Interviu cu prozatoarea Lavinia Braniște: „Am fost o tocilară sinceră. Am crescut cu ideea că școala e importantă și că te salvează”

Lavinia Braniște e una dintre cele în vogă scriitoare din ultimii ani. Născută la Brăila, cu „Literele” făcute la Cluj, Braniște a publicat în 2006 un volum de versuri „Povești cu mine. Poezii”, pentru ca mai apoi să treacă la proză cu „Cinci minute pe zi”, „Escapada”, cărți pentru copii și din nou, proză – romane: „Interior zero” sau „Sonia ridică mâna”. Recent a publicat volumul „Mă găsești când vrei”, pretext de a vorbi cu ea.

Libertatea: Când eram mic mi se păreau foarte stranii fetele de la grădiniță. Erau din altă „specie”. Mai ales din cauza jucăriilor. Dar la un moment dat au început să-mi placă jucăriile lor: au ajuns să mi se pară mult mai tare decât mașinuțele noastre. Care erau jucăriile tale preferate? Ce-ți amintești cel mai mult din copilărie?
Lavinia Braniște: Am crescut în anii 80, când toți aveam cam aceleași jucării, adorate și neprețuite. Cel mai mult îmi amintesc păpușile, da. Preferata mea era Nadia, dar era rigidă și mă zgâriam în marginile pantofilor din plastic tare, avea și un păr destul de dubios, așa că nu prea mă jucam cu ea, o țineam de bună, era doar de privit. De jucat preferam păpușile moi, care pot fi strânse în brațe – niște păpuși de pluș cu capul țuguiat (aflu acum de pe internet că se numeau Lili, uitasem), una albă și una roșie, un bebeluș de cauciuc moale, de mărimea unui nou-născut (îmi plăcea să-i fac injecții) și un urs de pluș îmbrăcat în roșu.

Recomandări

„Prin noi înșine”, etapa pe bani. Membrii și simpatizanții PNL au contribuit cu 10,51 de milioane de lei la partid, statul a dat 74,91 de milioane de lei

Mai aveam un set de bebeluși minusculi și o cădiță, toată lumea avea acești „gogonei”, cum le spuneam. Cu ei ne jucam pe preș, pe trotuar, în fața porții. Bunica era croitoreasă și toată casa era plină de resturi de cârpe, din ele le făceam haine. Și le mai făceam și lapte, dizolvam în apă făină șterpelită din cămară. Cămara era un loc sacru, întunecos și rece, n-aveam voie să intru acolo, să nu răstorn ceva. Țineam acest lapte zile bune în diverse sticluțe sau borcănele, până când se împuțea de-ți muta nasul din loc. Abia atunci mă înduram să-l arunc.

Îmi mai amintesc grădina bunicului, un loc plin de interdicții și acela, mirosul frunzelor de tomate când mă băgam printre ele (încălcând regula) sau ridichile pipernicite, pe care le punea întregi în salata de primăvară, fiindcă erau prea mici pentru a fi tăiate. Îmi dau seama că legumele și fructele erau mult mai mici pe vremea aia.

Și mai sunt o grămadă de lucruri: mirosul din fabrica de confecții în care lucra bunica și unde mă mai lua și pe mine când n-aveau cu cine să mă lase, mirosul acela „de scamă”, cum spune ea. Sau zilele când mama făcea de serviciu la poarta întreprinderii la care lucra (toți făceau, prin rotație), stăteam acolo și ni se lungeau urechile de plictiseală. Era la poartă un dulap de fier în care se afla o armă, pe care n-am văzut-o niciodată, dar știam că e acolo, făceau procese verbale de predare-primire a acestei arme invizibile. Și la plecare scria mereu în registru aceeași propoziție: „În timpul serviciului nu s-a întâmplat nimic deosebit”.

Recomandări

Culisele planului privind retragerea lui Piedone. Negocieri la cuțite între PSD și partidul lui Dan Voiculescu

– Apropo, ce tip de adolescentă ai fost? Stranie, tăcută, revoltată, supărată pe viață? Le-ai făcut suficiente probleme părinților? Ce te-a marcat de fapt în perioada adolescenței?
– Am fost o tocilară sinceră. Mai tot timpul meu era dedicat școlii, dar mi-a plăcut să învăț, nu am lucrat împotriva mea, ca să zic așa. Am crescut cu bunicii din partea mamei, care au avut copilării foarte complicate amândoi (până la vârsta de 14 ani, bunicul și-a pierdut pe rând ambii părinți și sora mai mare și a rămas cu un frate mai mic de crescut; bunica a fost ultimul copil într-o familie numeroasă, foloseau câte două-trei surori aceeași singură pereche de pantofi etc.), au trecut prin război și foamete (la finalul anilor 40 a fost o secetă mare în Bărăgan, cine s-a priceput atunci să treacă munții și să facă comerț s-a îmbogățit, dar noi nu ne-am priceput niciodată la din astea). Ei nu și-au permis să facă prea multă școală, dar a fost important să ne împingă pe noi, copiii și nepoții, să ne ținem de carte. Așadar, am crescut cu ideea asta, că școala e importantă și că te salvează.

