S-a născut în 1978 într-un sat din Banat, a studiat Literatură și Teologie la Timișoara și Sibiu, iar din 2010 trăiește la Chișinău. A publicat volume de poezie, proză și literatură pentru copii. În capitala Basarabiei, conduce împreună cu soțul său, scriitorul Alexandru Vakulovski, cenaclul literar „Republica“.
Despre Chișinău, copilăria care l-ar face invidios pe Creangă, după cum spune Moni Stănilă, dar și momentul în care a decis să-și dea demisia de la fabrică și să se reapuce de școală, într-un interviu pentru cititorii Libertatea, marca Vasile Ernu.
„Am avut o copilărie de făcut un blockbuster”
Vasile Ernu: Ai un parcurs atipic. Suntem cumva obișnuiți să avem traseul dinspre Moldova spre România, nu invers. Dar înainte de a ajunge la această aventură aș merge spre copilărie: de unde vii, unde ai petrecut copilăria și ce-ți amintești cel mai puternic de atunci?
Moni Stănilă: Am avut o copilărie de făcut un blockbuster. Ion Creangă m-ar invidia. În primul rând am crescut în singura zonă de munte din județul Timiș, între păduri. Am făcut gimnastică, fiindcă voiam să fiu Nadia. Bătătorul de covoare era paralela mea, bârnele erau balustradele blocurilor și orice petic de iarbă – solul.
Apoi am avut unde să înot, am mânuit cu pricepere de olimpic patinele și sania. Imaginează-ți că săream la trambulină pe patine. Am avut colibe pe fiecare culme împădurită și m-am vârât în toate peșterile. Am jucat fotbal, am avut praștie, arc și sabie. Am fost un copil activ, vesel, gălăgios, curajos. Urcam și alergam pe ziduri în construcție, sărind fără emoții peste spații goale, urcam în copaci, mă legănam pe mesteceni (sunt foarte flexibili) și, pe lângă toate, eram și premiantă la școală.
E foarte greu să selectez amintiri din perioada aia. Era și comunismul ăla jegos. Mi-o amintesc pe mama doar la lumina lămpii cu gaz. Ziua jucam țurca, hoții și jandarmii, castel, săream coarda cu orele, seara veneam lihnită și după ce mâncam sănătos, îmi făceam planuri pentru a doua zi. Eram atât de pretutindeni și de gălăgioasă, că mi se spunea „băiatul lui Dănică”. Și să nu uit: aveam câini.
„Liceul a fost ca la Bacovia. M-a ucis cu totul”
– Cum a fost liceul? Ai fost o adolescentă cuminte sau mai dezlănțuită?
– Nu am fost niciodată cuminte, eram dezlănțuită, doar că la altfel de chestii, nu neapărat la cele adolescentine. Eram rockeriță, făceam baie noaptea în digul de pe Bega, aveam gașcă, eram vocală, mă amestecam în bătăi. Școala am făcut-o la Tomești, acolo unde m-am născut, iar liceul l-am început la Tomești, la seral, după ce absolvisem o școală profesională.
După profesională m-am ales cu o diplomă de pictor decorator pe sticlă și cu un an jumătate pe cartea de muncă.
Am lucrat la secția de pictură a fabricii de sticlă din Tomești. Mi-am dat seama, deși aveam doar 17 ani, că dacă nu mă reapuc de școală, am încurcat-o.
A fost și perioada în care l-am cunoscut pe domnul Cornel Ungureanu (scriitor și critic literar – n.a.), care m-a ajutat și m-a motivat. Așa că după ce am început seralul la Tomești, mi-am dat demisia de la fabrică și m-am transferat la Timișoara. Liceul a fost ca la Bacovia. M-a ucis cu totul. Dacă ar trebui să aleg un singur cuvânt care să definească adolescența mea, aș alege dansul. Am dansat 15 ani fără întrerupere. Nu dans serios, nu după reguli. Am sărit în 15 ani, săream până mă înroșeam la față și mi se uda părul.
„Așa m-am născut: plină de credință și cu un optimism debordant”
– Tu ai studiat Teologie la Sibiu. Puțin neobișnuit pentru o scriitoare: cum ai ajuns la Teologie și cum împaci cele două domenii care aparent nu sunt chiar cele mai prietenoase?
