplu accesoriu mineral. Hotărât lucru, creștinismului i-au lipsit niște regizori buni. Iar fetișismul a distrus forța poveștilor.
Informându-mă, aflu că biserica urmează altora care, începând din secolul al IV-lea, au fost ridicate și-apoi rase de pe fața pământului de meandrele politicii. Ce ghinion! Păcat că nu am ajuns chiar după una dintre acele demolări.
Părintele Henri a organizat o slujbă pe malul lacului. Uitându-mă la ceas, constat că efectiv nu am mai fost la nici o slujbă de cel puțin douăsprezece ore... Ochii mi se ridică spre cer, sigur că vor zări zâmbetul ironic al părinților mei care mă surprind în această situație.
Ne instalăm în chioșcul dintre curmali și păsări ciripitoare, panorama deschizându-se către maluri și infinit. În spatele nostru, un chioșc identic adăpostește o ceremonie italiană. Înainte de a începe a noastră, ascult și analizez Evangheliile care câștigă în putere, prestanță, rezistență, pronunțate fiind în italiană, de parcă Virgiliu, însoțit de Dante, le-ar fi rescris, strecurându-le o poezie pură, agrestă, viguroasă; și, când credincioșii intonează un imn, blestem limba franceză, discretă, liniștită, introvertită, ale cărei nazale împiedică melodia să izbucnească precum din piepturile de dincolo de munți.
Așezat în spate, nu-mi îmbunătățesc performanțele în Ave Maria sau în Gloria și profit de poziție pentru a-mi observa tovarășii de călătorie. Mă emoționează un cuplu aflat cu câteva rânduri mai în față. El, victimă a unui handicap provocat de o hemoragie cerebrală, suferă de probleme de echilibru și se sprijină într-un baston; ea, în formă, nu se gândește decât la el, respiră la unison cu bărbatul ei, pe cât de maternă, pe atât de îndrăgostită. Imediat ce preotul ne îndeamnă să ne ridicăm, el o face cu un efort de voință, vitejește, adunându-și toate puterile, cu fața chinuită de grimase din cauza încercării, pe când ea își lipește palma de mijlocul lui pentru a-l ajuta să se stabilizeze. Habar nu au că îi spionez. Ridicările și așezările la loc se înlănțuie. Soții se supun. Nu știu ce mă tulbură mai tare, curajul lui de a participa la serviciul religios sau susținerea din partea ei pentru ca el să reușească. Acest cuplu extraordinar ilustrează perfect mesajul pe care îl transmite liturghia.
Augustin, un tânăr de douăzeci și opt de ani, vine aproape de altar și spune povestea drumului său către credință. Irișii de culoarea acvamarinului i se înrourează pe măsură ce înaintează relatarea atât de intimă: crescut în mediu catolic, se îndepărtează de acesta în adolescență, preia toate semnele reușitei propuse generației lui - haine, branduri scumpe, gadgeturi digitale, individualism libertar -, își imită prietenii pe care îi frecventează, bea mult și fumează cât de cât, apoi, îndrăgostindu-se, încearcă să își întemeieze o familie; dar, vai, logodnica îl părăsește, iar el se prăbușește în depresie. Moment în care un prieten musulman îi vorbește despre credință; departe de a vrea să-l convertească la islam, încearcă să îl racordeze la creștinismul lui nativ, ceea ce Augustin și face, descoperind comunitatea părintelui Henri în insula Réunion. De atunci, se reconstruiește. După cum tremură, după zâmbetul strâmb, după bucuria intermitentă ghicesc că încă este fragil. Mărturia lui mă pătrunde cu atât mai mult cu cât nu utilizează decât cuvinte potrivite, simțite, de om trecut prin încercări, și nici unul dintre termenii la modă, luați de prin reviste de dezvoltare personală sau în urma unor psihoterapii grăbite, prin care contemporanii noștri se povestesc pe ei înșiși.
În clipa euharistiei, în minte îmi vine un gând: „Primesc aceeași ostie ca Augustin, absorb ostia prietenilor mei“. Ce idee bizară! A venit prea rapid, oamenii aceștia nu sunt încă prietenii mei.
Când slujba se sfârșește, regret că s-a încheiat. Ritualul desfășurat în aer liber mi-a plăcut; fără decor, fără orgă, fără pereți și fără închideri, se dovedise simplă, improvizată, făcând loc omenescului înaintea divinului. Nu m-am mai simțit obligat să o urmăresc mai mult decât pe pițigoiul care și-a băgat nasul peste tot și care se așezase la capătul băncii pe care stăteam.
Ne suim din nou în mașină. Cu fruntea lipită de geam, mă mir că împrejurimile lacului Tiberiada, ecosistem verde, suplu, abundent, constituit din lămâi, portocali, smochini, pe unde se înalță moațele palmierilor, a fost ferit de febra constructivă pe care o diagnosticasem prin alte părți. Mi se spune că o mare parte din mal aparține unor congregații creștine care, deși ridică mănăstiri și capele, țin la prezervarea locului ca odinioară.
- Iată Capernaum!
Capernaum, cuvânt neliniștitor pentru un francez... În limba noastră a căpătat un sens negativ, cel de loc încărcat peste măsură, un talcioc cu obiecte aruncate alandala. În copilărie auzeam deseori acest reproș, când părinții treceau pragul camerei mele: „Ce e cu tot capernaumul ăsta?!”, exclamau. Temându-mă de mânia lor, dar dotat cu ureche muzicală, savuram jocul aliterațiilor, clinchetul ca de clopoței al literelor k și s care răsunau ascuțit de-a lungul întregii fraze.
Să fi vrut arheologii să-mi satisfacă așteptările? Capernaum este un adevărat bazar de antichități. Expuse în aer liber, vestigiile evreiești coabitează cu cele grecești, romane, bizantine; dai numai de coloane, stele funerare, morminte, sarcofage, mici ziduri, multe alei întretăindu-se cu tot atâtea ulicioare, bucăți de perete de sinagogă, fragmente de porticuri, porțiuni de propilee, resturi de pronaosuri. Aici, mineralul sculptat rivalizează din belșug cu vegetalul, străbat o junglă de ruine.
Capernaum rămâne, după Ierusalim, orașul cel mai des amintit în Evanghelii; corespunde cu schimbarea radicală pe care o face Iisus în propria viață. Dacă în Nazaret trăiește o copilărie visătoare, misiunea și-o începe la Capernaum. Ce se întâmplase? Ce eveniment metamorfozase crisalida în fluture?
StanValentin1971 03.11.2023, 23:31
Nu mă pot pronunța doar dintr-un fragment. Daca mă intersectez cu jurnalul cred că îl voi cumpăra.
Cxena 04.11.2023, 10:45
Interesant, dar la fel de dureros acest subiect.
mica 05.11.2023, 10:19
As dori sa citesc aceasta carte.
MoSi202 05.11.2023, 18:41
Prezentare interesantă ,te îndeamnă să citești acest roman/ jurnal!