În adolescență eram cu nasul în cărți și caiete, dar am avut noroc de colegi foarte faini la liceu, țin minte că râdeam o grămadă cu ei, eram prieteni cu toții și după ce ne-am despărțit mi-a fost foarte dor de toată lumea multă vreme. Viața mea socială era acolo, distracția era în pauzele dintre ore. În rest, nu prea ieșeam. Și mai e un aspect – pentru băutură și femei, ca să zic așa, îți trebuie bani. Dacă aș fi vrut să-mi fac de cap, nu prea aveam cu ce. Anii 90 au fost un dezastru economic pentru familia noastră, am fost la limită cu toate până în 2003, când mama a plecat în Spania și s-a mai relaxat treaba.

Recomandări

Momentul în care judecătoarea Ancuţa Popoviciu îl strigă pe Sebastian, ucis la 2 Mai de Vlad Pascu: „A decedat o victimă? Vă rog să nu vorbiți” | AUDIO

Nu cred că le-am făcut probleme alor mei, cel puțin nu cu bună știință. Îi respectam prea mult ca să le fac probleme.

– Lucrez mult cu adolescenții acum și mereu îi întreb: ce citesc și ce ascultă? Tu ce citeai și ascultai în adolescența ta?
– Am fost ultima generație care a învățat după manualele de pe vremea comunismului, așa că de citit citeam ce era în programa școlară și ce ne puneau profesorii de română pe lista de lecturi de vacanță. Țin minte că foloseam foarte mult biblioteca publică, un obicei care mi-a rămas până în ziua de azi și mă bucur mult că avem o bibliotecă județeană mișto la Brăila, cu un fond de carte ok, unde ai șanse să găsești lucruri interesante.

Pasiunea pentru muzică mi-a venit mai târziu, în facultate. În adolescență ascultam ce era la radio, dar n-aș ști să spun acum cu precizie ce-mi plăcea din ce curgea acolo.

– Tu parcă ai făcut Litere? La Cluj – mă sperii. Recunosc că în studenție „cei de la litere” din Cluj erau o „specie” pe care îi priveam de tare sus. Nici la masă nu ne așezam cu ei! Pe alde Schiop îi ocoleam la două mese în Muzic Pub. Noi eram de la filosofie, îți dai seama? Nu am înțeles niciodată de ce fac fetele filologie că la băieți e clar 😉? Tu cum ai ajuns acolo? Ți-a plăcut studenția?
– Am ajuns din întâmplare la Cluj, planul era să dau la București, examenul era în toamnă. În celelalte centre universitare, examenele de admitere erau în iulie. Profesoara mea de franceză din liceu a insistat să-mi fac și un plan B, să dau un examen în iulie, ca să fiu acoperită în caz că nu intru la București, gând care într-o primă fază mi s-a părut scandalos – cum adică să nu intru la București? Dar ea mă tot bătea la cap să mă duc la Iași sau la Constanța. Țin minte că mama nu mai avusese concediu de odihnă de trei ani și am stat cu ea și ne-am gândit unde să mergem în concediu să dau examen. Ne-a încântat ideea de a merge la Cluj, nu fuseserăm niciodată, auziserăm de mult de Grădina Botanică, de oamenii politicoși, avea un miraj Ardealul în anii ăia (cel puțin pentru noi, ăștia mai din dreapta hărții), părea că e altă țară. Am intrat printre primii, cu bursă și loc în cămin, un aranjament bun, pentru că erau vitale amândouă, și bursa, și căminul. Și am decis să rămân, nu am mai dat admitere la București în septembrie.

A urmat apoi o studenție plină de provocări, eram la 14 ore distanță de casă cu CFR-ul (lucru care e valabil și acum, nu s-a îmbunătățit nimic între timp), trebuia să fac drumul din bucăți, fiindcă nu aveam tren direct, călătoriile erau un chin. În primii doi ani, am stat în Căminul 6 din Hasdeu, unde eram câte cinci în cameră, ceea ce pentru mine a fost destul de complicat, nu mai era liniște, nu mai era nimic al tău, se mai nimerea și câte un băiat înghesuit între cele cinci etc.

În următorii doi ani mi s-a făcut un upgrade și am stat în 14, unde eram câte două în cameră, și a fost mai ok. Cât despre studii – am ieșit de acolo, din păcate, cu senzația că sunt incredibil de proastă. Programa era făcută în așa fel încât să nu dovedești să parcurgi tot, nici dacă n-ai fi dormit noaptea n-aveai cum să citești tot, atât era de mult. Unii profesori ne spuneau rânjind, când ne dădeau bibliografia, că știu ei că oricum nu citim. Eu chiar mă străduiam să citesc. Și mi-ar fi plăcut să înțeleg mai multe din toate câte le-am citit, să le discut mai pe îndelete. În Music Pub nu mi-a plăcut niciodată.