– Am făcut Litere și Teologie la Timișoara mai întâi. Apoi am făcut un master în Teologie la Sibiu, unde l-am avut profesor pe Ioan Ică jr. După domnul Ungureanu, părintele Ică a fost următoarea persoană care m-a schimbat ca om. Iar Teologia, deși pare încurcat, a fost o alegere firească. M-am născut cu credință, deși ai mei nu erau bisericoși. Eu umblam de mică cu pliante de la neoprotestanți, cu icoane de la mătuși bătrâne, cu Evanghelia după Luca. Nu îmi amintesc să fi fost o perioadă în care să nu fi crezut.
Așa m-am născut: plină de credință și cu un optimism debordant. Pentru mine nu a fost o contradicție. Credința mă definește, face parte din ființa mea. Aș fi fost, cu siguranță, alt om, dacă nu aș fi crezut în Dumnezeu.
Și m-am obișnuit din copilărie să fiu eu, aia cu Isus, dar și cu toate celelalte alegeri ale mele. Poate părea dificil, dar nu e. Că n-am reușit să fiu omul bun care îmi cere evanghelia să fiu e altă poveste.
– Mă interesează tare mult experiența ta „inversă”: eu am plecat din Chișinău spre Iași, Cluj, București. Tu ai făcut invers: dinspre Timișoara, Sibiu spre Chișinău. Cum ai ajuns aici?
– Nu am văzut niciodată plecarea mea ca o chestie inversă, ci doar ca pe o alegere. Iei o decizie și ți-o asumi, dar nu e un drum invers. Mi-a plăcut Chișinăul încă din 2008, când l-am văzut prima dată. E un oraș deosebit, o capitală mică și liniștită, dar cu suficiente oferte de muncă în domeniul cultural. Deci nu e București, dar are sigur mai multe oportunități decât Timișoara sau Sibiu.
– Interesant. Dar care au fost lucrurile care te-au marcat aici?
– Mi-au plăcut foarte mult oamenii. Am găsit mulți tineri scriitori promițători. Artiști plastici deosebiți. Lumea creativă din jurul lui Dumitru Crudu. Deci nu a fost o decizie greu de luat. A fost destul de bine.
Sigur, pe partea birocratică, am înnebunit. A durat să-mi fac actele, am fost pusă în situația absurdă de a da examen de limbă română, ca să primesc permis de ședere permanent. N-a contat că sunt absolventă de Litere, scriitoare premiată, fostă profesoară de limbă și literatură română. Astfel de situații kafkiene m-au scos din minți.
„Fără sprijinul României, literatura «basa» nu s-ar fi văzut”
– Dacă ar fi să faci un soi de rechizitoriu: ce te-a iritat și ce te-a impresionat cel mai mult la această schimbare?
– Păi uite, astăzi mă irită colegii din România care, comparând clasa politică din România cu cea din Moldova, trag niște concluzii aiuritoare. Aproape ai impresia că în Moldova e mai bine. Da, avem acum o clasă politică bună, aici, în Moldova, dar să nu ne îndepărtăm prea tare de la subiect și nici să nu ne entuziasmăm degeaba.
Gazul a crescut de la 3 lei moldovenești la 30 într-un singur an, inflația în Moldova e mai mare ca în Ucraina, prețurile cresc de la o zi la alta. Iar cultural – ce să mai spun? Dacă nu s-ar fi implicat România, cu clasa ei politică de plagiatori sau cum vrei să te raportezi la asta, cultura de aici nu ar fi avut nicio oportunitate.
Nu cunosc niciun scriitor apreciat și în România, care să fi fost la un târg de carte în Europa trimis de ministerul de aici. Se dau din când în când niște premii, dar și alea pe bază de dosar, și la revedere. E jale mare.
Fără sprijinul României, literatura „basa” nu s-ar fi văzut. Inclusiv când e tradus vreun autor de la noi, tot ICR sau Ministerul Culturii din România are grijă să organizeze o lansare peste hotare.
