IN A RELATIONSHIP | Sfaturi pentru părinți și adolescenți: „Să știi să pierzi”. Cum un concept din sport ne poate ajuta în viața de zi cu zi
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Săptămâna trecută am deschis subiectul granițelor personale și l-am conectat cu abuzurile din sfera sexualității, iar astăzi vom încerca să delimităm rușinea sănătoasă de rușinea toxică și să ne lămurim ce efect au experiențele umilitoare asupra psihicului uman, pentru a înțelege mai bine cum arată rezultatul abuzurilor emoționale. Încheiem cu câteva sfaturi din partea psihoterapeutei Silvia Guță.
Cuprins:
Pentru a înțelege puterea unei experiențe umilitoare asupra oamenilor, ne putem îndrepta atenția către sport.
Imaginează-ți un stadion plin de suporteri sau adu-ți aminte energia de pe terenul de sport. Simți că ții cu echipa ta, indiferent de sport, chiar și atunci când nu știi regulile jocului, fie că e echipa națională, fie că e echipa clasei. Apartenența la grup, adrenalina stimulată de competiție și miza unui câștig, oricât ar fi de concret sau abstract, fac din experiența de suporter o trăire electrizantă și incitantă. Invariabil, la finalul jocului, unii dintre suporteri vor fi fericiți, în timp ce alții vor trăi sentimente amestecate de dezamăgire, rușine, umilință, furie, revoltă.
Susținerea necondiționată poate fi aplicată și în relații, nu doar în sport
Din fericire, sportul are și un cod de onoare - „să știi să pierzi” e important, căci emoțiile și reacțiile celor din tabăra învinșilor pot fi distructive. Suporterii, lipsiți de orice altă putere asupra rezultatului jocului, învață să rămână de partea echipei lor, indiferent cine câștigă - dar mai ales atunci când echipa lor pierde „urât”, căci toată lumea știe că, după o umilire, echipa are nevoie de cea mai mare susținere. Mai și pierdem, așa e în viață!
Ce bine ar fi dacă am putea să aplicăm mai des acest principiu al susținerii necondiționate și în relațiile noastre! Dar viața nu-i un joc cu reguli clare și prestabilite, așa că e nevoie de ceva mai multă atenție la detalii, ca să nu ajungem să ne facem rău fără să ne dăm seama.
Rușinea sănătoasă vs rușinea toxică
Rușinea este o emoție universală, care ne ajută să identificăm momentele în care i-am rănit pe ceilalți, atunci când comportamentul nostru a încălcat granițele personale sau drepturile unei alte persoane. Pe scurt, ne ajută să ne identificăm greșelile obiective.
Rușinea sănătoasă este cea pe care psihicul nostru nu se teme să o trăiască și pe care nu încearcă să o evite sau să o devieze în niciun fel. Rușinea sănătoasă este suportabilă și ne dă ocazia să ne reconsiderăm comportamentul, să ne îndreptăm greșeala sau să ne cerem iertare de la persoana față de care am greșit.
Dar, din păcate, până să ajungem să o înțelegem, rușinea deja și-a lăsat amprenta asupra noastră. Pentru unii oameni, rușinea este prezentă în viața lor emoțională încă din copilăria fragedă, căci mulți părinți și îngrijitori apelează la metode de educație bazate pe stimularea sentimentelor de rușine, frică și vinovăție ale copiilor, pentru a-i forța pe aceștia să se supună regulilor.
Rușinea toxică își are rădăcinile în experiențele de umilire și lezarea demnității. Termenul de „umilire” se referă la acea trăire emoțională dureroasă în care oamenii se simt jigniți, ofensați, înjosiți, puși într-o lumină proastă, minimizați, ridiculizați, lezați și are o puternică valență socială, căci miza este apartenența sau excluderea individului dintr-un grup sau o comunitate (familie, clasă, oraș, profesie etc.).
Rușinea toxică se simte ca o tortură, este profund dezagreabilă și chinuitoare - te poate bloca sau te poate face să reacționezi agresiv sau abuziv față de alți oameni, în încercarea ta de a te apăra.
În 2020, copiii încă ajung să fie umiliți în public (în fața clasei, pe stradă etc.) pentru greșelile lor chiar de către figurile de autoritate (părinți, profesori), ceea ce îi face să dezvolte tot felul de mecanisme de apărare pentru a-și gestiona greșelile, dar și sentimentele de rușine - de la disimulare și neasumarea vinei în încercarea de a evita pedeapsa și umilirea și până la supraresponsabilizare sau acceptarea nediscriminativă a oricăror urmări sau pedepse, chiar și atunci când nu sunt meritate.
Umilirea poate fi o traumă emoțională greu de depășit
Cu cât umilirea este mai frecventă printre experiențele de viață din copilărie, cu atât devin oamenii mai predispuși să simtă rușine toxică, generalizată, devenind extrem de sensibili și imprevizibili în interacțiunile lor cu alți oameni.
Putem identifica trei mari direcții de evoluție ale oamenilor care se confruntă cu multe situații umilitoare în copilărie:
- Unii oameni dezvoltă strategii de adaptare bazate pe disimulare și își construiesc măști sociale care să le ascundă secretele, vulnerabilitățile și imperfecțiunile, pe care le consideră „defecte personale”, dar ajung uneori să simtă și mai multă rușine și anxietate, pentru că ei știu, în sinea lor, că sunt falși și se prefac.
- Alți oameni dezvoltă strategii de adaptare bazate pe (supra)compensare - se concentrează pe dezvoltarea altor calități care să contrabalanseze suficient încât să mențină încrederea în sine la un nivel pozitiv. Uneori exagerează și manifestă comportamente la extrema opusă, care sfidează rușinea (activismul pentru cauze considerate tabu, narcisismul, exhibiționismul sunt exemple ușor de identificat în jurul nostru).
