INTERVIU. Scriitorul Éric-Emmanuel Schmitt despre „Oscar și omul roșu, Putin”: „Sunt două popoare care se omoară între ele din cauza dorinței unui singur om”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Prezent la Sibiu, Éric-Emmanuel Schmitt, autorul celebrului roman ”Oscar și Tanti Roz”, un simbol al emoției pure în literatura accesibilă oricui, a vorbit cititorilor Libertatea despre momentul dificil prin care trece lumea.
Cuprins:
- A jucat un man-show după „Domnul Ibrahim și florile din Coran”
- Cum a devenit scriitor
- Democrația, un principiu pentru care trebuie să luptăm
- „Este un privilegiu să trăiești”
- Literatura trebuie să vorbească despre actualitate, dar nu numai
- Despre dărâmarea granițelor prin scris
- „Soluția la multe dintre problemele lumii ar fi o educație solidă”
- „Copiii sunt adevărații filosofi”
În Franța, noi eram adormiți în democrație. Trebuie să te bați pentru ea. Éric-Emmanuel Schmitt:
Îmbrăcat într-un costum bleu și cămașă albă, Éric-Emmanuel Schmitt ne-a întâmpinat sâmbătă după-amiază într-un hol central al primăriei, aflată în Piața Mare a Sibiului, zâmbind larg. N-a arătat nicio secundă că e obosit, deși cu o seară înainte a avut spectacol, și nu a refuzat niciun interviu cu jurnaliștii, cu care a tot vorbit sâmbătă.
<strong>Ne-a spus că e pe grabă, așa cum a fost mereu de când a devenit un star al literaturii universale, tradus în peste 50 de limbi și multipremiat.</strong>
„Je suis désolé, je suis désolé”. Și-ar fi dorit să mai stea, dar trebuia să se pregătească pentru următoarea reprezentație.
A jucat un man-show după „Domnul Ibrahim și florile din Coran”
„Încă mai avem de lucrat la umanitate, e un ideal pe care nu-l vom atinge. De fapt, starea de război e normalitatea, iar pacea e excepția”, a spus Éric-Emmanuel Schmitt în cadrul unei conferințe de la Festivalul de Teatru de la Sibiu, sâmbătă, 25 iunie. Scriitorul franco-belgian a ajuns vara asta în România, unde cartea sa „Paradisuri pierdute” a fost lansată și în limba română.
La Sibiu, pe 24 și 25 iunie, a jucat un one-man show de excepție după textul său - „Domnul Ibrahim și florile din Coran”. Acesta spune povestea lui Momo, un băiețel singuratic, care trăiește în Parisul anilor ’60 și care descoperă tainele fericirii și ale iubirii prin prietenia pe care o leagă cu vecinul său, un vânzător musulman.
Spectatorii l-au răsplătit cu aplauze puternice, iar dramaturgul devenit actor s-a întors de trei ori pe scenă pentru a le primi.
Cum a devenit scriitor
Schmitt a devenit scriitor și dramaturg după ce, când avea 11 ani, a mers prima dată la un spectacol de teatru împreună cu mama lui. Au fost la Théâtre des Célestins, din Lyon, unde au văzut o reprezentație a lui Edmond Rostand Cyrano de Bergerac, cu Jean Marais în rolul principal. Atunci a înțeles două lucruri: că teatrul poate apropia oamenii și-i poate face să plângă împreună, „lacrimi filantropice”, dar și că unele lucruri pot fi false și reale simultan. Asta pentru că a văzut, în decor, un jambon făcut din carton. Când a ieșit din sala de spectacol, i-a spus mamei lui că asta vrea să facă: să scrie și să-i facă pe oameni să plângă.
Mai bine de 50 de ani mai târziu, de fiecare dată când este întrebat despre solitudinea actului scrierii, Éric-Emmanuel Schmitt, astăzi în vârstă de 62 de ani, spune că „nu sunt niciodată singur când scriu, sunt înconjurat de personaje. Doar că sunt singurul care reacționează”.
De-a lungul carierei sale a fost înconjurat de numeroase personaje, adulți și copii, cărora le-a dat viață și care au făcut înconjurul lumii. Acun, lumea lui și a noastră este încercată.