– Ai debutat cu poezie și pe urmă ai virat-o spre proză? Am fost întotdeauna suspect la aceste treceri. La tine mai puțin, pentru că nu am știut că ai scris poezie: mereu am crezut că ai scris doar proză. Cum a avut loc această trecere? Mai scrii poezie?
– Primele mele poeme au fost destul de narative, deci cred că am fost dintotdeauna prozatoare. Îl moștenesc pe bunicul meu, care era un povestitor însuflețit, știa să povestească cu suspans și cu umor. Toată viața mea de adult m-am întrebat cum ar fi fost bunicul meu dacă ar fi avut șansa la educație, ce-ar fi devenit? Poezie mai scriu și acum cu plăcere, în cărțile pentru copii.

– „Interior zero” a fost romanul care te-a propulsat, te-a făcut remarcată. Recunosc că e romanul meu preferat din ce ai scris. Îl tot recomand și când lumea mă întreabă despre ce este nu prea pot să zic clar despre ce este. Eu ce să le zic oamenilor? Poate-mi spui tu, ca să le spun data viitoare. Eu oricum rămân fanul lui…
– E despre viața în România anului 2016, așa cum este ea văzută de o femeie de treizeci și ceva de ani.

– Apropo, despre ce e ultimul tău roman care tocmai a apărut: „Mă găsești când vrei”? Poți să ne spui? Am auzit că e despre dragoste: fata aia cu probleme din romanele precedente se îndrăgostește și vrea să devină familistă? Sau e o dragoste trecătoare?
– Cred că „fata cu probleme” suntem toți cei care gândim. Capacitatea de a observa lucid ce se întâmplă în jurul tău nu e un handicap, deși femeilor li se transmite destul de des acest mesaj. Multă lume așteaptă ca femeile din cărțile mele să devină familiste, dar mă tem că nu se întâmplă nici de data asta.

– Spune-mi, te rog, tu cum îți alegi subiectele? Scrii ușor? Ai niște tabieturi? De exemplu eu nu pot scrie cu ușa deschisă la birou chiar când sunt singur în casă. Tu?
– Ultimul roman, spre surprinderea mea, a venit destul de ușor și pe neașteptate. Aveam altceva în plan, ceva ce necesită documentare, și cred că am vrut să respir un pic. L-am scris ghemuită pe fotoliul de la bucătărie, unde e mai cald, cu laptopul în brațe, în iarna trecută. Pot scrie oriunde, atâta vreme cât e liniște. Mă ajută mult să am aproape un geam pe care se vede ceva verde.

– Atât „Interior zero” și „Mă găsești când vrei” lasă un puternic sentiment că el conține și autobiografie. Are acest iz de referințe la propria biografie? Știu că pe scriitori irită când sunt confundați cu eroii lor. Te mai întreabă lumea cum e cu un erou sau altul și viața ta?
– Da, după „Interior zero” am primit chiar și consolări de la o cititoare pentru sarcina pe care am pierdut-o, dar asta se întâmpla doar în carte. Romanul acela are un iz mai puternic de autobiografie, pentru că situația profesională a personajului central se suprapunea peste a mea și era inspirat de experiențele mele de lucru. „Mă găsești când vrei” e scris tot la persoana I (care mie îmi place foarte, foarte mult), dar nu se mai suprapune peste nimic. În afară de o colecție de replici pe care le-am auzit de-a lungul anilor de la partenerii mei (de tipul „să nu slăbească fiică-sa” sau „să te simți și tu femeie”) și o pagină despre cum e să fii în permanență la dietă între 20 și 30 de ani, nu mai e nimic din experiența mea acolo, e o carte care vine din observație.

– Era să uit: cărțile de copii care mi se par splendide. A citit și Sașa, copilul meu, și i-a plăcut. Sincer eu cred că e cel mai dificil gen, pentru că pe ăia mici nu e precum cu cei maturi: îi minți mai greu. Cum ai ajuns la acest gen? De unde această pasiune pentru literatura pentru copii?
– Am tradus multă literatură pentru copii înainte să încep să scriu și am început să scriu pentru copii fiindcă am vrut să particip la concursul anual de manuscrise al Editurii Arthur, care dădea premii în bani.

– Cum e să te muți de la București la Brăila? Mie mi se pare că după o perioadă lungă de stat în București este aproape imposibil să te mai muți într-un oraș mic? Eu mă tot mut temporar în câte un orășel: dar nu cred că aș putea să plec definitiv din București. Cum e pentru tine această mutare? Îți este dor de București?
– M-am mutat din motive administrative acum trei ani și, din cauza pandemiei, am rămas aici ceva mai mult decât anticipasem, dar mi-a priit, am lucrat mult. Acum încep să pendulez între Brăila și București și să mă reacomodez cu marele oraș. Da, mi-a lipsit. Mi-au lipsit oamenii, prietenii mei sunt toți acolo. Îmi place vibrația Bucureștiului și-mi place că nu e genul ăla de capitală turistică. Deși are nevoie disperată să fie mai prietenos cu pietonii.

Urmărește-ne pe Google News