- Alți oameni nu reușesc să construiască mecanisme de adaptare care să-i țină pe o linie de plutire și ajung să se izoleze de ceilalți și să își accepte rușinea ca fiind cumva „meritată”, dezvoltând comportamente de autoblamare și autocritică, autopedepsire și autoironizare, care îi mențin într-un cerc vicios al anxietății și depresiei, patronat de rușine și vinovăție ca trăiri emoționale predominante.
Multe culturi au valorizat violența și, timp de milenii, oamenii au practicat o educație bazată pe inducerea emoțiilor de frică, rușine și datorie la generațiile tinere. Frica și rușinea ca instrumente ale educației oamenilor sunt prezente nu doar în cele mai multe familii din România, ci și în școală, în mediul profesional și în relația dintre cetățeni și autoritățile statului. Dar cu cât mai multă frică și rușine trăiesc oamenii, cu atât sunt șanse mai mari să fie traumatizați emoțional și nici să nu-și dea seama. De ce? Pentru că așa arată, de fapt, normalitatea lor.
Ce putem îmbunătăți? 4 idei grele, dar bune pentru părinți
Nu există o rețetă universală pentru a gestiona eficient experiențele emoționale traumatice de umilire, dar există câteva „scurtături” care îți pot îmbunătăți mult relația cu rușinea. Mai jos sunt câteva principii desprinse din review-ul cărții „I thought it was just me [but it wasn’t], (trad. „Am crezut că e vina mea [dar nu era]”), de Brené Brown, pe care le poți aplica în relație cu tine însuți/însăți, dar și cu familia și copiii tăi.
- Descoperă-ți declanșatorii și înțelege-ți propriile sentimente de rușine. În rolul tău de părinte, este vital să îți cunoști propriii declanșatori. Lucrurile pentru care ție îți este rușine și felul în care îți manifești sentimentele de rușine vor avea un impact considerabil asupra relațiilor tale cu familia, se vor transmite prin imitație și pe calea atașamentului către copiii tăi și vor reprezenta pentru aceștia reguli de viață, modele de comportament și tipare de relaționare cu alți oameni. Ce anume te face să simți rușine? Cum se simte pentru tine rușinea? Ce se vede din exterior? Așa reacționezi de fiecare dată? Cât de dispus/ă ești să recunoști față de altcineva când simți rușine? Cum „te descurci” cu sentimentele de rușine?
- Construiește-ți o perspectivă de ansamblu asupra realității. Contactul cu realitatea este factorul critic în orice proces de adaptare, căci asigură un anumit nivel de diversitate și pluralism de opinii în gândirea oamenilor. Pe măsură ce devin mai conștienți de relativitatea adevărului și cu cât cunosc și experimentează mai multe perspective asupra lucrurilor, oamenii tind să manifeste mai multă toleranță și compasiune față de suferința umană - și cea a celorlalți, și cea proprie. Izolarea fizică sau emoțională nu le permite oamenilor un contact prea bun cu realitatea, iar asta poate veni la pachet cu decizii regretabile, pierderi și dezamăgiri recurente. Învață-i și pe copiii tăi să își analizeze propriile sentimente de rușine cu ajutorul gândirii critice, prin întrebări de genul: Ce așteptări am eu în această situație? Ce așteptări au ceilalți? Aceste așteptări sunt complementare sau se contrazic? Sunt realiste sau contradictorii aceste așteptări? Cum s-au construit aceste așteptări și căror nevoi sau interese corespund ele?
- Sprijină-i pe ceilalți, atunci când ei trăiesc rușine. Oamenii devin agresori sau, cel puțin, complici atunci când nu manifestă compasiune și înțelegere față de alte persoane care experimentează sentimente autentice de rușine sau umilire. Persoanele care simt rușine, umilire sau vinovăție sunt extrem de vulnerabile și pot trage concluzii periculoase, de tipul „Sunt un ratat/o ratată. / Nu merit nimic bun. / Nu merit să trăiesc” sau pot să-și creeze scenarii de viață de tipul „Eu împotriva lumii”, care îi predispun la comportamente abuzive, conflicte recurente și probleme de atașament. În relație cu copiii tăi, ține cont de acest principiu și nu-i lăsa să dezvolte sentimente de rușine generalizată, chiar dacă e clar că îți este mult mai ușor să îi faci „să te asculte” prin stimularea sentimentelor de rușine și vinovăție decât prin orice alte metode.
- Dezvoltă-ți obiceiul de a vorbi despre rușine. Capacitatea ta de a vorbi despre rușine și despre propriii tăi declanșatori dă măsura confortului tău emoțional din viața de zi cu zi. Vorbind despre lucrurile care te fac să simți, poți descoperi că ceea ce îți produce suferință nu este neapărat un „defect” personal de care să-ți fie rușine și pe care să trebuiască să-l ascunzi, ci o conjunctură de valori eronate sau aplicate greșit și o constelație de situații traumatice din trecutul tău. Diferența o face perspectiva pe care o adopți, adică adevărul tău subiectiv.
Data viitoare ne vom opri asupra ideii de adevăr, în încercarea de a clarifica sursa comportamentelor abuzive sau lipsite de empatie, dar și a atitudinii de resemnare în fața abuzurilor. Tot atunci, vorbim și despre vot.
Liviu015 18.12.2023, 12:12
Relatia parinti-copii trebuie sa se bazeze pe incredere deplina...
Dori.l 29.01.2024, 16:27
Baza comportamentului vine din familie, asta este clar. De acolo vine increderea.