– Ți-a trebuit mult timp să de adaptezi? Acum când vin la Chișinău și te întâlnesc am impresia că ești aici dintotdeauna…
– M-am adaptat repede, dar ține de firea mea. Sunt oameni care nu se adaptează nici în orașul natal. Eu m-aș descurca, cred, în orice loc în care mi-aș putea folosi limba maternă. E singurul lucru de care simt că am nevoie.
Mi-ar fi probabil mai greu dacă ar trebui să mă exprim în altă limbă. La job, pe stradă, la cumpărături. Însă câtă vreme pot vorbi româna, nu simt că e o graniță între mine și părinți.
„O casă de scriitori e un fel de savurare maximă a literaturii”
– Recent ai luat două premii importante pentru poezie – Premiul Radio România Cultural și Premiul Observator Cultural cu volumul „Ofsaid”. Felicitări! Tu, de fapt, scrii și poezie, și proză, și carte pentru copii. Cum le împaci și care ți-e cel mai drag domeniu?
– M-am considerat întotdeauna poetă. Mi-e mai greu să scriu proză fiindcă nu pot face pauze lungi. Dacă fac o pauză, abandonez proiectul. Așa că nu pot fi prozatoare fără rezidențe. La proză trebuie să am timp și să fac doar asta. Cel puțin până e gata primul draft. Partea de redactare îmi ia mai mult, dar o pot face pe etape. Iar cartea pentru copii – s-a întâmplat. Nu știu dacă voi mai scrie literatură de acel tip.
– Soțul tău e tot scriitor – Sandu Vakulovski – cum e să ai în familie doi scriitori? Cum gestionați acest domeniu?
– Poate pare greu de crezut, dar e incredibil de bine. Cred că atunci când soții împart „meseria” se creează mult mai multe punți de comunicare, de interes. Pe lângă asta, în România suntem des invitați împreună la evenimente. La fel, e un mare câștig.
De la cel mai important aspect – un feedback pe manuscrise, până la cel mai simplu – discutarea lecturilor la ceai sau cafea. Un scriitor într-o casă are nevoie de înțelegere și sprijin de la membrii familiei, dar o casă de scriitori e un fel de savurare maximă a literaturii. E foarte bine. E o bucurie că avem aceeași chemare, aceleași pasiuni.
„Femeile vor să fie apreciate la justa lor valoare, nu să fie favorizate doar pe criterii de gen”
– Apropo, zona literaturii a fost dominată de bărbați. Mai nou, vin multe scriitoare foarte talentate din urmă, cumva să echilibreze situația. Eu susțin că în următoarea perioadă, scriitoarele și zona marginală vor domina – de aici vor veni cele mai bune cărți. Cum e să fii scriitoare într-o lume încă dominată de bărbați?
– Da, e o perioadă favorabilă acum. Și simt asta, mai ales că vorbeam de cum e să fii într-o familie de scriitori. În ultimii ani am simțit o atenție sporită pentru literatura scrisă de femei. Și sigur că e foarte bine, și sigur că așa trebuie să fie, dar – sper – nu în dezavantajul literaturii.
Adică mi se pare bine dacă la un festival ai de ales între zece participanți la fel de valoroși și te orientezi spre scriitoare. Dar dacă alegi invitații doar pe considerente de gen, atunci mi se pare că ratăm exact ceea ce am vrea să facem. Femeile vor să fie apreciate la justa lor valoare, nu să fie favorizate doar pe criterii de gen.
– Scrii destul de constant: un ritm de invidiat. Cum reușești?
– Nu scriu tomuri, n-am cărți groase – ca să spun așa. Tot ce am publicat în zeci de ani se apropie de o mie de pagini, deci doar după titluri pare că am un ritm de invidiat. În rest am câteva sute de pagini de proză și poezie. Dacă vom concura la număr de pagini, te asigur că mă bați de vreo trei ori.
– Ce pregătești acum?
– Acum, nimic. Vreau să mă ocup de niște reeditări. E vorba de „Colonia fabricii”, care nu se mai găsește de ani buni, și de primul meu roman, „Al 4-lea”, pentru care aș vrea o ediție revăzută.