Democrația, un principiu pentru care trebuie să luptăm
- Ne aflăm chiar acum în plină catastrofă din cauza invaziei ruse în Ucraina. Ce progres umanitar credeți că este posibil după acest război?
- În momentul ăsta, nu văd cum. Nu știu cum se va finaliza acest război. Cred că va dura, dura, dura. Ceea ce văd este că în Europa am devenit conștienți că suntem europeni. De exemplu, francezii uitaseră că sunt europeni.
Iar cu războiul, suntem aproape ca dumneavoastră: avem impresia că se desfășoară la frontiera noastră. Nu am simțit niciodată asta înainte.
Apoi, cred că mai există și alt sentiment, faptul că democrația nu este neapărat o stare naturală, normală, ci ceva ce trebuie să aperi în fața unui regim autoritar. Trebuie să te bați pentru ea. Și asta e ceva nou, pentru că oamenii erau deja instalați în democrație. Éric-Emmanuel Schmitt:
Sigur, în România, voi aveți altă istorie vizavi de regimurile politice, dar în Franța, noi eram adormiți în democrație. Acum ne dăm seamă că este un regim prețios pentru care trebuie să te lupți ca să-l conservi.
Acestea ar putea fi singurele două aspecte pozitive, dar pentru moment nu văd decât tragedia. Văd doar morții, din amândouă țările. Pentru că poporul rus este luat ostatic de dictatorul Vladimir Putin. Sunt două popoare care se omoară între ele din cauza dorinței unui singur om.
„Este un privilegiu să trăiești”
Libertatea: „Uneori e necesar să trecem prin catastrofe pentru a evolua la nivel de umanitate”, ați spus într-un alt interviu. Dacă ne uităm la catastrofele personale, există un astfel de moment care credeți că v-a făcut să evoluați și pe care ni-l puteți împărtăși?
Éric-Emmanuel Schmitt: În viața mea personală, am trăit două tipuri de „catastrofe” care mi-au permis să devin, poate, o ființă umană mai bună. În primul rând, a fost boala oamenilor apropiați, pe care i-am însoțit până în momentul morții. Asta mi-a schimbat complet percepția față de existența umană.
Din momentul în care am pierdut ființe pe care le iubeam am realizat că este un privilegiu să trăiești. Aveam 28 de ani și mi-am spus că viața este un cadou extraordinar și indecent. Éric-Emmanuel Schmitt:
Că trebuie meritată această viață și nu trebuie pierdută nicio secundă. Trebuie trăit totul cu intensitate.
A doua catastrofă din viața mea a fost o boală prin care am trecut și din cauza căreia era să-mi pierd viața. Dar m-am vindecat. Asta m-a făcut să fiu mai atent la cei din jur și să mă bucur de ei.
Acestea pot spune că sunt cele două catastrofe care m-au făcut să fiu mai uman.
Literatura trebuie să vorbească despre actualitate, dar nu numai
- Spuneați că teatrul este forma de scris la care apelați în situații de criză. În ultima vreme, criza pare să fie o stare perpetuă, pandemie, război... De ce fel de scriitură credeți că au nevoie oamenii în acest moment?
- Suntem cu toții foarte diverși și avem multiple centre de interes. În același timp în care ne uităm la război, avem și o viață amoroasă, facem copii, avem părinți, care o duc bine sau rău… Cu toții avem paliere multiple ale vieții.
Cred că literatura este datoare să prezinte toate aceste paliere. Ar fi teribil dacă toată lumea ar vorbi despre un singur lucru.
Literatura conservă acest tip de pluralitate a subiectelor. Trebuie să vorbească despre ce ni se întâmplă, dar trebuie să vorbească și despre alte lucruri.
Despre dărâmarea granițelor prin scris
- Operele dumneavoastră au fost traduse în peste 50 de limbi. Ca oameni, suntem de multe ori închiși între granițe, fie ele mentale, corporale sau teritoriale. V-ați gândit vreodată că operele dumneavoastră vor depăși atât de multe granițe?
- Când am început să scriu, nu m-am gândit niciodată că voi fi tradus în 50 de limbi. Faptul că am fost tradus în atâtea limbi mi-a confirmat umanismul meu. Mi-am dat seama că la București, Tokyo sau în New York putem avea aceleași emoții, același umor. Iar asta este o descoperire absolut extraordinară pentru că mi-a confirmat o concepție filosofică pe care o aveam vizavi de oameni.
- Cum se simte această confirmare, aduce o mai mare responsabilitate a scrisului?
- Ce m-a învățat această concepție este că trebuie să mă concentrez asupra lucrurilor esențiale, pentru că esențialul este cel care contează, care ne aduce împreună. Scriitorul care este îndrăgostit de fraza sa, care este îndrăgostit de arta sa - e bine, dar nu e suficient.
Când le vorbim celorlalți avem o responsabilitate, iar când au încredere în noi, nu trebuie să-i dezamăgim. Trebuie să rămânem preciși, profunzi, este o responsabilitate de care trebuie să ținem cont. Éric-Emmanuel Schmitt:
„Soluția la multe dintre problemele lumii ar fi o educație solidă”
- Trecând la altfel de responsabilitate, cea a autorităților. În România, rata abandonului școlar este de 15%, peste media UE. Din punctul de vedere al unui om al cuvintelor, ce ar trebui să facă statul român pentru a facilita tuturor copiilor accesul la educație?
- Cred că soluția la multe dintre problemele lumii ar fi o educație solidă. Și din păcate, guvernele nu pun niciodată la dispoziție mijloace suficiente și nici nu dau dovadă de bunăvoința necesară. Nu tratează niciodată serios problema instruirii.
Eu cred în salvarea prin instruire, prin educație. Și sunt dezgustat de atitudinea multor oameni politici, din toate partidele, inclusiv din cele două țări ale mele: Belgia și Franța. Ei pretind mereu că dau mulți bani pentru educație, ceea ce nu este adevărat. Éric-Emmanuel Schmitt:
Eu consider că sistemul de educație ar trebui să pună accentul pe limbă. Dacă nu stăpânești limba, cuvintele, nu stăpânești gândirea. Apoi e importantă filosofia, pentru că asta înseamnă libertate, înseamnă să gândești tu însuți. Și istoria, atât a umanității, cât și a țării tale.
Cred că avem soluția, dar nu o punem niciodată în mișcare. Rămânem mereu în fața porții de intrare.
„Copiii sunt adevărații filosofi”
- Și dumneavoastră, precum alți scriitori și scriitoare, apelați des la personaje-copii. Vorbim de Oscar, din „Oscar și Tanti Roz”, de Momo, din „Domnul Ibrahim și florile din Coran”... Credeți acum, din postura de adult, că este copilăria acel mister pe care-l uităm și este scrisul pentru dumneavoastră o formă de a încerca din nou să-l descifrați?
Multe dintre personajele mele sunt copii pentru că ei sunt adevărații filosofi. Chestionează totul. Platon spunea că prima virtute a filosofilor este mirarea, să se mire.
Eu văd acești copii ca pe niște personaje care traversează lumea noastră și spun tot timpul: „de ce?”, „cum?”. Sunt candizi și astfel ne dezvăluie și cristalizează ceea ce merge și ce nu merge.
De aceea îmi place mult să am personaje copii. Ba chiar încerc să cultiv în adultul care sunt calități pe care le avem în copilărie și pe care le pierdem.
Când suntem copii, gândim ca Socrate: știm că nu știm. E vorba de modestia de a recunoaște că nu știi, iar noi, adulții, uităm asta. Ca adult, ai obligația de a ști. Cea mai mare dovadă de inteligență este să admiți că nu știi. Éric-Emmanuel Schmitt:
Și o altă calitate a copilăriei este faptul că misterul este mereu în preajmă. Copilul trăiește într-o lume misterioasă, mai mare decât el, pe care nu o înțelege, dar în care se simte foarte bine.
Noi, adulții, nu suportăm asta, să nu înțelegem, ca lucrurile să fie misterioase. Cred că trebuie să ne regăsim această calitate.
